Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre iubirea de Dumnezeu

Sfantul Ignatie Briancianinov

Iubeşte-L pe Dumnezeu aşa cum a poruncit El să fie iubit, iar nu aşa cum socot să-L iubească visătorii care se amăgesc pe sine.

Nu-ţi născoci ţie extaze, nu-ţi pune în mişcare nervii, nu te aprinde cu flacără materială  flacăra sângelui tău. Jertfa bineprimită de Dumnezeu este smerenia inimii, străpungerea duhului. Cu mânie îşi întoarce Dumnezeu faţa de la jertfa adusă cu nădăjduire în sine, cu părere trufaşă de sine, de-ar fi jertfa aceasta şi ardere de tot.

Trufia pune în mişcare nervii, aprinde sângele, stârneşte închipuirea, trezeşte viaţa căderii; smerenia linişteşte nervii, potoleşte mişcarea sângelui, nimiceşte visarea, deşteaptă viaţa în Hristos Iisus.

Ascultarea e înaintea Domnului mai bună decât jertfa şi supunerea, mai bună decât grăsimea berbecilor, a grăit Proorocul către împăratul israelitean, ce îndrăznise a aduce lui Dumnezeu jertfa nepriincioasă (I împ. XV, 22); voind a aduce lui Dumnezeu jertfa iubirii, nu o aduce după bunul tău plac, sub o înrâurire nechibzuită; adu-o cu smerenie, la vremea şi în locul pe care le-a poruncit Domnul.

Locul cel duhovnicesc, singurul în care ni s-a poruncit a aduce jertfele cele duhovniceşti, este smerenia[1].

Domnul a însemnat trăsăturile adevărate şi vrednice de crezare ale celui ce iubeşte şi ale celui care nu iubeşte. El a spus: De Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu. Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele (In. XIV, 23-24).

Vrei să deprinzi iubirea dumnezeiască? Depărtează-te de orice faptă, cuvânt, cuget, simţire oprită de Evanghelie. Prin vrăjmăşia ta faţă de păcat, care e atât de urât Atotsfântului Dumnezeu, arată-ţi şi dovedeşte-ţi dragostea către El. Vindecă neîntârziat, prin pocăinţă, păcatele în care ţi s-ar întâmpla să cazi din neputinţă; cel mai bine e însă ca, printr-o neslăbită luare-aminte la sine, să nu-ţi îngădui nici aceste greşeli.

Vrei să deprinzi iubirea dumnezeiască? Cercetează cu osârdie în Evanghelie poruncile Domnului, sileşte-te a le plini cu fapta, sileşte-te să prefaci virtuţile evanghelice în deprinderi, în însuşiri ale tale. Se cuvine celui ce iubeşte să plinească întocmai voia Celui Iubit.

Iubit-am poruncile Tale mai mult decât aurul şi topazul: pentru aceasta către toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreptăţii am urât (Ps. CXVIII, 127-128), spune Proorocul. O asemenea putere este numaidecât trebuincioasă pentru păzirea credincioşiei faţă de Dumnezeu. Credincioşia e o condiţie de neînlăturat a iubirii. Fără aceasta, iubirea se destramă.

Prin fuga necontenită de rău şi prin plinirea statornică a poruncilor evanghelice, în care se cuprinde toată învăţătura morală a Evangheliei, ajungem la iubirea dumnezeiască. Acesta este mijlocul prin care petrecem în iubirea de Dumnezeu: Dacă veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne întru dragostea Mea (In. XV, 10), a spus Mântuitorul.

Desăvârşirea iubirii stă în unirea cu Dumnezeu; sporirea în iubire este împreunată cu o negrăită mângâiere, desfătare şi luminare duhovnicească. La începutul nevoinţei însă, ucenicul iubirii trebuie să poarte o luptă crâncenă cu sine însuşi, cu firea sa adânc vătămată: răul care a intrat prin cădere în firea noastră s-a făcut pentru ea lege, care luptă şi se răzvrăteşte împotriva Legii lui Dumnezeu, împotriva legii sfintei iubiri.

