Fericitul Arhim. Sofronie: Despre Rugăciunea lui Iisus

Sf Arhim Sofronie Saharov(sursa imaginii: Gabriela Mihăiţă David)

Eu m-am oprit asupra înţelegerii dogmatice a rugăciunii lui Iisus, pentru că, în ultimele decenii, mi-a fost dat de multe ori să întâlnesc opinii denaturate în legătură cu practicarea acestei rugăciuni. Inadmisibilă, în special, este confundarea ei cu yoga, cu budismul şi chiar cu meditaţia transcedentală, şi altele. Deosebirea radicală a tuturor acestor devieri de la creştinism constă în faptul că, la baza vieţii noastre, se găseşte Revelaţia despre Dumnezeul PERSONAL: EU SUNT. Toate celelalte drumuri abat mintea omului de la relaţiile reciproce între Dumnezeu şi cei ce se roagă Lui în sfera absolutului transpersonal şi abstract, în ascetica impersonală.

În timpurile noastre, Rugăciunea Numelui lui iisus a devenit larg răspândită pe toate continentele. Toate cele scrise în legătură cu această rugăciune merită o deosebită atenţie, dar, paralel cu acestea, s-au exprimat de multe ori şi idei stupide. Având în vedere cele afirmate, m-am hotărât să scriu un scurt tratat, pentru ca, pe de o parte, să-i avertizez pe cuvioşii ei practicanţi despre cărările ei nebătătorite şi, pe de altă parte, să validez principalele teze teologice şi ascetice ale acestei mari culturi duhovniceşti.

Teoria acestei rugăciuni poate fi expusă în câteva pagini, dar aplicarea ei practică în ascetica creştină este legată de atâtea greutăţi, încât, din timpuri străvechi, părinţii şi învăţătorii Bisericii au învăţat pe căutătorii acestui mod de unire cu Dumnezeu să se apuce de ea cu frică, să caute îndrumători care au practicat-o deja. Nu nădăjduiesc că voi putea trata exhaustiv această problemă deosebit de importantă, dar mi-am asumat o sarcină limitată: să prezint aici ceva din ceea ce am învăţat în timpul vieţuirii mele la Sfântul Munte, în mănăstire şi în pustie. În această încercare, nu voi putea evita cu desăvârşire unele repetări şi referiri la aspectele despre care au scris deja alţi autori.

În ultimele ceasuri ale vieţii Sale, Domnul a spus: „Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină. Adevărat, adevărat zic vouă, orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da” (In 16; 23-24). Aceste cuvinte ale lui Hristos sunt temeiuri dogmatice şi ascetice pentru rugăciunea Numelui Său. Nu există îndoieli că ucenicii lui Hristos au păzit această poruncă. Cu atât mai mult este cert că ei deja cunoşteau puterea Numelui lui Iisus, de când au fost trimişi ca „miei în mijlocul lupilor”, să ducă pace lumii, să vindece bolnavii, să vestească apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu „Şi s-au întors cei şaptezeci (şi doi) cu bucurie, zicând: Doamne, şi diavolii ni se supun în numele Tău.” Şi o altă întâmplare: „… am văzut pe unul care în numele Tău scoate demoni şi l-am oprit…” (Lc. 10: 17; 9: 49).

Astfel, istoria rugăciunii Numelui lui Isus începe din timpurile apostolice. Nu s-au păstrat formulele verbale ale rugăciunilor personale, dar întreg Noul Testament este plin de mărturii dovedind că Apostolii au săvârşit multe minuni cu acest Nume. Dar ce înseamnă Numele lui Dumnezeu? Pentru a te ruga „în Numele Lui”, trebuie oare să-i înţelegi importanţa, calităţile, firea? Da, este necesar, pentru ca „bucuria noastră să fie deplină”. Adâncurile vieţuirii în Hristos sunt nesecate, se asimilează într-un proces îndelungat, cu o mare tensiune a tuturor puterilor noastre, iar înţelegerea conţinutului şi sensului Numelui lui Dumnezeu se câştigă treptat. Poate bucura inima noastră şi o chemare trecătoare a Numelui lui Iisus, şi aceasta este preţioasă. Dar nu trebuie să ne oprim la jumătatea drumului. Petrecerea noastră aici este foarte scurtă şi suntem datori să folosim fiecare ceas în aşa fel, încât să se pârguiască cunoaşterea noastră de Dumnezeu. Când se vor îmbina împreună bucuria inimii şi lumina minţii, atunci noi ne apropiem de desăvârşire.

Cu marea cultură a acestei rugăciuni, eu am făcut cunoştinţă la Sfântul Munte. În mod firesc, am vrut să învăţ de la părinţi – cum înţeleg ei acest aspect atât de important al asceticii creştine. Eu am venit la Athos în anul 1925. Nu cu mult înainte, aici au avut loc dispute furtunoase cu privire la natura Numelui lui Dumnezeu, asemănătoare disputelor teologice din secolul XIV despre natura Luminii Taborice şi s-au comis de ambele părţi greşeli ce nu ar fi trebuit să le comită oamenii care şi-au încredinţat sufletele în mâinile Atotţiitorului. În această polemică, există o anumită analogie cu certurile seculare dintre nominalişti şi raţionalişti. Din când în când, ele se liniştesc, pentru ca apoi să izbucnească sub altă formă. Se observă prezenţa a două curente fireşti şi diferite: pe de o parte, a proorocilor şi poeţilor, pe de altă parte, a savanţilor şi tehnocraţilor. Eu nu intenţionez să mă opresc la partea exterioară a evenimentelor ce s-au petrecut atunci, ci voi prefera să examinez cu atenţie esenţa problemei, pentru primirea unei cunoaşteri nealterate, venită de Sus, de care s-au învrednicit Sfinţii sihaştri.

