Ordinea lăuntrică în lucrarea mântuirii

Iisus-Hristos-pe-tron-patru-evanghelistiPărintele Calistrat

„În Biserica slavei Tale stând, în Cer ni se pare a sta!” (Ceaslov)

„Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii!” (I Cor. 14,33)

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Lc. 21,33)

„Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni – foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa – acesta se va chema mare în împărăţia cerurilor!” (Mt. 5,19)

„Pe această piatră voi zidi Biserica Mea – iar porţile iadului nu o vor birui!” (Mt. 16,18)

„Nu lua aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri, care aduc mai degrabă certuri!” (I Tim. 1,4)

„Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile!” (Zah. 13,7)

 O vorbă din bătrâni spune că: „Unde-i lege, nu-i tocmeală!”. Aceasta, întrucât orice lege este dată ca reper pentru îndreptarea oricărui tip de comportament – fie social, fie moral, fie profesional. Practic, nu există comunitate umană care (de-a lungul istoriei sale) să nu se fi călăuzit după o lege – scrisă sau nescrisă. Dovadă stă formularea de-a lungul vremii a acestui principiu juridic fundamental: „Nimeni nu este mai presus de lege!”. Atunci când a fost ispitit de unul dintre învăţătorii-de-Lege ai poporului israelit, Mântuitorul l-a întrebat: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” (Lc. 10,26). Şi nu degeaba Sfântul Apostol Pavel îi adresa celui mai apropiat ucenic şi fiu duhovnicesc al său acest îndemn: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase!” (II Tim. 1,13).

Cunoscând prea bine slăbiciunea care caracterizează firea omenească în faţa ispitelor de tot felul, Mântuitorul Hristos ne-a avertizat: „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios!” (Mt. 26,41). Aceasta, deoarece (de la căderea lui Adam în păcatul neascultării de Dumnezeu) firea omului a devenit un adevărat câmp de luptă duhovnicească între bine şi rău, fiind pururea frământată de pornirile păcătoase ale poftelor pătimaşe, care îi chinuie conştiinţa şi îi tulbură mereu cugetarea prin ispitele imaginaţiei şi prin momelile gândurilor viclene – „păcatul ce grabnic ne împresoară” (Evr. 12,1); căci „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!” (Ps. 50,4). Armă de nădejde în acest „război nevăzut” (precum l-a numit Sfântul Nicodim Aghioritul), Sfântul Prooroc David ne încredinţează că este sfânta rugăciune: „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta!” (Ps. 142,1). Pe de altă parte, deplin avizat cu privire la toate vicleşugurile şi meşteşugurile pierzătoare ale diavolului (întinse ca nişte capcane în calea creştinilor), Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă la cuvenita pregătire şi înarmare: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii; încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului – care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii!” (Efes. 6,14-18), atrăgând atenţia asupra faptului că atunci „când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa dacă nu s-a luptat după regulile jocului!” (II Tim. 2,5). 

Nimeni nu poate contesta că toţi purtăm în adâncul sufletului o adevărată nostalgie duhovnicească, un dor arzător după Raiul pierdut, dor prezent în noi ca moştenire strămoşească, de la Adam cel întâi-zidit şi cel dintâi căzut (şi cuprins de căinţă amară că a pierdut prin neascultare belşugul darurilor dumnezeieşti primite de la Ziditorul său, din pricina despărţirii şi depărtării de Acesta prin lucrarea diavolului asupra Evei, femeia sa): pe Adam „l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul din care fusese luat” (Fac. 3,23). În această perspectivă putem vorbi, prin urmare, de necesitatea unei rânduieli lăuntrice (înţeleasă ca şi adevărată cunoaştere-de-sine unită cu o deplină stăpânire-de-sine în ceea ce priveşte propria gândire şi imaginaţie, dar şi cu o desăvârşită smerire – posibilă doar printr-o totală lepădare-de-sine şi prin închinarea propriei persoane, cu toate calităţile şi capacităţile ei, slujirii Dumnezeului Cel Viu al Adevărului): „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte – acela este care Mă iubeşte!” (In. 14,21). Modelul absolut al acestei slujiri îl reprezintă Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu devenit Fiul Omului, chipul deplin al restaurării integrale a firii omeneşti (unite în Persoana Lui cu firea dumnezeiască şi îndumnezeite prin comunicarea însuşirilor proprii fiecăreia dintre ele): „nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis!” (In. 5,30).

