Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre urmarea Domnului nostru Iisus Hristos

Sfantul Ignatie Briancianinov

Dacă-Mi slujeşte cineva, să Îmi urmeze (In. XII, 26), a zis Domnul. Fiecare creştin, prin legămintele rostite la Sfântul Botez, a luat asupră-şi îndatorirea de a fi rob şi slujitor al Domnului Iisus Hristos: fiecare creştin trebuie neapărat să-I urmeze Domnului Iisus Hristos.

Numindu-Se pe Sine Păstor al oilor, Domnul a zis că oile ascultă de glasul Acestui Păstor, şi merg după El, căci cunosc glasul Lui (In. X, 3-4). Glasul lui Hristos este învăţătura Lui; glasul lui Hristos este Evanghelia; a merge în urma lui Hristos în calea pribegiei pământeşti înseamnă ca tot ce faci să urmeze îndreptarul poruncilor Lui.

Pentru a-I urma lui Hristos, trebuie să recunoşti glasul Lui. Cercetează Evanghelia şi vei putea să-I urmezi lui Hristos prin vieţuirea ta.

Cine intră, după ce s-a născut trupeşte, în cea de-a doua naştere (Tit III, 5) prin mijlocirea Sfântului Botez şi păstrează, vieţuind după Evanghelie, starea pe care i-a adus-o botezul, acela se va mântui. El va intra în arena cea bineplăcută lui Dumnezeu a vieţii pământeşti prin naşterea duhovnicească şi va ieşi din ea prin sfârşitul cel fericit şi va afla în veşnicie păşune (In. X, 9) veşnică, preaîmbelşugată, preadesfatată şi duhovnicească.

Dacă-Mi slujeşte cineva, să îmi urmeze – şi acolo unde voi fi Eu, va fi şi sluga Mea; şi dacă îmi slujeşte cineva, Părintele Meu îl va cinsti (In. XII, 26). Unde se afla Domnul când a rostit aceste cuvinte? Prin firea Sa omenească unită cu dumnezeirea, se afla pe pământ, printre oameni, în valea surghiunului şi a pătimirilor omeneşti, rămânând cu dumnezeirea şi acolo unde Se afla dintru începutul cel fară de început. Cuvântul era către Dumnezeu (In. I, 1) şi în Dumnezeu. Acest cuvânt a vestit despre Sine: Tatăl este în Mine, şi Eu întru El (In. X, 38). Acolo ajunge şi cel ce-I urmează lui Hristos: cel ce mărturiseşte cu gura, cu inima şi cu fapta că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el şi el în Dumnezeu (I In. IV, 15).

De îmi slujeşte cineva, Părintele Meu îl va cinsti: celui ce biruieşte lumea şi păcatul, ce Mi urmează Mie în viaţa pământească, îi voi da în viaţa veşnică să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui (Apoc. III, 21).

Lepădarea de lume premerge urmării lui Hristos. Cea de-a doua nu are loc în suflet dacă mai înainte nu se săvârşeşte în el cea dintâi. Cel ce voieşte să vină după Mine, a grăit Domnul, să se lepede de sine, şi să-şi ia crucea sa, şi să-Mi urmeze Mie: fiindcă cine voieşte să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa (Mc. VIII, 34-3 5). Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu; şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu (Lc. XIV, 26-27).

Mulţi se apropie de Domnul, puţini se hotărăsc să îi urmeze. Mulţi citesc Evanghelia, se extaziază de înălţimea şi sfinţenia învăţăturii ei – puţini îşi iau inima în dinţi să-şi îndrepte purtarea după îndreptarele care sunt legiuite de Evanghelie. Domnul le spune răspicat tuturor celor ce se apropie de El şi vor să fie număraţi printre ai Lui: Dacă vine cineva la Mine fără a se lepăda de lume şi de sine, nu poate sâ fie ucenicul Meu.