Viaţa fiecăruia dintre noi se află în cea mai strânsă legătură cu noţiunile noastre despre lume, despre noi înşine şi despre Dumnezeu. Rugăciunea, în treptele ei finale, cere o cunoaştere cât mai apropiată a chipului autentic al Existenţei Dumnezeieşti. „Preaiubiţilor! noi acum suntem copiii lui Dumnezeu, dar nu ni s-a dezvăluit (pe deplin) ce vom fi. Ştim (din experienţă) că atunci când ni se va dezvăluil vom fi asemenea Lui, pentru că Îl vom vedea AŞA CUM ESTE” (In, 3, 2). Şi noi de asemenea ştim, din experienţa de mii de ani a neamului omenesc, că mintea noastră firească, în situaţia dată, nu poate să meargă prea departe în cugetarea de Dumnezeu. Este prea de nevoie ca Însuşi Dumnezeu să Se arate omului, dându-i cunoaştere despre Sine. După cum, în viaţa  fiecăruia, Dumnezeu Se descoperă treptat, tot astfel şi în istoria omenirii, precum ni se prezintă în Biblie, „în multe rânduri şi în multe chipuri” (Evr. 1,1), El S-a arătat părinţilor şi proorocilor cu o putere şi o profunzime crescânde. Iată întâia menţionare despre o chemare încă neclară a lui Dumnezeu: „Lui Set, de asemenea i s-a născut un fiu şi i-a pus numele Enos. De atunci au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu” (Fac. 4, 26). Apoi, Dumnezeu Se descoperă lui Avraam, Isaac şi Iacob într-un orizont tot mai larg: „Şi M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacob, cu numele de Dumnezeu Atotputernic, dar cu numele de Domnul nu M-am făcut cunoscut lor” (Ieş. 6,3). Dumnezeu a împlinit descoperirea despre Sine: „Atunci S-a pogorât Domnul din nor, a stat acolo şi a rostit numele lui Jahve. Şi Domnul, trecând pe dinaintea lui, a zis: Iahve, Iahve, Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, Care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de oameni. Care iartă vina şi răzvrătirea, şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuieşte. Care pentru păcatele părinţilor pedepseşte pe copii şi pe copiii copiilor lor, până la al treilea şi al patrulea neam” (Ieş. 34, 5-7). Astfel, la început, Dumnezeu S-a descoperit lui Moise, ca un Dumnezeu PERSONAL şi cu adevărat „CEL CE ESTE”, cu atributele Sale nevăzute. Următoarea descoperire dezvăluie însuşirile acestui „EU SUNT”, ca Dumnezeu milostiv şi iubitor de oameni. Dar şi acest lucru nu era clar şi Moise a recunoscut nedeplinătatea acestei cunoaşteri.

Proorocii, de asemenea, nu au dobândit plinătatea căutată; din cuvintele lui Isaia: „Aşa zice Domnul, Izbăvitorul nostru, Sfântul lui Israel… Eu, Domnul, Care sunt Cel dintâi şi voi fi cu cei din urmă… Să ştiţi că Eu sunt; înainte de Mine n-a fost Dumnezeu şi nici după Mine nu va mai fi” (Is. 43, 14; 41, 4; 43, 10). Acest Dumnezeu, Primul şi Ultimul, S-a descoperit ca fiind Absolut, Personal, Viu; nu ca o oarecare „Atot-Fiinţă” abstractă sau ca o unitate transpersonală etc. Astfel, devine evident faptul că duhul proorocilor israeliteni era îndreptat spre Prima Fiinţă, spre Cel Care a fost de la început. Tocmai această situaţie este caracteristică omului – Chipul Absolutului. El nu se opreşte la nimic din ceea ce este intermediar. Din relatarea biblică, vedem că orice nouă descoperire era receptată ca o arătare a lui Dumnezeu, ca o acţiune a Lui directă. În legătură cu aceasta, însuşi Numele era receptat ca o prezenţă a lui Dumnezeu. În Nume, era închisă o putere dublă: pe de o parte, senzaţia prezenţei lui Dumnezeu Cel Viu, pe de altă parte cunoaşterea Lui. De aici, frica de a lua Numele Lui în deşert (Ieş. 20, 7); pe măsură ce revelaţia despre însuşirile lui Dumnezeu se îmbogăţea, şi vederea lui Dumnezeu, în general, se adâncea. Dar, neţinând seama de încrederea israeliţilor că ei sunt popor ales, că Cel Prea Înalt Se descoperă lor, până la venirea lui Hristos, nu a încetat suspinarea proorocilor, în rugăciunile lor către Dumnezeu, cerându-I să vină pe pământ şi să dea despre Sine o cunoaştere adevărată şi deplină. Această sete nu poate fi luată duhului omenesc. Dumnezeu S-a descoperit şi ca Proniator, Izbăvitor şi Mântuitor, dar totul a rămas în mintea oamenilor acoperit de un văl. Iacob, într-un moment tragic din viaţa sa, s-a întors de la Laban în locurile natale, unde mai trăia încă fratele său, Esau. Noaptea, rămânând singur, departe de tabără, el s-a luptat cu Dumnezeu. În casa lui Laban, anii nu au trecut prea uşor.Întâlnirea cu Esau a fost înfricoşătoare. El căuta binecuvântare şi apărare şi s-a luptat cu Cineva până la răsăritul zorilor (Fac. 32, 24).