Căderea protopărinţilor neamului omenesc în păcatul neascultării de Dumnezeu şi în starea de nemulţumire şi de nerecunoştinţă faţă de Acesta a produs în creaţie o anumită dezordine, manifestată atât ca răzvrătire a unora împotriva altora, cât şi ca răvăşire a lucrurilor. Desigur, omul a fost cel dintâi care a trebuit să suporte consecinţele păcatului său, văzându-se izgonit din Rai şi ajungând locuitor al iadului, rob diavolului şi morţii. Situaţia s-a schimbat total şi definitiv prin răscumpărarea pe care Hristos a realizat-o prin moartea Sa jertfelnică pe Cruce şi prin învierea Sa din morţi, biruindu-l pe diavol şi golind iadul cel cumplit de sufletele înlănţuite acolo. De aceea scrie Sfântul Apostol Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos!” (Gal. 6,14). Şi de aceea adevăratul bine în viaţa omului este cel pe care îl aduce roada lucrării Duhului Sfânt în lume: „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5,22-23). Căci: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!” (Gal 3,27). Şi astfel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!” (Gal. 2,20).

Însă, pentru ca lucrul acesta să se realizeze în practica vieţii cotidiene, pentru ca să ajungem să simţim că Hristos trăieşte în noi (şi să mărturisim şi celorlalţi aceasta prin propriile noastre fapte), este nevoie de asumarea modului patristic de vieţuire în lume – anume, cel mistic şi ascetic. Până şi anticii ştiau că la Cer se ajunge prin multă osteneală: „Per aspera ad astra!”. Căci „nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6,9) iar „în Cetatea cea Sfântă nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna!” (Apoc. 21,27); căci „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi doar cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11,12). Din nefericire, însă, pentru unii dintre noi (din ce în ce mai numeroşi, parcă), idealul scripturistic – „o turmă şi un păstor” (In. 10,16) trimite mai degrabă la spiritul de bâlci decât la cel pastoral. Aceasta, deoarece împlinirea dreptăţii dumnezeieşti de către oameni a ajuns să semene cu un târg în care fiecare negociază ceea ce îl interesează pe el. Conştiinţa fiecăruia dintre noi reprezintă un adevărat criteriu de judecată, căci în funcţie de starea ei (fie de trezvie, fie de amorţire), oamenii ajung să se împartă în simţitori şi nepăsători, în cunoscători şi ignoranţi, tocmai pentru că sunt destui cei care nesocotesc cuvintele Sfinţilor Prooroci din veac: „blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă!” (Ier. 48,10), căci „fericit este bărbatul a cărui nădejde este Numele Domnului şi care n-a privit la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase!” (Ps. 39,6). Ca dovadă că pe cei lipsiţi de orice normă de comportare în viaţă, în lume şi în societate, tot David, Regele lui Israel, îi vesteşte: „cu cel îndărătnic – Te vei îndărătnici!” (Ps. 17,29). Şi iarăşi, nu puţini sunt cei care au înjosit cuprinsul şi înţelesul Legii Dumnezeieşti la nivelul de simplu obicei formalist, ca o rămăşiţă din vremuri demult apuse, lipsită de viaţă şi de sens: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie!” (Mt. 23,25). Şi numeroşi sunt şi cei care fac Lege de căpătâi din ceea ce nu reprezintă decât anumite tradiţii populare locale, având cel mult un rol decorativ şi estetic în conştiinţa comunităţii care le-a păstrat. Unora ca aceştia Mântuitorul Hristos le adresează cuvinte foarte dure: „Vai vouă, călăuze oarbe, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt. 23,24).