Greu este cuvântul acesta, spuneau despre învăţătura Mântuitorului chiar oameni care păreau să fie următori ai Lui şi erau socotiţi ca ucenici ai Lui: cine poate să îl asculte? (In. VI, 60). Aşa judecă despre cuvântul lui Dumnezeu, din jalnica ei stare, cugetarea trupească. Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă (In. VI, 63) – viaţa veşnică, viaţa cea fiinţială. Prin acest cuvânt, este omorâtă cugetarea trupească (Rom. VIII, 6), care ia naştere din moartea cea veşnică şi hrăneşte în oameni moartea cea veşnică: cuvântul lui Dumnezeu este nebunie pentru cei ce pier prin cugetarea trupească şi de bunăvoie se lasă duşi la pierzare de către aceasta — el este puterea lui Dumnezeu pentru cei ce se mântuiesc (I Cor. I, 18).

Păcatul ni s-a împropriat atât de mult ca urmare a căderii, încât toate însuşirile, toate mişcările sufletului sunt pătrunse de el. Lepădarea de păcat, care a pătruns în firea sufletului, a devenit totuna cu lepădarea de propriul suflet. Această lepădare de propriul suflet este neapărat trebuincioasă pentru mântuirea sufletului. Lepădarea de firea pe care a întinat-o păcatul este neapărat trebuincioasă pentru a ne putea însuşi firea înnoită de către Hristos. Toată mâncarea se aruncă din vas atunci când este otrăvită; vasul este spălat cu grijă şi abia apoi se pune iarăşi în el mâncare. Hrana pe care otrava a făcut-o otrăvitoare pe bună dreptate este numită şi ea otravă.

Pentru a urma lui Hristos, să ne lepădăm mai înainte de înţelegerea noastră şi de voia noastră. Atât înţelegerea, cât şi voia firii căzute sunt pe de-a-ntregul stricate de către păcat; ele nu se pot împăca nicidecum cu înţelegerea şi voia lui Dumnezeu. Devine în stare să-şi însuşească înţelegerea lui Dumnezeu cel ce se leapădă de înţelegerea sa; devine în stare să plinească voia lui Dumnezeu cel ce se leapădă de împlinirea voii sale.

Pentru a urma lui Hristos, să ne luăm crucea. „A ne lua crucea” înseamnă a ne supune de bunăvoie şi cu evlavie judecăţii lui Dumnezeu în toate necazurile trimise şi îngăduite de către dumnezeiasca Pronie. Cârtirea şi nemulţumirea în necazuri şi nevoi sunt lepădare de cruce. A urma lui Hristos poate numai cel ce şi-a luat crucea, cel supus voii lui Dumnezeu, care se recunoaşte cu smerenie ca fiind vrednic de judecată, de osândă şi de pedeapsă.

Domnul, Care ne-a poruncit lepădarea de sine, lepădarea de lume şi purtarea crucii, ne dă puterea de a împlini porunca Lui. Cel ce s-a hotărât să o împlinească şi se străduieşte să o împlinească va vedea neîntârziat că ea este de neapărată trebuinţă. învăţătura ce pare grea privirii superficiale şi greşite a cugetării trupeşti i se va înfăţişă ca cea mai înţeleaptă şi plină de bunătate dintre învăţături: ea îi readuce pe cei pierduţi la mântuire, pe cei omorâţi – la viaţă, pe cei înmormântaţi în iad – la cer.

Cei care nu se hotărăsc de bunăvoie să se lepede de sine şi de lume vor fi siliţi să se lepede şi de una, şi de cealaltă. Când va veni moartea neîndurată şi de neînlăturat, ei se vor despărţi de tot ce îndrăgeau; vor ajunge cu lepădarea de sine până într-acolo că se vor dezbrăca chiar şi de trup, îl vor arunca, îl vor lăsa pe pământ spre mâncare viermilor şi stricăciunii.

Iubirea de sine şi legarea de cele vremelnice şi deşarte sunt roade ale amăgirii de sine, ale orbirii, ale morţii sufleteşti. Iubirea de sine este dragostea pervertită a omului faţă de sine însuşi. Nebunească şi pierzătoare este această dragoste. Cel iubitor de sine, împătimit de cele deşarte şi trecătoare, de plăcerile păcătoase, este propriul său vrăjmaş. El este ucigaş de sine: crezând că se iubeşte şi se răsfaţă pe sine, se urăşte şi se pierde pe sine, se omoară cu moarte veşnică.