Această luptă, au dus-o în viaţa lor proorocii Ilie şi Iona. Primul se ruga: „Îmi ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul, că nu sunt eu mai bun decât părinţii mei… Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar caută să ia şi sufletul meu” (III Regi 19, 4 şi 10). Iona spunea: „Tu eşti Dumnezeu îndurat şi milostiv, îndelung-răbdător şi mult-milostiv şi Îţi pare rău de fărădelegi. Şi acum, Doamne, (când proorocia mea nu s-a împlinit şi eu am rămas ruşinat), ia sufletul meu de la mine, că mai bine este să mor decât să trăiesc” (Iona cap. 4).

Mai grăitoare este viaţa lui Iov: „El a deschis gura sa şi a blestemat ziua în care  s-a născut şi noaptea care a zis: un prunc de parte bărbătească s-a zămislit. Ziua aceea să se facă întuneric… Bezna şi umbra morţii s-o cotropească, norii s-o învăluiască şi toate negurile s-o înspăimânte! Întunericul să cuprindă noaptea aceea şi să nu mai fie pusă în zilele omului şi în socoteala lunilor să nu mai intre. Să se întunece stelele revărsatului zorilor ei; să aştepte lumina şi nimic să nu vină şi să nu mai vadă genele aurorei. Pentru că n-a închis pântecele care m-a zămislit şi n-a ascuns durerea dinaintea ochilor mei. De ce n-am murit când eram în sânul mamei mele? Şi nu mi-am dat duhul ieşind din pântecele ei?… Căci acum aş sta culcat şi liniştit, aş dormi şi m-aş odihni. Acolo, cei nelegiuiţi se astâmpără şi cei împovăraţi se odihnesc… Mic şi mare colo sunt totuna şi robul a scăpat de stăpânul său. Pentru ce dă Dumnezeu lumina vieţii celui nenorocit şi zile, celor cu sufletul amărât? Celor ce aşteaptă moartea şi ea nu vine şi care scormonesc după ea mai mult ca după o comoară; celor ce se bucură cu bucurie mare şi sunt plini de fericire, fiindcă au găsit un mormânt? PENTRU CE I S-A DAT OMULUI LUMINA, CALEA CARE spre cunoaşterea lui Dumnezeu ESTE ÎNCHISĂ ŞI CARE DUMNEZEU A ÎNCONJURAT-O CU ÎNTUNRIC? (Iov, cap. 3). În destinele noastre, întotdeauna este ceva comun. S-a luptat Israel cu Dumnezeu, dar cine dintre noi nu se luptă? Întreaga lume, până acuma, chiar este îngropată în deznădejde, negăsind nicăieri o ieşire.ntr-o luptă istovitoare, întreg pământul Îl învinuieşte pe Dumnezeu de suferinţele tuturor oamenilor. Viaţa nu este un lucru simplu şi nu este uşor să pătrunzi în sensul profund al Existenţei.

Dor zadarnic, dor de taină,

Care-i, viaţă, al tău drum?

Ce puteri, sorţii cumpliţi

În genunchi te pun acum?

 

Ce putere duşmănoasă

M-a chemat din nefiinţă,

Duhu-mi l-a umplut de patimi,

Mintea mea, de necredinţă?

 

Aşa scria, plin de amărăciune, poetul, exprimând în esenţă acelaşi lucru ca şi mult pătimitorul Iov. Duhul nostru caută o vorbire directă cu El, Cu Cel „Care m-a chemat din nimic”; Cine mi-a tulburat liniştea de a nu fişi m-a aruncat în această tragicomedie absurdă şi grotească? Noi vrem să aflăm în cine se află neadevărul. Oare, în noi înşine sau în El, în Ziditorul? Nouă ni se pare că am fi venit în această lume împotriva voinţei noastre şi, poate, împotriva acordului nostru. Îşi aminteşte cineva dintre noi un astfel de moment, când a fost întrebat: vrei să te naşti întru această viaţă? Am avut, oare, posibilitatea să refuzăm acest dar? Suntem, oare, drepţi, când Îi atribuim această „nebunie” lui Dumnezeu? (cf. Iov, 1, 22).

Dar iată eu aud o altă voce: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In. 8, 12). „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vor curge din pântecele lui” (In. 7, 37-38). Cum ar fi cu putinţă să nu primesc cu credinţă această chemare a lui Hristos şi să nu mă lupt cu adevărat pentru câştigarea Împărăţiei iubirii Tatălui, să merg pe drumul arătat de Hristos? Dacă nu ni s-a dat să facem ceva din nimic, atunci însăşi ideea de veşnicie nu se poate naşte în noi. Prezenţa acestei idei în noi ar fi cu neputinţă din punct de vedere ontologic. Urmărind cu atenţie curgerea realităţii înconjurătoare, noi observăm că orice trebuinţă reală are, în existenţa cosmică, posibilitatea de a fi satisfăcută, cu condiţia de a se găsi acces spre acest mijloc. În istoria progresului ştiinţific, multe din ideile ce păreau din cale  afară de îndrăzneţe s-au înfăptuit acum, sub ochii noştri. De ce să mă îndoiesc de faptul că şi setea mea de nemurire fericită şi de unire veşnică cu Ziditorul, de asemenea, se va înfăptui?