Prin urmare, pentru a întemeia cu dreptate o anumită rânduială (sau ordine exterioară), în cele din afară, este nevoie de o anumită rânduială lăuntrică (sau ordine interioară) profundă. Aprinderea candelei, tămâierea icoanelor, sfinţirea casei, rugăciunile dimineţii şi ale serii, bună-cuviinţa purtării, decenţa limbajului, frumuseţea şi dulceaţa grăirii, blândeţea vorbirii, calmul, răbdarea în ispite, suportarea necazurilor – sunt tot atâtea semne ale evlaviei şi trăirii dreptmăritoare autentice. Un semn propriu legăturii vii cu Dumnezeu în viaţa noastră este delicateţea sufletească, posibilă doar prin dobândirea sfinţeniei. O sfinţenie asumată, nu afişată; o sfinţenie necunoscută şi netrâmbiţată altora. Fuga de reclamă în lucrarea duhovnicească este, de fapt, „cheia succesului” omului în întâlnirea lui cu Dumnezeu. Cu cât eşti mai discret, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu – iar Dumnezeu este mai aproape de tine. Căci „ Duhul suflă unde voieşte” (In. 3,8). Când părerea-de-sine (zămislită din iubirea-de-sine) fumegă cu izul miasmei de mândrie (încât ajungi să te crezi pe o treaptă superioară celorlalţi), deja eşti în primejdie. Căci, într-o asemenea stare, începi să fii bântuit de duhurile rele ale patimilor necurate şi să fii asaltat de o mulţime de gânduri negre şi urâte, din pricina înşelării pe care o provoacă trufia înălţării minţii – încât ajungi „cu totul sălaş diavolului” (precum scria Sfântul Simeon Metafrastul). Şi de aceea se ruga David, Regele-Profet: „Să nu vină peste mine picior de mândrie!” (Ps. 35,11). Iar Mântuitorul ne avertizează: „de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 5,20), pentru că „cel ce va face şi va învăţa, acesta se va chema mare în împărăţia cerurilor” (Mt. 5,19). Aşa încât „fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc!” (Lc. 11,28). Omul iubitor-de-Dumnezeu fuge de grăirea-de-rău, de învinovăţirea altora, de clevetire şi de vorba cea deşartă. El caută să placă nu oamenilor, ci lui Dumnezeu. Podoabele vieţii lui sunt fapta bună, postul şi rugăciunea, urmând întru totul cuvântului Psalmistului: „precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce Se va milostivi spre noi!” (Ps. 122, 2).

Buna-creştere şi educaţia duhovnicească primite acasă, în anii copilăriei şi ai formării personalităţii, se regăsesc ulterior în comportamentul din Biserică al credinciosului matur. A rezuma jertfa spirituală la prescura însoţită de lumânarea şi bănuţul pe care le aduci la Sfântul Altar ca să le înmânezi preotului, nu este decât o schematizare absurdă a vieţuirii duhovniceşti, menită cel mult să adoarmă conştiinţa cu falsa impresie a îndeplinirii datoriei faţă de cele sfinte. Participarea la rugăciunea Bisericii este de fapt ardere a inimii, o luptă susţinută pentru cunoaşterea lui Hristos Cel Înviat, o recunoaştere a Lui „la frângerea Pâinii” (Lc. 24,35), un permanent Emaus, întocmai aşa cum ne prezintă Dumnezeiasca Evanghelie: „doi dintre ei mergeau în aceeaşi zi la un sat care era departe de Ierusalim ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus” (Lc. 24,13). Nu ni se spune cu precizie dacă la jumătatea sau la sfertul distanţei respective S-a apropiat de ucenicii Săi Iisus Cel Înviat, sub chipul unui simplu străin care începe a le vorbi din Sfintele Scripturi: „începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El” (Lc. 24,27). Acelaşi lucru se întâmplă şi la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii prin slujirea clericilor şi a poporului: se cântă şi se citeşte din Sfintele Scripturi ale Sfinţilor Prooroci şi Apostoli, care ne vorbesc nouă despre Hristos. Dar, oare, cum abordăm noi această lucrare? Cu trezvia în minte, cu focul dorului de Hristos în inimă – sau cu nepăsare, cu neatenţie şi cu tot felul de alte preocupări străine de cultul divin public?! Oare nu ne îndeamnă Biserica: „Toată grija cea lumească acum să o lepădăm!”?! 