Să luăm seama, oameni împrăştiaţi, întunecaţi, înşelaţi de deşertăciune! Să ne venim în fire, oameni îmbătaţi de deşertăciune, lipsiţi prin lucrarea acesteia de limpedea cunoaştere de sine! Să ne punem faţă în faţă cu cele ce necontenit se întâmplă sub ochii noştri. Ceea ce se săvârşeşte înaintea noastră. Ceea ce se întâmplă înaintea noastră negreşit că se va întâmpla şi cu noi.

Cel ce şi-a cheltuit întreaga viaţă alergând după cinstiri le va lua, oare, cu sine în veşnicie? Oare nu va lăsa aici titlurile răsunătoare, semnele rangului, întreaga strălucire cu care s-a înconjurat? Oare nu a trecut în veşnicie numai omul însoţit de faptele sale, de însuşirile pe care şi le-a agonisit în timpul vieţii pământeşti?

Cel ce şi-a cheltuit viaţa alergând după bogăţie, care a strâns grămezi de bani, care a dobândit moşii uriaşe, a pus pe picioare felurite întreprinderi aducătoare de venit îmbelşugat, a trăit în palate strălucind de marmură şi aur, a călătorit în trăsuri strălucitoare trase de cai minunaţi – oare a luat acestea cu sine în veşnicie? Nu! A lăsat totul pe pământ, mulţumindu-se pentru cea din urmă trebuinţă a trupului cu o mică bucată de pământ – de care totuşi au nevoie, cu care se mulţumesc toti morţii.

Pe cel care de-a lungul vieţii pământeşti s-a îndeletnicit cu veselii şi desfătări trupeşti, care a petrecut vremea cu prietenii în jocuri şi alte distracţii, care a chefuit la mese alese, nevoia însăşi îl va înstrăina, până la urmă, de felul său obişnuit de viaţă. Va veni vremea bătrâneţii, a bolilor, iar în urma acestora, ceasul despărţirii sufletului de trup. Atunci îşi va da seama omul – însă va fi târziu – că slujirea patimilor şi poftelor este amăgire de sine, că a trăi pentru trup şi pentru păcat înseamnă a trăi fără nici un rost.

Năzuinţa spre bunăstare pământească – ce lucru nefiresc şi monstruos! Ea caută neostoită. îndată ce găseşte, ceea ce a găsit i se pare îndată lipsit de preţ şi căutarea porneşte iar, cu puteri noi. Ea nu se mulţumeşte cu nimic din cele de faţă: trăieşte numai pentru viitor, însetează numai de ceea ce nu are. Ţintele dorinţei momesc inima căutătorului cu visul şi cu nădejdea împlinirii: cel înşelat, necontenit amăgindu-se, aleargă după ele de-a lungul întregii arene a vieţii pământeşti, până ce îl răpeşte moartea pe care nu o aştepta. Cum şi prin ce se poate lămuri această căutare, care se poartă faţă de toţi ca un trădător lipsit de omenie şi totuşi, pe toţi îi stăpâneşte, pe toţi îi atrage? În sufletele noastre, este sădită năzuinţa către bunătătile cele nesfârsite, dar am căzut,  şi inima orbită de cădere caută în lucrurile trecătoare şi pe pământ ceea ce se află în veşnicie si în cer.

Soarta ce i-a ajuns pe părinţii şi fraţii mei mă va ajunge şi pe mine. Au murit ei: o să mor şi eu. Voi părăsi chilia mea, voi părăsi în ea şi cărţile mele, şi veşmintele mele, şi masa mea de scris, la care am petrecut nu puţine ceasuri; voi părăsi tot ce-mi făcea trebuinţă – sau credeam că îmi face trebuinţă – de-a lungul vieţii pământeşti. Vor scoate trupul meu din această chilie în care trăiesc ca într-un pridvor al unei alte vieţi şi al unui alt tărâm; vor scoate trupul meu şi îl vor da pământului, care a slujit ca începătură trupului omenesc. Aceeaşi soartă vă va ajunge şi pe voi, fraţilor, care citiţi aceste rânduri. Veţi muri şi voi: veţi lăsa pe pământ tot ce e pământesc; veţi păşi în veşnicie numai cu sufletele voastre.