Cât de radical se schimbă totul când, deodată, ni se deschide inima, pentru a primi chemarea lui Hristos. Fiecare clipă devine preţioasă, plină de un sens profund. Iar suferinţele şi bucuria se îmbină în chip minunat cu noua noastră jertfă. Scara care atinge cerul se află în faţa ochilor noştri. „De acum, nu-ţi va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor. Şi a întrebat Iacob zicând: Spune-mi şi Tu Numele Tău! Iar Acela a zis: Pentru ce întrebi de Numele Meu? El e minunat! Şi l-a binecuvântat acolo.” (Fac. 32, 28-29). Drumul spre o cunoaştere desăvârşită, încă nu ni s-a descoperit, dar străvederea lui deja ni s-a dat. Ea se va adânci în conştiinţa proorocilor şi se vor spune cuvinte înflăcărate despre Cuvântul Cel din Veşnicie al Tatălui, Care va veni şi despre Lumina desăvârşită, întru care nu este niciun întuneric. Care ni Se va arăta nouă în toată puterea Sa.

Lupta cu Dumnezeu este riscantă şi poate duce la pieire, dar ea ne poate întări, pentru a birui „omul cel vechi” schilodit de mândria luciferică. Să bruim prin „smerenie”: „… şi pe oameni, îi vei birui”. Cum? Prin smerenie. „Şi Iacov a zis: Dumnezeul tatălui meu Avraam şi Dumnezeul tatălui meu Isaac… izbăveşte-mă din mâna fratelui meu, din mâna lui Isav, căci mă tem de el, ca nu cumva să vină şi să mă oamoare pe mine şi pe aceste mame cu copii” (Fac. 32, 9 şi 11). „Atunci, ridicându-şi ochii, Iacov a văzut pe Isav, fratele său, venind cu cei patru sute de oameni… şi, apropiindu-se de fratele său, i s-a închinat de şapte ori până la pământ. Isav însă a alergat în întâmpinarea lui şi l-a îmbrăţişat şi, cuprinzându-i grumazul, l-a sărutat şi au plâns amândoi.” (Fac. 33, 1-4). S-a luminat Isav, care îl ura pe Iacov, din pricină că i-a răpit binecuvântarea părintească ce îi aparţinea. În persoana lui Iacov-Israel, ni se zugrăveşte chipul pocăinţei smerite. Criza morală ce domneşte în toată lumea nu este, oare, o pregătire pentru o nouă şi mare renaştere? Ceea ce se petrece astăzi în sufletele unor anumiţi oameni este cu putinţă să se petreacă într-o mare mulţime de suflete şi lucrul acesta poate să vină ca un puternic potop, ca un fulger orbitor în miez de noapte. Această frântură dată nouă poate şi trebuie să devină perioada în care să ne însuşim existenţa în toate dimensiunile ei. Toate suferinţele noastre pot deveni, în lumina acestei nădejdi, în faţa noastră, priveliştea unui tablou măreţ. „Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă” (Ps. 18, 2), dacă sunt petrecute într-o rugăciune ce depăşeşte hotarele universului… începutul acestei rugăciuni se găseşte la marginea cerurilor şi mişcarea ei, până la marginea lor, şi nimic nu se ascunde de căldura ei. Ea ne încălzeşte şi ne înveseleşte. Ea este un canal prin care ne vine, de Sus, Revelaţia.

„Fie Numele Dumnezeului nostru binecuvântat de acum şi până în veac.”

Succesiunea descoperirii lui Dumnezeu, prezentată în Sfânta Scriptură, coincide într-o măsură apreciabilă cu procesul progresului nostru personal – noi creştem în cunoaştere asemenea protopărinţilor şi părinţilor noştri. La început, oamenii pricep sensul noţiunii de Fiinţă Înaltă. Apoi, noi şi noi atribute devin cunoscute duhului omenesc; şi, astfel, vine ora înfricoşatului cuvânt sinaitic „EU SUNT” (Ieş. 3, 14). În următoarele secole, li se va adânci experienţa şi înţelesul, cu toate că nu se va atinge desăvârşirea până ce nu va veni Cel Aşteptat.

Cel Care, în esenţa Sa, este mai presus decât tot numele Se descoperă celor zidiţi „după chip”, fiinţelor raţionale, printr-o mulţime de nume: Cel Veşnic, Atotştiutor, Atotputernic, Atotţiitor, Lumină, Viaţă, Frumuseţe, Înţelepciune, Bunătate, Adevăr, Iubire, Cel Drept, Mântuitor, Sfânt şi altele. În fiecare şi prin fiecare din ele, noi încercăm o atingere de noi a lui Dumnezeu Cel Unul şi, în virtutea indivizibilităţii Lui, noi Îl vrem întreg. Aşa este cuviincios să gândim. Dar nici unul din aceste Nume nu ne oferă plinătatea înţelepciunii despre felul cum este El. Fiinţa lui Dumnezeu, în esenţa ei, depăşeşte toate aceste Nume. Acum douăzeci de veacuri a venit El. Acela pe Care L-au aşteptat popoarele, Cuvântul Tatălui. Fiind deasupra lumii în esenţa Sa, Ziditorul firii noastre a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om” (Filip 2, 7). Cuvântul Cel fără de început al Tatălui S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi (In. 1, 14). Revelaţia ne-a adus nouă un Nume nou: IISUS, mântuitorul sau DUMNEZEU-MÂNTUITORUL. Marea Lumină a intrat în viaţa lumii. A venit o nouă epocă. Sfântă a fost istoria de la Adam până la Moise; sfântă, sfinţită din clipa Revelaţiei sinaitice şi cu atât mai sfinţită în momentul venirii lui Hristos.