Prin urmare, dacă te-ai pornit la biserică, atunci vino din timp, pregătit sufleteşte din toate punctele de vedere. Cu mărturisirea păcatelor scrisă, dacă te duci pentru Sfânta Spovedanie. Cu pomelnicul scris, dacă mergi pentru Sfânta Liturghie, având prescură şi lumânare. Odată ajuns, intri smerit şi liniştit, în pace şi fără zgomot. Dacă nu a început Sfânta Liturghie, ci se săvârşeşte încă Slujba Utreniei, a Ceasurilor sau a Acatistului, te închini discret şi cu evlavie la sfintele icoane, de la cele din spate până la cele din faţă. Apoi îţi cauţi loc în biserică – în partea dreaptă dacă eşti bărbat, sau în partea stângă dacă eşti femeie – şi aştepţi liniştit începerea slujirii Sfintei Liturghii. În sfântul locaş, nu ai nici tabieturi, nici mofturi, nici loc individual, nici strană proprie. Dacă există vreuna liberă, te aşezi; dacă nu, te resemnezi. Pomeneşti în sinea ta numele celor vii şi ale celor adormiţi din familie, precum şi numele tuturor celor pentru care Îl rogi pe Dumnezeu. Şi apoi – fie şopteşti în taină sfinte rugăciuni (precum rugăciunea lui Iisus, sau rugăciunea „Împărate Ceresc”), fie asculţi cu atenţie cele ce se citesc la strană şi se cântă de către cor, pentru ca să încălzeşti inima spre rugăciune. Starea de spirit („de duh”) în biserică trebuie să fie una de trăire şi de simţire duhovnicească: „Cât sunt de dulci cuvintele Tale limbii mele, în gura mea – mai mult decât mierea!” (Ps. 118,103); „în Biserica slavei Tale stând, în Cer ni se pare a sta!” (Ceaslov). În această stare, vei fi învrednicit la sfârşitul Sfintei Liturghii de mângâierea harului prin împărtăşirea din Dumnezeieştile, Sfintele, Preacuratele, Cereştile, Nemuritoarele, de-viaţă-făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”: Iisus „a fost cunoscut de ei la frângerea Pâinii” (Lc. 24,35), încât se minunau Apostolii de cele întâmplate: „Petru, sculându-se, a alergat la mormânt; şi, plecându-se, a văzut giulgiurile singure, zăcând. Şi a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase!” (Lc. 24,12); „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?!” (Lc. 24,32).

În loc de acestea, însă, atunci când, vorbind cu cineva abia întors de la sfânta slujbă (de altfel, foarte încântat de frumuseţea ei!) îl întrebi despre ce s-a propovăduit în pericopa apostolică sau evanghelică ori în predica rostită de către preot, de cele mai multe ori auzi răspunsul: „A, nu ştiu! Nu ţin minte! N-am fost atent! Dar aşa de frumos a fost!…”. Un astfel de răspuns nu-l arată, însă, şi ca pe un adânc trăitor pe creştinul cu adevărat părtaş la cântarea Bisericii de slăvire a minunilor pe care Dumnezeu le face pururea cu noi oamenii : „Am văzut Lumina Cea adevărată, am primit Duhul Cel Ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi!”, ci mai degrabă ca pe un dezordonat lăuntric, risipit în cele pământeşti. Acesta este şi motivul pentru care unii creştini pleacă „nefolosiţi” de la biserică; au ieşit de la slujbă goi de înţelesuri duhovniceşti, nu neapărat pentru că ar fi intrat goi de iubirea pentru Dumnezeu, ci mai degrabă din pricina nepăsării. Prezenţa la Sfânta Liturghie nu e nici cauză şi nici efect: câtă vreme lipseşte trezvia – şi ochii sufletului sunt legaţi ca să nu vadă taina prefacerii Cinstitelor Daruri, Euharistia cea veşnică a mântuirii noastre. Şi de aceea scria Sfântul Apostol Pavel: „ Să se cerceteze, însă, omul pe sine – şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar!” (I Cor. 11,28), pentru că de cele mai multe ori „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc – pe acela îl săvârşesc!” (Rom. 7,19). Motivul pentru care ni se pare uneori că Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile şi nu caută din înaltul Cerului spre noi, este de fapt, propriul nostru comportament necorespunzător şi necuviincios faţă de lăcaşul de rugăciune, adică faţă de Casa lui Dumnezeu. A rămas scris acest cuvânt (plin de amărăciune) pe care l-a rostit Hristos în Templul de la Ierusalim: „Nu este, oare, scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile»? Voi, însă, aţi făcut din ea… peşteră de tâlhari!” (Mc. 11,17) – cu referire tocmai la sacrilegiile faţă de Legea lui Dumnezeu săvârşite de poporul lui Dumnezeu în chiar Casa lui Dumnezeu: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert Numele Lui!” (Ieş. 20,7). Altfel spus: când te rogi, roagă-te, nu doar mima rugăciunea! Nu te preface că eşti credincios şi nu fi făţarnic! „Când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place (prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare) să se roage ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor!” (Mt. 6,5). Adevărata rugăciune o găsim descrisă în psalmii marelui David: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta!” (Ps. 140,2), „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele!” (Ps. 4,1). Este nevoie deci de un strop de smerenie, de un strop de voinţă, de un strop de înţelepciune, de un strop de bunătate, de un strop de lumină în inimă – stropi care să se adune întocmai ca o ploaie peste sufletul celui ce se înfăţişează Domnului spre a-I aduce jertfă curată duhovnicească prin slujire cuvântătoare „din buze fără de viclenie” (Ps. 16,1): „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”(Ps. 129,1). 