Sufletul omului dobândeşte însuşiri pe măsura lucrării sale. Aşa cum în oglindă se răsfrâng lucrurile în faţa cărora e aşezată, şi în suflet se întipăresc urme potrivite cu îndeletnicirile şi faptele sale, potrivite cu împrejurările în care se află. în oglinda cea nesimţitoare, chipurile pier când îndepărtăm de ea lucrurile; în sufletul înţelegător (raţional), urmele ce se întipăresc rămân. Ele pot fi şterse şi înlocuite de către altele, dar asta cere osteneală şi vreme. Urmele care sunt avuţia sufletului în clipa morţii sale rămân avuţia sa pe vecie, slujesc drept chezăşie fie a fericirii sale veşnice, fie a veşnicei sale nenorociri.

Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona (Mt. VI, 24), le-a zis Mântuitorul oamenilor căzuţi, descoperindu-le starea în care i-a adus căderea. In acelaşi chip îi lămureşte doctorul bolnavului starea în care l-a adus boala şi pe care el nu poate să o priceapă singur. Din pricina neorânduielii noastre sufleteşti, avem neapărată trebuinţă pentru a ne mântui să ne lepădăm la bună vreme de noi înşine şi de lume. Nimeni nu poate să slujească la doi domni: căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui (Mt. VI, 24).

Experienţa dovedeşte necontenit cât de dreaptă este părerea pe care a rostit-o Doctorul Cel Preasfânt cu privire la starea de boală duhovnicească a oamenilor, prin cuvintele pe care le-am pomenit şi care au fost rostite cu o limpezime hotărâtoare: împlinirii dorinţelor pătimaşe şi păcătoase îi urmează întotdeauna legarea de ele; legării îi urmează robia, moartea pentru tot ce este duhovnicesc. Cei ce şi-au îngăduit a urma dorinţelor şi cugetării trupeşti se leagă de ele, se robesc lor, uită de Dumnezeu şi de veşnicie, îşi cheltuiesc viaţa pământească în zadar, pier cu pieire veşnică.

Nu este cu putinţă a împlini în acelaşi timp voia ta şi voia lui Dumnezeu; prin împlinirea celei dintâi este spurcată împlinirea celei de-a doua şi se face netrebnică, aşa cum mirul de bunămireasmă şi de mult preţ îşi pierde cinstea dacă este amestecat cu împuţiciune. „Numai atunci veţi mânca bunătăţile pământului”, vesteşte Dumnezeu prin marele prooroc, „de Mă veţi asculta de bunăvoie. Iar dacă nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, sabia vă va mânca: gura Domnului a grăit acestea” (Is. I, 19-20).

Nu este cu putinţă a dobândi înţelegere dumnezeiască petrecând întru cugetarea trupească. Cugetarea trupească, spune Apostolul, este moarte. Cugetarea trupească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, că legii lui Dumnezeu ea nu se supune — că nici nu poate (Rom. VIII, 6-7). Ce este cugetarea trupească? Felul de a gândi care decurge din starea în care au fost aduşi oamenii de către cădere; care îi face să se poarte ca şi cum ar fi veşnici pe pământ; care face să pară mare tot ce e stricăcios şi vremelnic, care face să pară de nimic Dumnezeu şi tot ce ţine de a plăcea lui Dumnezeu; care le răpeşte oamenilor mântuirea.

Să ne lepădăm de sufletele noastre, după îndemnul Mântuitorului, ca să dobândim sufletele noastre! Să ne lepădăm de bunăvoie de starea cea stricată în care au fost aduse ele prin lepădarea cu bună ştiinţă de Dumnezeu, ca să primim de la Dumnezeu sfânta stare a firii omeneşti înnoite de către Dumnezeu Ce s-a înomenit! Voia noastră şi voia demonilor, căreia s-a supus şi cu care s-a făcut una voinţa noastră, să o înlocuim cu voia lui Dumnezeu vestită nouă prin Evanghelie; cugetarea trupească, pe care o au de obşte duhurile căzute şi oamenii, să o înlocuim cu înţelegerea dumnezeiască ce străluceşte din Evanghelie.