Şi mai înainte de aceasta, au fost idei despre un Dumnezeu Mântuitor, dar cu alt conţinut, în altă dimensiune şi cu o nemăsurat de mică concretizare. „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit” (Mt. 4, 16).

Înainte de toate, numele Iisus ne descoperă sensul sau ţelul venirii lui Dumnezeu în trup „pentru mântuirea noastră”. Luarea de către Dumnezeu a firii noastre indică posibilitatea că şi noi putem deveni fiii lui Dumnezeu. Starea noastră de fii constă în împărtăşirea noastră de existenţa dumnezeiască: „căci în El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” (Col. 2, 9). După Înălţare, El a şezut de-a dreapta Tatălui şi ca Fiu al Omului. Iată ce spune El Însuşi: „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem; Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime şi să cunoască lumea că în ea M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii… Şi le-am făcut cunoscut Numele Tău şi-L voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.” (In. 17, 22-26).

Mintea noastră amuţeşte de uimire în faţa acestei taine: Ziditorul S-a îmbrăcat cu haina făpturii; Cel Veşnic şi Nevăzut a primit asupră-I chipul de existenţă vremelnică şi schimbătoare; Duhul, stând departe de orice gând, S-a făcut trup, pentru a-L putea noi pipăi cu mâinile, să-L privim cu ochii noştri trupeşti; Cel Nepătimitor Se supune suferinţelor. Viaţa cea fără de început Se leagă pe Sine cu moartea.

Gândirea filosofică nu poate să se armonizeze cu predica evanghelică: pentru ea, aceasta este nebunie. Absolutul filosofilor nu a primit îngăduinţă de la creaturile lui să se înjosească pe sine chiar până la a lua chip de rob. (Cf. Filip. 2,7). Absolutul plăsmuit de ei, în esenţă, este nefiinţă în adevăratul sens al acestui cuvânt. Până la venirea lui Hristos, au fost minţi care au creat teorii atrăgătoare despre un astfel de Absolut abstract şi pentru noi nu este o noutate apariţia în zilele noastre a unor astfel de tendinţe. Din păcate, mulţi oameni devin jertfa unor astfel de tendinţe. Marele Pavel, în legătură cu aceasta, a cântat un imn genial: „Căci scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici… a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune. Însă noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei sminteală, pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu e mai puternică decât tăria oamenilor.” (I Cor. 1, 19-25).

„Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” (In 1, 14). Noi nu realizăm cum este cu putinţă acest lucru, dar nu ne ăndoim de faptul că Cel Ce a zidit firea noastră a putut să şi-o însuşească în Ipostasul Său. El nu Şi-a însuşit un nou şi un alt Ipostas omenesc, ci, petrecând în Ipostasul Cel din veci al lui Dumnezeu, El a unit în Sine natura dumnezeiască cu natura creată. El ne-a arătat desăvârşirea Tatălui în trup şi, cu o putere deosebită, ne-a arătat comuniunea lui Dumnezeu cu Omul.

Hristos ne-a adus cunoaşterea Sfintei Treimi – a Tatălui şi a Fiului, şi a Sfântului Duh. Moise, prin Numele IAHVE – EU SUNT, înţelegea o unică Persoană. Cuvântul şi Duhul erau pentru el energiile unei unice Fiinţe. Nouă ni s-a descoperit că şi Logosul, şi Duhul sunt Ipostase egale Tatălui. Dumnezeu este unic în esenţa Sa, multiplu în Ipostase. Chipul Acestui Dumnezeu: o unică natură omenească într-o multitudine de ipostase.

Numele „EU SUNT”, în virtutea unităţii lui Dumnezeu, este propriu pentru toată Treimea şi pentru fiecare Ipostas în parte. Ca multe alte Nume, şi acesta poate şi trebuie să fie înţeles şi ca Nume comun, şi ca Nume propriu Fiecărei Persoane. Precum Numele „Domnul” se referă la toate Cele trei Persoane şi împreună slujeşte ca Nume propriu pentru Fiecare din Cele trei Persoane, tot aşa este cu putinţă să vorbim şi despre Numele Iisus, adică Dumnezeu Mântuitorul. Dar, în rugăciune, noi folosim Numele Iisus numai ca nume propriu al lui Hristos, Cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi. În vechime, cunoaşterea Dumnezeirii se dădea duhului omenesc numai prin Nume, care descopereau, în principal, atributele Dumnezeieşti: puterea, omniprezenţa, atotştiinţa, slava şi altele. Numele de „IAHVE”, Moise l-a primit ca pe un Nume propriu. Prin întruparea Cuvântului Tatălui, noi venim în atingere cu Dumnezeu într-o asemenea formă, într-o asemenea plinătate, încât nu mai aşteptăm alte împliniri, ci avem nevoie doar să luptăm pentru împlinirea poruncilor Lui, spre a primi darul şi dimensiunile lui autentice. El a trăit cu noi, în condiţiile căderii noastre. El ne-a vorbit în limba noastră; El S-a pogorât la noi, că L-am putut pipăi; El ni L-a arătat pe Tatăl Cel nevăzut într-o lumină văzută. El ne-a descoperit nouă toate legăturile dintre Dumnezeu şi om. Mântuirea dusă nouă are un caracter excepţional de concret. Predica Şi-a început-o cu chemarea: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Mt. 4, 17). În această predică, noi descoperim continuarea convorbirii lui Dumnezeu cu Adam în rai (Fac. 3, 8).

