Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre pocăinţă

Sfantul Ignatie Briancianinov

Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Pocăiţi-vă: că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Mc. I, 15). Acestea au fost cele dintâi cuvinte ale propovăduirii Dumnezeului- Om. Aceleaşi cuvinte ni le grăieşte şi acum prin mijlocirea Evangheliei.

Atunci când păcatul a prins în lume cea mai mare putere, s-a pogorât în ea Doctorul Cel Atotputernic. S-a pogorât pe tărâmul surghiunului, pe tărâmul tânjirilor şi pătimirilor noastre – după care urmau muncile cele veşnice în iad – binevesteşte izbăvirea, bucuria, tămăduirea tuturor oamenilor până la unul. Pocăiţi-vă!

Puterea pocăinţei este întemeiată pe puterea lui Dumnezeu: Doctorul este Atotputernic şi doctoria dată de El este atotputernică.

Atunci, în vremea propovăduirii Sale pe pământ, Domnul i-a chemat la tămăduire pe toţi cei bolnavi de păcat şi n-a recunoscut niciun păcat ca fiind de netămăduit. Şi acum, continuă să-i cheme pe toţi; făgăduieşte şi dăruieşte iertarea oricărui păcat, tămăduirea oricărei boli a păcatului.

Voi, care pribegiţi pe acest pământ, voi toţi, care năzuiţi sau sunteţi traşi spre calea cea largă în zarva care nu mai amuţeşte a grijilor, distracţiilor şi veseliilor lumeşti, prin flori amestecate cu spini, care grăbiţi pe acest drum către un sfârşit pe care toţi îl cunosc şi pe care toţi îi uită, către mormântul întunecos, către o veşnicie şi mai întunecoasă şi cumplită, opriţi-vă! Dezmeticiţi-vă din vraja lumii, care vă ţine fară contenire în robie! Plecaţi-vă urechea la ceea ce grăieşte Mântuitorul, luaţi aminte cum se cuvine la cuvintele Lui! Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie, vă spune El, pocăiţi-vă: că s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Foarte mare nevoie aveţi voi, care pribegiţi pe pământ, să luaţi deplin aminte la acest îndemn cu adevărat folositor, mântuitor; altminteri, veţi ajunge la mormânt, veţi ajunge la pragul şi la porţile veşniciei fară a fi dobândit nici o fărâmă de înţelegere adevărată nici despre veşnicie, nici despre îndatoririle celui ce intra în ea, pregătindu-vă în ea doar îndreptăţitele pedepse pentru păcatele voastre. Cel mai greu păcat e nepăsarea faţă de cuvintele Mântuitorului, dispreţuirea Mântuitorului. Pocăiţi-vă!

Amăgitoare, înşelătoare, calea vieţii pământeşti: pentru cei care o încep, ea pare o arenă fară sfârşit, plină de adevăruri; iar celui ce o termină, îi pare calea cea mai scurtă cu putinţă, plină de vise deşarte. Pocăiţi-vă!

Păcătosul orbit, care îşi întrebuinţează întreaga viaţă pământească toate puterile sufletului şi ale trupului pentru a dobândi slavă, bogăţie şi toate celelalte agoniseli şi întâietăţi supuse stricăciunii, va trebui să părăsească toate acestea în clipele când de pe suflet, cu sila, se va dezbrăca haina sa – trupul – atunci când sufletul va fi dus de îngeri neînduplecaţi la judeţul Dreptului Dumnezeu, judeţ pe care el nu-1 ştie, judeţ pe care îl dispreţuieşte. Pocăiţi-vă!

Se ostenesc, se grăbesc oamenii să se îmbogăţească în cunoştinţe – însă: numai cu cele de puţin preţ, potrivite numai pentru vremelnicie, care sunt bune doar pentru a plini nevoile, înlesnirile şi poftele vieţii pământeşti. Cunoaşterea şi lucrarea cu adevărat trebuincioase, singurele pentru care ne-a fost dăruită viaţa pământească – cunoaşterea lui Dumnezeu şi împăcarea cu El prin mijlocirea Răscumpărătorului – le dispreţuim cu desăvârşire. Pocăiţi-vă!