Să ne lepădăm de avutul nostru, ca să dobândim putinţa de a urma Domnului nostru Iisus Hristos! Lepădarea de avuţie se săvârşeşte pe temeiul înţelegerii ei cuvenite. înţelegerea cuvenită a avuţiei o dă Evanghelia (Lc. XVI, 1-31), iar după ce omul şi-o însuşeşte, mintea sa recunoaşte chiar fără să vrea întreaga ei desăvârşire. Avutul pământesc nu este proprietatea noastră, cum socot unii care niciodată nu au stat să cugete mai adânc asupra acestui lucru: altminteri ar fiinţa mereu si ar rămâne totdeauna al nostru. El trece din mână în mână şi chiar acest fapt dă mărturie că avutul ne este dat numai ca să trăim din el. Avutul este al lui Dumnezeu; omul e doar un iconom al său vremelnic. Iconomul credincios împlineşte întocmai voia celui ce i-a încredinţat iconomia. Şi noi, iconomisind avutul material care ne-a fost încredinţat pentru un scurt soroc, să avem râvnă a-1 iconomisi după voia lui Dumnezeu. Să nu-1 întrebuinţăm spre a ne împlini poftele şi patimile, mijlocindu-ne astfel pieirea veşnică; să-l întrebuinţăm spre folosul omenirii ce are lipsă de atâtea, ce suferă atât; să-l întrebuinţăm spre dobândirea mântuirii noastre. Cei ce doresc desăvârşirea creştină părăsesc cu desăvârşire agoniseala pământească (Mt. XIX, 16-30); cei ce vor să se mântuiască sunt datori să dea milostenie după putinţă (Lc. XI, 41) şi să se înfrâneze de la reaua întrebuinţare a agoniselii.

Să ne lepădăm de iubirea de slavă şi de cinstiri! Să nu alergăm după cinstiri şi ranguri, să nu folosim spre a le dobândi mijloace neîngăduite şi josnice, care merg mână în mână cu călcarea în picioare a legii lui Dumnezeu, a conştiinţei, a binelui aproapelui, căci asemenea mijloace întrebuinţează cel mai adesea, pentru a dobândi mărirea pământească, cei ce o caută. Cel molipsit şi împătimit de slava deşartă, care caută cu nesaţ slava de la oameni, nu e în stare a crede în Hristos: cum puteţi voi să credeţi, le-a zis Hristos iubitorilor de cinstiri din vremea Lui, când primiţi slavă unii de la alţii? (In. V, 44). Dacă dumnezeiasca Pronie ne-a dat putere şi stăpânire pământească, să ne facem prin mijlocirea lor binefăcători ai omenirii. Să lepădăm otrava cea cumplită şi atât de primejdioasă pentru duhul omenesc: egoismul cel prostesc şi defăimat, care preface oamenii molipsiţi de el în fiare şi în demoni, făcând din ei plăgi pentru omenire  şi tâlhari faţă de ei înşişi.

Să iubim mai presus de toate voia lui Dumnezeu; să-i dăm întâietate înaintea oricărui lucru; tot ce este potrivnic ei să urâm cu ura cea evlavioasă şi bineplăcută lui Dumnezeu. Când firea noastră cea vătămată de păcat se va răscula împotriva învăţăturii evanghelice, să arătăm ură faţă de această fire prin lepădarea dorinţelor si cerinţelor ei. Cu cât mai hotărât ne vom arăta ura, cu atât mai hotârâtoare va fi izbânda împotriva păcatului şi asupra firii stăpânite de păcat; prin aceasta, sporirea noastră duhovnicească va fi mai grabnică şi mai temeinică.

Atunci când oamenii ce ne sunt apropiaţi după trup vor să ne îndepărteze de la urmarea voii lui Dumnezeu, să arătăm faţă de ei ura cea sfântă, asemănătoare celei pe care o arată lupilor mieii care nu se prefac în lupi şi nu se apără de lupi cu dinţii (Mt. X, 16; vezi Viaţa Marii Muceniţe Varvara, 4 decembrie). Ura cea sfântă faţă de aproapele stă în păzirea credinţei faţă de Dumnezeu; în neîncuviinţarea la voia cea rea a oamenilor, chiar dacă aceştia ar fi cele mai apropiate rude; în răbdarea cu dragoste a neajunsurilor pricinuite de către ei; în rugăciunea pentru mântuirea lor – nicidecum în grăirea de rău şi faptele înrudite cu aceasta, prin care se arată ura firii căzute, ura cea potrivnică lui Dumnezeu.