Mare este Numele „EU SUNT”, MARE ESTE Numele Sfintei Treimi, tot atât de mare este li NUMELE IISUS. Despre Numele Lui, se pot spune multe. Este nesecat, prin conţinutul său; el aparţine Celui Căruia orice fiinţă Îi este îndatorată prin existenţă: „Toate prin El s-au făcut; li fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut, întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.” El era „dintru început”, adică El este principiul întregului univers. În viaţa lăuntrică a Treimii, El este îndreptat spre Tatăl, în actul creaţiei însă, Acelaşi Logos S-a îndreptat către cei zidiţi după chipul Său.

Numele Iisus şi ca sens-cunoaştere, şi ca „energie” a lui Dumnezeu, în relaţia cu lumea, şi ca Nume propriu, este legat ontologic cu El. Numele este o realitate duhovnicească. Partea lui sonoră poate să se unească cu realitatea lui, dar nu în mod obligatoriu. Ca sonoritate, el s-a dat multor muritori. Când însă ne rugăm, noi îl rostim cu un alt conţinut, cu o altă orientare a duhului nostru. El este un pod între noi şi Dumnezeu, este un canal prin care pătrund în noi torentele puterii dumnezeieşti. Venit de la Duhul Sfânt, el este sfânt şi ne sfinţeşte şi pe noi prin chemarea lui. Cu acest Nume şi rpin el, rugăciunea capătă o oarecare palpabilitate, el ne uneşte cu Dumnezeu. În el, în acest Nume, este prezent Dumnezeu, ca într-un vas, ca într-o vază preţioasă, plină cu bună mireasmă. Prin el, lumea cea de sus devine palpabilă, imanentă. Ca o energie dumnezeiască, ea izvorăşte din esenţa Dumnezeirii şi este dumnezeiască prin sine însăşi.

Când ne rugăm cu conştiinţa celor expuse mai sus, rugăciunea devine înfricoşătoare şi, în acelaşi timp, un act solemn. În vechime, s-a dat o poruncă: „Să nu iei Numele lui Dumnezeu în deşert.” Domnul însă a dat o poruncă şi o făgăduinţă: „să cereţi lui Dumnezeu în Numele Meu.” Toate Numele lui Dumnezeu ni s-au descoperit nouă, prin venirea lui Hristos, într-un sens şi mai profund şi noi ar trebui să ne infiorăm, ar aceasta se petrece cu mulţi monahi care pronunţă Numele cel Sfânt al lui Iisus. În acest sens, ar fi o obrăznicie să spun că şi eu aş fi putut fi martor viu a faptului că vrednica chemare a acestui Nume produce prezenţa Dumnezeului Celui Veşnic, Care umple întreaga noastră fiinţă, duce mintea noastră în alte sfere, ne comunică o energie deosebită a noii vieţi. Lumina dumnezeiască, despre care nu este uşor să vorbeşti, vine prin acest Nume.

Noi ştim că nu numai Numele Iisus, dar şi toate celelalte Nume, descoperite nouă de Sus, sunt legate ontologic de Dumnezeu. Noi ştim aceasta din experienţa Bisericii. Toate tainele se săvârşesc în Biserica noastră prin chemarea Numelor Dumnezeieşti şi, înainte de toate, al Sfintei Treimi: al Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Toate slujbele dumnezeieşti sunt întemeiate pe chemarea Numelor Dumnezeieşti. Noi nu le considerăm fenomene sonore ale unei puteri magice, ci, fiind rostite într-o adevărată mărturisire de credinţă, într-o stare de frică dumnezeiască, evlavie şi iubire, noi, într-adevăr, Îl avem pe Dumnezeu dimpreună cu Numele Lui. Multe generaţii de preoţi au păstrat cunoaşterea despre puterea Numelui lui Dumnezeu şi au săvârşit Sfintele Taine cu o adâncă conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu. Lor, li s-a descoperit taina slujirii Dumnezeieştii Liturghii. Ei nu s-au îndoit niciodată că Trupul şi Sângele lui Hristos se găsesc în faţa lor într-o realitate autentică.

Uitarea caracterului ontologic al Numelor Dumnezeieşti, absenţa experienţei în rugăciune şi în săvârşirea Sfintelor Taine au pustiit viaţa multora. Pentru ei, rugăciunea şi Tainele pierd realitatea lor veşnică. Liturghia, dintr-un act Dumnezeiesc, devine o simplă amintire psihologică sau mintală. Mulţi merg până într-acolo, încât socotesc rugăciunea o pierdere de timp inutilă, mai ales dacă, prin rugăciune, nu li s-au împlinit cele cerute în legătură cu nevoile vieţii de zi cu zi… Dar unirea cu Dumnezeu a fiinţei noastre nu este, oare, cea mai mare minune a existenţei noastre? Aceasta este „partea cea bună”, care nu se va lua de la noi prin moarte. Faptulnvierii noastre în Dumnezeu – iată ce trebuie să stea în centrul atenţiei noastre, ca ultima raţiune a existenţei noastre în lume. Iubirea faţă de Hristos, care plineşte tot omul, schimbă în mod radical viaţa noastră. El, Dumnezeu-Omul, a unit în Sine Însuşi aceste două entităţi şi, prin El, noi avem acces la Tatăl. Putem, oare, dori mai mult?