Fraţilor! Să aruncăm fară patimă, în lumina Evangheliei, o privire în viaţa noastră. Deşartă e ea! Toate bunătăţile îi sunt luate prin moarte – şi, adeseori, prin felurite întâmplări neaşteptate, chiar înainte de moarte. Nevrednice sunt aceste bunătăţi stricăcioase, aşa degrabă pieritoare, a fi numite „bunătăţi”! Ele sunt, mai degrabă, amăgiri şi curse. Cei ce se poticnesc în aceste curse şi se încurcă în ele se lipsesc de adevăratele, veşnicele, cereştile, duhovniceştile bunătăţi, care se dobândesc prin credinţa în Hristos şi urmarea Lui pe calea cea de taină a trăirii evanghelice. Pocăiţi-vă!

În ce orbire cumplită ne aflăm! Cât de limpede dovedeşte această orbire căderea

noastră! Vedem moartea fraţilor noştri; ştim că nu vom scăpa de ea nici noi, ba, poate că foarte degrabă ni se va înfăţişă, fiindcă nici unul dintre oamenin-a rămas pentru totdeauna pe pământ; vedem că multora şi înainte de moarte li se destramă pământeasca bunăstare, că, adeseori, ea se preschimbă într-o restrişte asemenea unei gustări a morţii în fiecare zi. În ciuda acestei mărturii atât de vădite a faptelor, alergăm numai după bunătăţile cele vremelnice, ca şi cum ele ar fi statornice şi veşnice. Doar asupra acestora se îndreaptă toată luarea noastră aminte! Dumnezeu e uitat! Uitată este veşnicia cea măreaţă şi, totodată, înfricoşătoare! Pocăiţi-vă!

Ne vor trăda, fraţilor, negreşit ne vor trăda toate bunătăţile stricăcioase; pe bogaţi, îi va trăda bogăţia lor, pe cei slăviţi, slava lor, pe cei tineri, tinereţea lor, pe cei înţelepţi, înţelepciunea lor. Numai un singur bun veşnic şi nemincinos poate omul să dobândească pe pământ: adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu, împăcarea şi unirea cu Dumnezeu, care ne sunt dăruite de Hristos; însă, pentru primirea acestor bunătăţi neîntrecute, trebuie să lăsăm viaţa păcătoasă, trebuie s-o urâm. Pocăiti-vâ!

Pocăiţi-vă! Ce înseamnă a te pocăi? Înseamnă a-ţi da seama de păcatele tale, a te mâhni pentru ele, a le părăsi – iată răspunsul dat de un mare sfânt părinte la această întrebare – şi a nu te mai întoarce la ele[1]. În acest chip, mulţi păcătoşi s-au prefăcut în sfinţi, mulţi nelegiuiţi au devenit drepţi.

Pocăiţi-vă! Lepădaţi de la voi nu doar păcatele învederate – omorul, furtul, desfrânarea, clevetirea, minciuna – ci şi distracţiile cele pierzătoare, ci şi închipuirile nelegiuite, ci şi gândurile cele fără de lege – tot, tot ce este oprit de Evanghelie. Viaţa păcătoasă dinainte, spălaţi-o cu lacrimile pocăinţei nefăţarnice.

Nu-ţi spune întru deznădejdea şi împuţinarea ta sufletească: „Am căzut în păcate grele; am dobândit deprinderi păcătoase de multă vreme prin viaţa mea păcătoasă: cu timpul, ele s-au prefăcut într-o a doua fire, îmi fac pocăinţa cu neputinţă”[2]. Aceste cugete întunecate ţi le insuflă vrăjmaşul tău, pe care tu încă nu l-ai băgat de seamă şi nu l-ai priceput[3]: el ştie puterea pocăinţei, se teme că pocăinţa te va scoate de sub puterea lui şi se străduieşte să te rupă de pocăinţă, punând o neputinţă născocită de el pe seama doctoriei atotputernice a lui Dumnezeu.