Nu socotiţi, a zis Mântuitorul, că am venit să aduc pace pe pământ: n-am venit să aduc pace, ci sabie – căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa (Mt. X, 34-35).  Am venit”, tâlcuieşte Sfântul Ioan Scărarul aceste cuvinte ale Domnului, „să despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume; pe cei trupeşti de cei duhovniceşti; pe iubitorii de slavă de cei smeriţi la cuget: căci Domnul se bucură de despărţirea şi de dezbinarea ce se naşte din dragostea faţă de El” (Scara, Cuvântul 3).

Proorocul a numit pământul loc al pribegiei sale, iar pe sine, străin şi călător pe pământ: străin sunt eu la Tine, spune el în rugăciunea sa către Dumnezeu, şi călător ca toţi părinţii mei (Ps. XXXVIII, 17). Adevăr limpede ca lumina zilei, adevăr dovedit de fapte! Adevăr uitat de oameni, în ciuda învederării sale! Sunt călător pe pământ: am ajuns la el prin naştere, voi ieşi din el prin moarte. Sunt străin pe pământ: am fost strămutat pe el din rai, unde m-am spurcat şi mi-am pierdut frumuseţea prin păcat. Mă voi strămuta şi de pe pământ, din acest loc al surghiunului meu, în care am fost aşezat de către Dumnezeul meu ca să-mi vin în fire, să mă curăţ de păcătoşenie, să devin iarăşi în stare a locui în rai. Din pricina nevindecatei mele încăpăţânări de a nu mă îndrepta se cuvine să fiu aruncat pe vecie în temniţa iadului. Sunt pribeag pe pământ: pribegia mea am început-o în leagăn, o termin în mormânt: pribegesc prin vârste, de la copilărie la bătrâneţe; pribegesc prin feluritele împrejurări şi întâmplări pământeşti. Sunt străin şi călător, ca toţi părinţii mei. Părinţii mei au fost străini şi călători pe pământ: venind pe el prin naştere, s-au depărtat de faţa lui prin moarte. Nici unul nu a fost scutit: nici unul dintre oameni nu a rămas o veşnicie pe pământ. Pleca-voi, deci, şi eu. De pe acum încep să plec, slăbind în putere şi plecându-mă bătrâneţii. Plec, plec de aici, potrivit legii nestrămutate şi puternicei rânduieli a Ziditorului şi Dumnezeului meu.

Să ne încredinţăm că suntem pribegi pe pământ. Numai plecând de la această încredinţare putem să ne facem fără greş socoteli şi rânduială în viaţa noastră pământească; numai plecând de la această încredinţare putem să-i dăm vieţii pământeşti îndreptare nerătăcită, s-o întrebuinţăm spre dobândirea veşniciei celei fericite, nu în scopuri deşarte, nu spre a merge la pierzanie! Ne-a orbit şi continuă a ne orbi căderea noastră! Şi suntem siliţi să pierdem multă vreme pentru a ne încredinţa de adevărurile cele mai limpezi, cu toate că ele sunt atât de vădite, că nu ar trebui să mai fie nevoie de acest lucru.

Pribeagul, atunci când poposeşte într-un han, nu-şi opreşte prea mult luarea-aminte asupra lui. Pentru ce ar face-o, de vreme ce nu se adăposteşte în el decât pentru un foarte scurt răstimp? Pribeagul se mulţumeşte numai cu cele neapărat trebuincioase; se străduieşte să nu risipească banii care îi trebuie pentru a-şi continua drumul şi pentru a-şi ţine traiul în marea cetate spre care se îndreaptă; îndură cu răbdare neajunsurile şi greutăţile, ştiind că aceste lucruri le au de înfruntat toţi călătorii, că necurmată odihnă îl aşteaptă în locul unde merge. Nu se leagă cu inima de nici un lucru din han, oricât ar fi lucrul acela de atrăgător. Nu pierde vremea cu alte îndeletniciri: are nevoie de aceasta pentru a-şi săvârşi multostenicioasa călătorie. Necontenit se adânceşte în cugetarea asupra cetăţii de scaun împărăteşti spre care se îndreaptă, asupra însemnatelor piedici pe care trebuie să le înfrunte, asupra mijloacelor care-i pot uşura călătoria, asupra capcanelor cu care tâlharii primejduiesc calea, asupra soartei nefericite a celor ce nu au reuşit a săvârşi cu bine călătoria, asupra fericitei stări a celor ce au avut parte de reuşita dorită. După ce a petrecut în han vremea cuvenită, îi mulţumeşte stăpânului pentru grija pe care a vădit-o faţă de el; şi plecând, uită de han sau păstrează o amintire tulbure despre el: fiindcă avea inima rece faţă de el.