Cei care L-au iubit pe Hristos şi Numele Lui se desfată citind Evanghelia şi, în general, Sfânta Scriptură. Numele Dumnezeieşti, care emană Sens şi Lumină, atrag duhul omului şi el nu poate să se mai pasioneze de nimic altceva. Cu o înaltă inspiraţie, ne vorbeşte Petru: „Nu este sub cer niciun alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi.” Sau: „Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau. În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă” (F. Ap. 4,12; 3,6). În altă împrejurare, Apostolii au ridicat glasul către Dumnezeu şi au spus: „Stăpâne, Dumnezeule, Tu, Care ai făcut cerul şi pământul, şi marea, şi toate cele ce sunt în ele… pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte? Căci asupra Sfântului Tău Fiu, Iisus, s-au adunat laolaltă cu adevărat în cetatea aceasta şi Irod, Şi Ponţiu Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel. Ci dă robilor Tăi să grăiască cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, întinzând dreapta Ta spre vindecare şi săvârşind semne şi minuni, prin numele Sfântului Tău Fiu, Iisus. Şi pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu” (F. Ap. 4, 24-33).

Astfel, toată Sfânta Scriptură, de la început până la sfârşit, este plină de mărturii despre Dumnezeu, prin Numele Lui. Şi duhul nostru nu încetează a se îndulci la întâlnirea cu sfintele cuvinte, şi sufletul binecuvintează pe Dumnezeu, Care ne-a dat nouă acest dar nepreţuit.

Omul se dezvoltă lent în sfera cunoaşterii de Dumnezeu. Trec ani şi ani până ce în conştiinţa noastră se deschide măreţul tablou al Existenţei: facerea lumii cu puterile şi fenomenele ei cosmice şi facerea omului, când „Domnul Dumnezeu… a suflat în faţa lui suflare de viaţă” (Fac. 2,7). Omul este un principiu de legătură între Dumnezeu şi restul zidirii, deoarece, în el, are loc întâlnirea energiilor cosmice create cu cele necreate. Orice energie care izvorăşte din Dumnezeu, din Esenţa Lui, este numită de teologi „dumnezeire”. Cu toate acestea, esenţa nu se comunică oamenilor, dar viaţa dumnezeiască se uneşte cu omul prin puterea acţiunii Dumnezeieşti. Actul îndumnezeirii se săvârşeşte prin harul necreat. Cel mai viu exemplu în acest sens, în Noul Testament, este descoperirea Taborică: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”. Şi lumina, şi Glasul, şi una şi alta, sunt neîţelese, ambele erau dummnezeire.

Noi trebuie să ne învăţăm a deosebi energiile după originea lor; incapacitatea de a lămuri această problemă va încetini procesul creşterii noastre în Duhul.

Nu este de prisos să subliniez că în rugăciunea Numelui lui Iisus nu este nimic automat sau magic. Dacă noi nu ne vom strădui să păzim poruncile Lui, atunci zadarnică va fi chemarea Numelui. El Însuşi a spus: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în Numele Tău am proorocit şi nu în Numele Tău am scos demoni, şi nu în Numele Tău multe minuni am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.” (Mt. 7, 22-23). Este important ca noi să ne asemănăm lui Moise, care şi-a dus sarcina cu răbdare, parcă văzând pe Cel nevăzut (Cf. Evr. 11, 27) şi să-L chemăm pe El cu conştiinţa legăturii ontologice a Numelui cu Cel Numit, cu Persoana lui Hristos. Iubirea faţă de El va creşte şi se va desăvârşi pe măsură ce se înmulţeşte şi se adânceşte cunoaşterea noastră despre viaţa Dumnezeului preaiubit. Când iubim pe cineva omeneşte, atunci noi, cu un simţământ plăcut, rostim numele persoanei iubite şi nu obosim repetându-l. Aşa trebuie să se întâmple cu Numele Domnului. Când persoana iubită de noi îşi dezvăluie, din ce în ce mai mult, darurile sale, atunci creşte şi preţuirea noastră pentru ea şi privim la noile ei trăsături cu multă bucurie. Aşa se întâmplă cu Numele lui Iisus Hristos. Noi descoperim cu un interes captivant, în Numele Lui, noi taine ale căilor Dumnezeieşti şi noi înşine devenim purtătorii acelei realităţi care se găseşte în Nume. Prin această cunoaştere vie, noi ne împărtăşim cu veşnicia: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.” (In. 17, 3).

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta.