Iubirea de Dumnezeu se întemeiază pe iubirea de aproapele. Atunci când se va şterge în tine ranchiuna, să ştii că te-ai apropiat de iubire. Atunci când inima ta va fi umbrită de o pace sfântă, plină de har, pentru întreaga omenire, să ştii că eşti chiar la porţile iubirii.

Aceste porţi însă nu se deschid decât prin Duhul Sfânt. Iubirea de Dumnezeu este un dar al lui Dumnezeu în omul care s-a pregătit prin curăţia inimii, a minţii şi a trupului pentru primirea acestui dar. După măsura treptei pregătirii este şi treapta darului, pentru că Dumnezeu e Drept Judecător şi în milostivirea Sa.

Iubirea de Dumnezeu este pe de-a-ntregul duhovnicească: Ce e născut din

Duh, duh este (In. III, 6).

Ce e născut din trup trup este (In. III, 6): iubirea trupească, născută fiind din trup şi sânge, are însuşiri materiale, stricăcioase. Ea este nestatornică şi schimbătoare: focul ei depinde în întregime de materie.

Auzind din Scriptură că Dumnezeul nostru este foc (Evr. XII, 29), că iubirea e foc şi simţind în tine focul iubirii fireşti, să nu crezi că e vorba de unul şi acelaşi foc. Nu! Aceste focuri sunt potrivnice şi se înăbuşă unul pe celălalt[2]. Să slujim lui Dumnezeu după bună plăcerea Lui, cu evlavie şi sfială: că Dumnezeul nostru e foc mistuitor (Evr. XII, 28-29).

Iubirea firească, iubirea căzută aprinde sângele omului, îi pune în mişcare nervii, îi stârneşte închipuirea; iubirea sfântă răcoreşte sângele, odihneşte şi sufletul, atrage omul lăuntic la rugă tăcută, îl afundă în dulceaţa smereniei şi desfătării duhovniceşti.

Mulţi nevoitori, luând iubirea firească drept iubire duhovnicească, şi-au înfierbântat sângele, şi-au înfierbântat şi închipuirea. Starea de înfierbântare se preschimbă foarte uşor într-o stare de frenezie (ieşire din minţi). Cei aflaţi în starea de înfierbântare şi frenezie au fost socotiţi de multă lume ca oameni plini de har şi de sfinţenie, iar ei, nefericiţii, erau jertfe ale amăgirii de sine.

Mulţi asemenea nevoitori au fost în Biserica Apuseană, începând din vremea căderii ei în papism, care în chip hulitor pune pe seama unui om însuşiri dumnezeieşti şi îi dă acestuia o închinare cuvenită şi potrivită numai lui Dumnezeu; mulţi dintre aceşti nevoitori au scris cărţi din starea lor de înfierbântare, în care amăgirea de sine extatică li se părea iubire dumnezeiască şi în care închipuirea lor zdruncinată le zugrăvea o mulţime de vedenii care le măguleau iubirea de sine şi trufia.

Fiule al Bisericii de Răsărit! Fereşte-te de citirea unor asemenea cărţi, fereşte-te de a urma poveţele celor care s-au amăgit pe sine. Călăuzindu-te după Evanghelie şi după Sfinţii Părinţi ai Adevăratei Biserici, suie-te cu smerenie la înălţimea duhovnicească a iubirii dumnezeieşti, prin mijlocirea lucrării poruncilor lui Hristos.

Să ţii neclintit în minte că iubirea de Dumnezeu este cel mai înalt dar al Sfântului Duh, iar omul poate doar să se pregătească, prin curăţie şi smerenie, pentru primirea acestui mare dar, prin care se preschimbă şi mintea, şi inima, şi trupul.

Osteneala noastră este deşartă, stearpă şi vătămătoare atunci când căutăm a descoperi în noi, mai înainte de vreme, înaltele daruri duhovniceşti: pe acestea, le dăruieşte Milostivul Dumnezeu la vremea lor, plinitorilor statornici, răbdători şi smeriţi ai poruncilor evanghelice. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice


[1] Pateric, din spusele Preacuviosului Pimen cel Mare

[2] Scara, Cuvântul III şi Cuvântul XV.

Anunțuri

O părere la “Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre iubirea de Dumnezeu

  1. Pingback: Sfantul Ignatie Briancianinov | albastru de...

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s