Să dobândim şi noi astfel de simţiri faţă de pământ. Să nu ne risipim nebuneşte puterile sufletului şi trupului; să nu le jertfim deşertăciunii şi stricăciunii. Să ne păzim a ne lega de cele vremelnice şi materiale, ca să nu ne împiedice a dobândi cele cereşti şi veşnice. Să ne păzim a ne împlini poftele cele neîmplinite şi nesăţioase, din a căror împlinire creşte căderea noastră şi ajunge la o mărime înfricoşătoare. Să ne păzim de ceea ce e de prisos, mulţumindu-ne doar cu ceea ce este neapărat trebuincios. Să ne îndreptăm toată luarea-aminte către viaţa de după mormânt ce ne aşteaptă şi care nu va avea sfârşit. Să-L cunoaştem pe Dumnezeu, Care ne-a poruncit să-L cunoaştem şi dăruieşte această cunoştinţă prin cuvântul Său şi prin harul Său. Să devenim ai lui Dumnezeu în timpul vieţii noastre pământeşti. Dumnezeu ne-a dat putinţa de a ne uni cât se poate de strâns cu El şi ne-a dat pentru săvârşirea acestei lucrări neasemuit de mari un răstimp: viaţa pământească. Nu este alt răstimp în care poate avea loc această minunată împropriere afară de răstimpul vieţii pământeşti: dacă ea nu are loc în acest răstimp, nu va mai avea loc niciodată. Să dobândim prietenia celor ce locuiesc în cer: a sfinţilor îngeri şi a sfinţilor oameni care au adormit în Domnul, ca să ne primească în corturile cele veşnice (Lc. XVI, 9). Să dobândim cunoaşterea duhurilor căzute – a acestor vrăjmaşi vicleni şi cumpliţi ai neamului omenesc –  pentru a scăpa de cursele lor şi de vieţuirea împreună cu ei în focul iadului. Luminător în calea vieţii să ne fie cuvântul lui Dumnezeu (Ps. CXVIII, 105). Să-L proslăvim pe Dumnezeu şi să-I mulţumim pentru bunătăţile cele îmbelşugate de care este plin, spre îndestularea trebuinţelor noastre, adăpostul nostru cel vremelnic, pământul. Prin curăţia minţii, să pătrundem înţelesul acestor bunătăţi: ele sunt firave icoane ale bunătăţilor celor veşnice. Bunătăţile cele veşnice sunt zugrăvite de către ele tot aşa slab şi neîndestulător cum sunt zugrăvite lucrurile pământeşti de către umbra lor. Dăruindu-ne bunătăţile cele veşnice, Dumnezeu îndeamnă în chip tainic: „Oamenilor! Adăpostul vostru vremelnic e înzestrat cu felurite şi nenumărate bunătăţi, care răpesc şi farmecă ochiul şi inima, care acoperă cu prisosinţă trebuinţele voastre: pornind de la acestea, daţi-vă seama cu ce bunătăţi este înzestrat sălaşul vostru veşnic. Pricepeţi nemărginita, nepătrunsa bunătate a lui Dumnezeu faţă de voi; şi cinstind bunătăţile cele pământeşti prin evlavioasa lor înţelegere şi contemplare, nu vă purtaţi cu nechibzuinţă: nu vă înrobiţi lor, nu mergeţi prin ele la pierzanie. Folosindu-vă de ele după nevoie şi cuviinţă, din toate puterile năzuiţi către dobândirea bunătăţilor cereşti”.