Cel Ce a rânduit[4] pocăinţa e Făcătorul tău, Cel Ce te-a zidit din nimic. Cu atât mai uşor îi va fi să te rezidească, să prefacă inima ta: să facă o inimă iubitoare de Dumnezeu dintr-o inimă iubitoare de păcat, să zidească o inimă nouă, duhovnicească, sfântă, dintr-o inimă înrobită simţurilor, trupească, plină de gânduri rele şi iubitoare de plăceri.

Fraţilor! Să cunoaştem negrăita iubire a lui Dumnezeu faţă de firea omenească ce a căzut. Domnul S-a înomenit, ca, prin înomenirea Sa, să poată lua asupra Sa pedepsele meritate de oameni şi, prin pătimirea Celui Atotsfânt, să-i răscumpere de pedeapsă pe cei vinovaţi. Ce L-a atras la noi, aici, pe pământ, în ţara surghiunului nostru? Dreptăţile noastre, oare? Nu! L-a atras la noi starea jalnică în care ne aruncase păcătoşenia noastră.

Păcătoşilor! Să prindem curaj. Pentru noi, anume pentru noi a săvârşit Domnul marea Sa lucrarea a înomenirii Sale; la suferinţele noastre a căutat El cu nepătrunsă milă. Să încetăm a şovăi! Să încetăm a ne îndoi cu puţinătate de suflet! Umplându-ne de credinţă, de râvnă şi recunoştinţă, să ne apropiem de pocăinţă: prin mijlocirea ei, să ne împăcăm cu Dumnezeu. Cel fără de lege, dacă se va întoarce de la toate fărădelegile sale, pe care le-a făcut, şi va păzi toate poruncile Mele, şi va face judecată, dreptate şi milă, cu viaţă va trăi şi nu va muri: toate nedreptăţile lui, câte le-a făcut, nu se vor pomeni, ci întru dreptatea sa, pe care a facut-o, va fi viu (Iez. XVIII, 21-22). Aceasta e făgăduinţa pe care Dumnezeu i-o face păcătosului prin gura marelui Său prooroc.

Să răspundem, după măsura slabelor noastre puteri, marii iubiri pe care o are faţă de noi Domnul, aşa cum pot răspunde iubirii Ziditorului zidirile Lui şi încă –  nişte zidiri căzute: să ne pocăim! Să ne pocăim nu numai cu gura; să dovedim pocăinţa noastră nu doar prin câteva lacrimi vremelnice, nu doar luând parte de ochii oamenilor la slujbele Bisericii, împlinind rânduielile bisericeşti din afară – lucru cu care se mulţumeau fariseii. Să aducem împreună cu lacrimile, cu evlavia cea din afară, şi roadă vrednică de pocăinţă: să ne schimbăm viaţa păcătoasă cu o viaţă evanghelică.

De ce muriţi, casa lui Israel? (lez. XVIII, 31). De ce pieriţi, creştinilor, cu moarte veşnică, din pricina păcatelor voastre? De ce se umple de voi iadul, ca şi cum n-ar fi fost rânduită în Biserica lui Hristos atotputernica pocăinţă? Acest dar este un dar nesfârşit de bun pentru casa lui Israel – creştinii –  şi, în orice vreme a vieţii, asupra oricăror păcate, el lucrează cu aceeaşi putere: curăţă orice păcat, mântuieşte pe oricine aleargă la Dumnezeu, chiar dacă asta s-ar întâmpla în ultimele clipe dinainte de moarte.