Lucrarea credinţei dreptmăritoare nu e nici pe departe o lucrare a cantităţii, ci mai degrabă o lucrare a calităţii. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie: „în Biserică vreau mai degrabă să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea (ca să învăţ şi pe alţii), decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Cor. 14,19). Şi de aceea, dacă ai îmbrăţişat Ortodoxia, atunci trebuie să devii „fiu al păcii” (Lc. 10,6), căci Hristos este „pacea noastră” (Efes. 2,14) şi „Lumina lumii” (In. 8,12). Iar „Lumina lui Hristos luminează tuturor!” (Sfântul Grigorie Dialogul). Aici este dilema multora dintre cei care nu mai fac deosebirea dintre greşeala săvârşită fără voie şi din neştiinţă, şi păcatul săvârşit cu voie şi cu ştiinţă. Până şi cei de dinainte de venirea lui Hristos recunoşteau: „Errare humanum est; perseverare diabolicum!” („A greşi e ceva omenesc; dar a persevera în greşeală e ceva demonic!”). În schimb, mulţi din cei de azi confundă încă binele cu răul; dar „ce împărtăşire are lumina cu întunericul?!” (II Cor. 6,14). Cum poţi fi fiu al Luminii – dar să petreci în întuneric?! Cum să fii tu al Luminii – iar faptele tale ale întunericului?! De aceea Hristos va spune multora: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25,12), chiar dacă ei Îl vor întreba: „Doamne, Doamne, au nu în Numele Tău am proorocit, şi nu în Numele Tău am scos demoni, şi nu în Numele Tău minuni multe am făcut?!” (Mt. 7,22); pentru că „nu oricine Îmi zice «Doamne! Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 7,21). Credinţa creştină nu propovăduieşte un „Dumnezeu” al dezordinii, iar faptele creştinilor trebuie să poarte pecetea desăvârşirii: „Fiţi treji!” (Pt.5,8), „fiţi tari!” (I Cor. 15,58), „să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor astfel încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!” (Mt. 5,16). Ar fi o nebunie să cugetăm că din pricina progresului tehnico-ştiinţific, cultural şi intelectual al societăţii moderne şi contemporane, Dumnezeu va schimba Legea după care va judeca popoarele cărora El Însuşi le-a dat viaţă. Sau să socotim că lumea îşi va impune ea propria ei „lege” în faţa Celui Preaînalt. Adesea, ni se spune că „glasul poporului e glasul lui Dumnezeu” („vox populi, vox Dei!”). Vorba aceasta, însă, se adevereşte numai atunci când poporul glăsuieşte în stare de pocăinţă pentru păcatele sale – precum a grăit poporul din cetatea cea mare a Ninivei la auzul propovăduirii proorocului Iona, care le vestea pedeapsa de la Dumnezeu pentru mulţimea fărădelegilor lor. Altfel, cu noi se va adeveri doar cuvântul proorocului Isaia: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele … dar cu inima este departe, căci închinarea înaintea Mea nu e decât o rânduială omenească, învăţată de la oameni!” (Is. 29,13).

„Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legea Ta!” (Ps. 118,126). „Căci atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni” (Ps. 11,8). „Dar deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreună sunt deşertăciune” (Ps. 61,9), „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps. 13,3). „Vine vremea când tot cel ce vă va ucide pe voi va crede că aduce închinare lui Dumnezeu!” (In. 16,2). „Fiţi treji, privegheaţi, potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită!” (I Pt. 5,8). „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă – dar sufletul său îl va pierde?! Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?!” (Mt. 16,26). „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, – şi Fiul Omului Se va ruşina de el atunci când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri!” (Mc. 8,38)

 Parintele Calistrat

Anunțuri

O părere la “Ordinea lăuntrică în lucrarea mântuirii

  1. Pingback: Parintelui Justin Parvu – multa sanatate ! Doamne ajuta ! | albastru de...

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s