Numele Iisus ne-a fost dat de Sus, prin revelaţie. El vine din sfera Dumnezeirii veşnice şi nicicum nu poate fi o născocire a raţiunii pământeşti, cu toate că este exprimat printr-un cuvânt creat. Revelaţia este un act, o energie Dumnezeiască şi aparţine unui alt plan, şi transcende energiile cosmice. În slava sa cea mai presus de lume, Numele Iisus este meta-cosmic. Când pronunţăm acest Nume, Hristos, chemându-L să comunice cu noi, atunci El, Cel Ce plineşte toate, ne ascultă şi noi intrăm într-o legătură vie cu El. Fiind Cuvântul Cel veşnic al Tatălui, El petrece într-o unitate inseparabilă cu noi şi Dumnezeu-Tatăl, prin Cuvântul Său, intră în comuniune cu noi. Hristos, Unul-Născut, Fiul Cel veşnic al Tatălui, ne spune: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât prin Mine” (In. 14, 6). Numele Iisus înseamnă Dumnezeu-Mântuitorul şi poate fi atribuit şi Sfintei Treimi, atribuire posibilă pentru fiecare Ipostas în parte. Dar, în rugăciunea noastră, Numele Iisus se întrebuinţează doar ca Nume propriu al Dumnezeu-Omului şi mintea noastră se îndreaptă cu atenţie spre El. În el, locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii, spune Apostolul Pavel (Col. 2, 9). În El, nu este numai Dumnezeu, dar şi întregul neam omenesc. Rugându-ne în Numele lui Iisus Hristos, noi ne plasăm în faţa deplinătăţii absolute – şi a Primei Fiinţe Necreate, şi a fiinţei create. Pentru a intra în sfera acestei plinătăţi a Fiinţei, noi trebuie să-L sălăşluim în noi, pentru ca viaţa Lui să devină şi a noastră, prin chemarea Numelui Lui, potrivit făgăduinţei: „Cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (I Cor. 6, 17).

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

Eu m-am oprit asupra înţelegerii dogmatice a rugăciunii lui Iisus, pentru că, în ultimele decenii, mi-a fost dat de multe ori să întâlnesc opinii denaturate în legătură cu practicarea acestei rugăciuni. Inadmisibilă, în special, este confundarea ei cu yoga, cu budismul şi chiar cu meditaţia transcedentală, şi altele. Deosebirea radicală a tuturor acestor devieri de la creştinism constă în faptul că, la baza vieţii noastre, se găseşte Revelaţia despre Dumnezeul PERSONAL: EU SUNT. Toate celelalte drumuri abat mintea omului de la relaţiile reciproce între Dumnezeu şi cei ce se roagă Lui în sfera absolutului transpersonal şi abstract, în ascetica impersonală.

Meditaţia, ca abatere a abatere a minţii noastre de la orice fel de imagini, poate să ne dea o senzaţie de liniştire, de pace, de ieşire din condiţiile timpului şi spaţiului, dar în ea lipseşte prezenţa conştientă a Dumnezeului personal; în ea, nu este o rugăciune autentică, adică faţă către Faţă. Astfel, cel atras de meditaţie trebuie să se mulţumească cu rezultate psihice, asemănătoare experimentelor, şi ce poate fi mai rău decât aceasta? Perceperea lui DumnezeuCelui Viu, Absolut şi Personal rămâne pentru el străină. Nu arareori, sunt nebuneşti încercările ca, într-un temen scurt, să se dobândească „conştiinţa cosmică” şi chiar să ai experienţa comunicării nemijlocite cu Supra-Personalul Absolut. Printr-un astfel de procedeu, ascetica se transformă într-o cale de abatere de la Dumnezeu. Învăţătura evanghelică ne vorbeşte nu numai despre Dumnezeul Personal, dar şi despre o nemurire personală a celor mântuiţi. Aceasta se obţine prin biruinţa asupra lumii patimilor. Este o sarcină măreaţă, dar Domnul a spus: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” şi cunoaştem că nu a fost uşoară această biruinţă. Şi Hristos, din nou, ne învaţă: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire; şi mulţi sunt cei care o află. Feriţi-vă de proorocii mincinoşi!” (Mt. 7, 13-15). În ce constă pieirea? În aceea că oamenii părăsesc pe Dumnezeul Cel Viu Care ni Se descoperă nouă, năzuind către acel „nimic” din care sunt chemaţi la viaţă, pentru a li se dărui fericirea nemuritoare în forma înfierii de către Dumnezeu, prin sălăşluirea în ei a lui Dumnezeu Cel în Sfânta Treime.

Pentru a crede în Hristos, trebuie fie să ai nevinovăţia copiilor: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt. 18, 3), fie să te asemeni cu Pavel în cutezanţa sa nebunească: „Noi suntem nebuni pentru Hristos, voi, însă, înţelepţi întru Hristos. Voi sunteţi întru slavă, iar noi întu necinsteAm ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor până astăzi” (I Cor. 4, 10-13). Şi cu toate acestea: „Nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Cor. 3, 11).

Conştiinţa cosmică în experienţa creştină se dă într-o rugăciune asemenea rugăciunii Domnului din Grădina Ghetsimani şi nu în mod filosofic transcedental. „El le-a spus lor că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos; şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în Numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor, la toate neaamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora. „Şi, iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu. Voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de Sus” (Lc. 24, 46 -49)

Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001, pp. 109 -127

Alte capitole ale acestei cărţi găsiţi aici:

Rugăciunea – lucrare fără de sfârşit

Rugăciunea – cale spre cunoaştere

Rugăciunea biruieşte tragismul

Despre slujirea duhovnicească (din însemnările unui duhovnic athonit)

        

Anunțuri

5 păreri la “Fericitul Arhim. Sofronie: Despre Rugăciunea lui Iisus

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s