Să îndepărtăm de la noi toate învăţăturile mincinoase şi faptele lor: oile lui Hristos nu merg după glas străin, ci vor fagi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor (In. X, 5). Să facem cunoştinţa temeinic cu glasul lui Hristos, ca să-l recunoaştem neîntârziat când îl vom auzi şi să urmăm pe loc poruncii sale. Dobândind în duh înţelegere faţă de acest glas, vom dobândi în duh înstrăinare de glasul cel străin pe care îl scoate, pe felurite glasuri, cugetarea trupească. De vom auzi glas străin, să fugim – să fugim de el, cum se cuvine oilor lui Hristos, care se mântuiesc de glasul cel străin prin fugă, adică prin desăvârşita neluare-aminte faţă de el. A lua aminte la el este deja lucru cu primejdie: în urma ei se furişează amăgirea, în urma amăgirii — pierzania. Căderea protopărinţilor noştri a început prin faptul că strămoaşa a plecat urechea la glas străin.

Păstorul nostru nu numai că ne cheamă cu glasul Său, ci ne şi călăuzeşte prin felul Său de viaţă: El merge înaintea oilor Sale (In. X, 4). Ne-a poruncit să ne lepădăm de lume, să ne lepădăm de noi înşine, să ne luăm şi să ne purtăm crucea: toate acestea le-a şi săvârşit înaintea ochilor noştri. Hristos a pătimit pentru noi, lăsându-ne pildă ca să păşim pe urmele Lui (I Pt. II, 21). A binevoit să ia asupra Sa firea umană – cu toate că de seminţie împărătească, însă ajunsă în rândul celor simpli. Naşterea Sa a avut loc în timp ce Preasfânta Lui Maică se afla în călătorie, fară a se fi găsit pentru ea loc în casele oamenilor; a avut loc într-o peşteră unde sălăşluiau dobitoacele de pe lângă casă; drept leagăn I-a slujit ieslea. Numai ce s-a răspândit vestea naşterii Lui, că au şi plănuit să-L omoare. Pruncul este deja urmărit! Pruncul e căutat pentru a fi omorât! Pruncul fuge în Egipt, prin pustie, de ucigaşul cel întărâtat! Anii copilăriei, Dumnezeul-Om Şi i-a petrecut în ascultare faţă de părinţi – de cel ce îi era tată cu numele şi de ceea ce îi era Maică după fire – , dând pildă de smerenie oamenilor căzuţi din pricina trufiei şi a neascultării pricinuite de aceasta. Anii bărbăţiei Domnul Şi i-a închinat propovăduirii Evangheliei, peregrinând din cetate în cetate, din sat în sat, fără să aibă un sălaş al Său. Drept veşminte avea o cămaşă şi o haină de purtat deasupra. în timp ce El le vestea oamenilor mântuirea şi izvora pentru ei binefaceri dumnezeieşti, oamenii îl urau, unelteau împotriva Lui şi nu o dată au încercat să-L omoare. în cele din urmă, L-au răstignit ca pe un răufăcător. El le-a îngăduit să facă nelegiuirea cea fără de asemănare de care înseta inima lor, fiindcă voia ca prin moartea Lui să izbăvească de blestem si de muncile cele veşnice neamul omenesc. Pătimitoare a fost viaţa pe pământ a Dumnezeului-Om: printr-o moarte pătimitoare a şi luat sfârsit. În urma Domnului, au trecut în veşnicia cea fericită toti sfinţii; au trecut pe calea cea strâmtă şi mâhnicioasă, lepădându-se de slava şi plăcerile lumii, înfrânându-şi dorinţele trupeşti prin nevoinţe, răstignindu-şi duhul pe crucea lui Hristos, pe care o alcătuiesc pentru duhul omenesc căzut poruncile Evangheliei, supuşi lipsurilor de toate felurile, prigoniţi de către duhurile răutăţii, prigoniţi de către fraţii lor, oamenii. Să urmăm lui Hristos şi cetei sfinţilor care au mers în urma Lui! Dumnezeul-Om, după ce a săvârşit, prin El însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta măririi, întru celepreaînalte (Evr. I, 3). Acolo îi cheamă El pe următorii Săi: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii (Mt. XXV, 34). Amin.

 Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice

Anunțuri

O părere la “Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre urmarea Domnului nostru Iisus Hristos

  1. Pingback: Domnul Iisus Hristos | albastru de...

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s