De ce muriţi, casa lui Israel? Creştinii mor pentru totdeauna cu moarte veşnică, fiindcă, în toată vremea vieţii pământeşti, nu se îndeletnicesc cu altceva decât cu încălcarea făgăduinţelor de la botez, cu slujirea păcatului; pier, fiindcă nu iau aminte câtuşi de puţin la Cuvântul lui Dumnezeu, ce le vesteşte despre pocăinţă. Nici în clipele dinaintea morţii nu sunt în stare să se folosească de atotputernica putere a pocăinţei! Nu sunt în stare să se folosească de ea, fiindcă nu şi-au făcut nici cea mai mică idee despre creştinism sau şi-au făcut cea mai neîndestulătoare şi greşită părere despre el, care poate fi numită deplină neştiinţă, mai degrabă decât cunoştinţă de vreun fel oarecare.

Viu sunt Eu, zice Domnul – ca si cum ar fi silit să-i încredinţeze mai cu tărie pe cei necredincioşi – viu sunt Eu, zice Domnul: nu voiesc moartea păcătosului, ci ca să se întoarcă păcătosul de la calea saşi să fie viu… (Iez. XXXIII, 11). De ce muriţi, casa lui Israel?…

Cunoştea Dumnezeu neputinţa oamenilor, ştia că ei şi după botez vor cădea în păcat: din această pricină, a rânduit în Biserică Taina Pocăinţei, prin care se curăţă păcatele săvârşite după botez. Pocăinţa trebuie să însoţească credinţa în Hristos, să premeargă botezului în Hristos; iar după botez, ea îndreaptă încălcarea, de către cel ce a crezut în Hristos şi s-a botezat în Hristos, a îndatoririlor sale.

Atunci când, din Ierusalim şi din toată Iudeea, oamenii veneau în număr mare la Ioan, propovăduitorul pocăinţei, ca să se boteze în Iordan, îşi mărturiseau păcatele – le mărturiseau, spune unul dintre sfinţii scriitori[5], nu fiindcă Sfântul Botezător ar fi avut nevoie să afle păcatele celor care veneau la el, ci fiindcă era nevoie ca ei, pentru a face o pocăinţă temeinică, să unească părerea de rău pentru căderea în păcat cu mărturisirea păcatelor.

Sufletul care ştie că este dator să-şi mărturisească păcatele – grăieşte acelaşi Sfânt Părinte – prin însuşi acest gând este oprit, ca de un lanţ, să mai repete păcatele dinainte; dimpotrivă, păcatele nemărturisite, săvârşite ca în întuneric, cu înlesnire se întâmplă iarăşi.

Prin mărturisirea păcatelor, se strică prietenia cu păcatele. Ura faţă de păcate este semn al adevăratei pocăinţe, al hotărârii de a trăi întru virtute.

Dacă ai dobândit deprindere cu păcatul, mărturiseşte-te des şi degrabă vei fi slobozit din robia păcatului, cu uşurinţă şi cu bucurie vei urma Domnului Iisus Hristos.

Cel care îşi trădează iar şi iar prietenii va fi vrăjmăşit de ei; aceştia se vor îndepărta de el ca de un trădător, care caută desăvârşita lor pierzanie; de la cel ce-şi mărturiseşte păcatele, acestea se depărtează, fiindcă păcatele se întemeiază şi se întăresc pe trufia firii căzute, nesuferind să fie date în vileag şi ruşinate.

Cel care îşi îngăduie să păcătuiască de bunăvoie şi într-adins, în nădejdea că se va pocăi, acela vicleneşte faţă de Dumnezeu. Pe cel care păcătuieşte de bună voie şi într-adins, în nădejdea că se va pocăi, îl va lovi fară de veste moartea, fară să-i lase vremea pe care socotea el că o va închina faptei bune[6].

Prin Taina Mărturisirii, se curăţă cu desăvârşire toate păcatele făcute prin cuvânt, prin faptă şi prin gând. Pentru a şterge din inimă deprinderile păcătoase care s-au înrădăcinat în el prin îndelungă adăstare, e nevoie de timp, e nevoie de pocăinţă stăruitoare. Pocăinţa stăruitoare înseamnă a avea mereu duhul înfrânt, a lupta necontenit cu patimile şi simţirile cu care te împresoară patima păcătoasă ascunsă în inimă, a-ţi înfrâna simţurile trupeşti şi pântecele, a te ruga cu smerenie, a te mărturisi des.

Fraţilor! Păcătuind de bunăvoie, am pierdut sfânta neprihănire – neprihănirea

care nu numai că este neatinsă de fapta păcătoasă, dar nu are nici măcar cunoştinţa răului; neprihănirea întru a cărei strălucire duhovnicească am venit la fiinţă din mâinile Ziditorului. Am pierdut şi acea neprihănire pe care am dobândit-o rezidiţi fiind prin botez; în calea vieţii noastre, ne-am întinat prin felurite păcate veşmintele albite de Răscumpărătorul. Ne-a mai rămas o apă pentru a ne spăla: apa pocăinţei. Ce se va întâmpla cu noi, dacă vom fi nepăsători şi faţă de această spălare? Va trebui să ne înfăţişăm lui Dumnezeu cu sufletele sluţite de păcat – şi cumplit va privi El la sufletul spurcat, la focul gheenei îl va osândi.

Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, ştergeţi răutăţile din sufletele voastre dinaintea ochilor Mei, părăsiţi-vă răutăţile voastre… şi veniţi să ne judecăm. Cu ce se va sfârşi însă această judecată a lui Dumnezeu – judecata pocăinţei, la care Dumnezeu îl cheamă neîncetat pe păcătos în timpul vieţii sale pământeşti? Când omul îşi recunoaşte păcatele sale, când se hotărăşte să se pocăiască şi să se îndrepte cu adevărat, Dumnezeu încheie judecata Sa cu omul prin următoarea hotărâre: De vor fi păcatele voastre precum purpura, ca zăpada le voi albi; şi de vor fi precum cârmâzul, ca lâna le voi albi (Is. I, 16-18).

Iar de va fi nepăsător creştinul faţă de această ultimă chemare a multmilostivului Dumnezeu, i se vesteşte din partea Lui pierzania veşnică. Bunătatea lui Dumnezeu, grăieşte Apostolul, te îndeamnă la pocăinţă (Rom. II, 4). Dumnezeu vede păcatele tale: cu îndelungă-răbdare priveşte păcatele pe care le faci înaintea Lui, la şirul de păcate care alcătuieşte toată viaţa ta; El aşteaptă pocăinţa ta şi, totodată, lasă la libera ta voie să alegi mântuirea sau pierzania. Şi tu foloseşti în chip rău bunătatea şi îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu! Nu e în tine îndreptare! Trândăvia ta este din ce în mai mare! Creşte în tine nepăsarea atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de soarta ta veşnică! Singura ta grijă este să-ţi înmulţeşti păcatele, adaugi la păcatele de mai înainte păcate noi şi îndoite! După învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui: celor ce, prin răbdarea în fapta bună, caută slavă, cinste şi nestricăciune – viaţa veşnică; iar celor ce, din îndârjire, se împotrivesc adevărului şi se supun nedreptăţii – mânie şi urgie, necaz şi strâmtorare veşnică peste tot sufletul omului făcător de rău (Rom. II. 5-9). Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice

 


[1] Pimen cel Mare, vezi Patericul egiptean

[2] Preacuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul 7, cap. 2.

[3] ibidem

[4]Mai exact: „instituit” (n. tr.)

[5] Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul 4

[6] Isaac Sirul, Cuvântul 90.

Anunțuri

2 păreri la “Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre pocăinţă

  1. Pingback: Despre pocăinţă « b'LOGOS

  2. Pingback: Despre pocăinţă | Biserica Sfânta Parascheva

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s