Sfântul Ignatie Briancianinov: Postul

Sfantul Ignatie Briancianinov

Capul virtuţilor este rugăciunea; temelia lor este postul.

Postirea înseamnă a mânca întotdeauna cu măsură, alegând cu luare-aminte bucatele pe care le mâncăm.

Om trufaş! Visezi aşa de mult şi aşa de semeţ cu privire la mintea ta, iar ea atârnă cu desăvârşire şi fără contenire de stomac.

Legea postului, ce pare o lege pentru pântece, este de fapt o lege pentru minte.

Mintea, care împărăţeşte în om, dacă voieşte să intre în drepturile sale de stăpânitoare şi să le păstreze, trebuie mai înainte de orice să se supună legii postului. Numai atunci va fi ea mereu priveghetoare şi luminată; numai atunci va putea să stăpânească dorinţele inimii şi trupului; numai prin trezvie necontenită poate ea să cugete la poruncile evanghelice şi să le urmeze. Temelia virtuţilor este postul.

Omului nou zidit, când a fost pus în rai, i s-a dat o singură poruncă: porunca postului. Fireşte, ea a fost dată fiindcă era îndeajuns pentru a-1 păstra în neprihănirea lui pe cel întâi-zidit.

Porunca nu privea mulţimea mâncării, ci felul ei. Aşadar, să tacă cei ce recunosc postul doar în privinţa mulţimii, iar nu a felului mâncării. Adâncindu-se în cercetarea prin cercare a postului, vor vedea ce însemnătate are felul mâncării.

Aşa de însemnată este porunca postului, dată omului în rai de către Dumnezeu, încât, odată cu porunca, a fost rostită şi ameninţarea cu pedeapsa, dacă porunca avea să fie încălcată. Pedeapsa era îmbolnăvirea omului de moartea veşnică.

Şi acum continuă moartea păcatului să-i îmbolnăvească pe călcătorii sfintei porunci a postului. Cel care nu păzeşte măsura şi alegerea cu grijă a mâncării nu poate să-şi păstreze nici fecioria, nici întreaga înţelepciune, nu-şi poate înfrâna mânia, se dedă leneviei, trândăviei şi întristării, se face rob al slavei deşarte, sălaş al trufiei, pe care o bagă în om starea lui trupească, ce apare cel mai adeseori din pricina mesei bogate şi ospătării până la saţ.

Porunca postului a fost înnoită sau întărită de către Evanghelie: Ci luaţi aminte la sine-vă, ca să nu se îngreuneze inimile voastre cu saţul mâncării şi cu beţia (Lc. XXI, 34), a poruncit Domnul. Saţul mâncării şi beţia îngroaşă nu numai trupul, ci şi mintea, şi inima, adică îl aduc pe om, cu sufletul şi cu trupul, într-o stare trupească.

Dimpotrivă, postul îl aduce pe creştin într-o stare duhovnicească. Cel curăţit prin post este smerit cu duhul, cu întreagă înţelepciune, tăcut, subţire în simţirile inimii şi în gânduri, uşor la trup, în stare de nevoinţe şi de vederi duhovniceşti, în stare să primească harul dumnezeiesc.

Omul trupesc este cu totul cufundat în desfătări păcătoase. El e împătimit de plăceri şi cu trupul, şi cu inima, şi cu mintea, el nu numai că nu-i în stare să se desfete duhovniceşte şi să primească harul dumnezeiesc, dar nu-i în stare nici măcar să se pocăiască. Îndeobşte, el nu-i în stare de îndeletniciri duhovniceşti: este ţintuit de pământ, s-a înecat în materie, e mort de viu cu sufletul.

Vai vouă, celor ce sunteţi sătui acum, că veţi fi flămânzi! (Lc. VI, 26). Aşa a grăit Cuvântul lui Dumnezeu despre călcătorii poruncii sfântului post. Cu ce vă veţi hrăni în veşnicie, dacă aici nu aţi deprins decât ghiftuirea cu mâncăruri materialnice şi desfătări materialnice, care nu se găsesc în cer? Cu ce vă veţi hrăni în veşnicie, dacă aici nu aţi gustat niciuna din bunătăţile cereşti? Cum veţi putea să vă hrăniţi cu bunătăţile cereşti şi să vă îndulciţi de ele, când n-aţi agonisit nicio iubire faţă de ele, ci numai scârbă?

Adevărata pâine a creştinului este Hristos. Săturarea ce nu cunoaşte saţ cu această pâine – iată „îmbuibarea” şi desfătarea cea mântuitoare la care sunt chemaţi toţi creştinii.

Fără saţ „ghiftuieşte-te” cu Cuvântul lui Dumnezeu; fără saţ „ghiftuieşte-te” cu plinirea poruncilor lui Hristos; fără saţ „ghiftuieşte-te” cu masa cea gătită împotriva celor ce te necăjesc şi „îmbată-te” cu paharul cel puternic (Ps. XXII, 6-7).

„Cu ce să începem noi, grăieşte Sfântul Macarie cel Mare, care niciodată nu ne-am îndeletnicit cu cercetarea inimilor noastre? Stând afară, să batem prin rugăciune şi prin post, precum a poruncit şi Domnul: Bateţi şi vi se va deschide (Mt. VII, 7)”.

Această nevoinţă, cu care ne îmbie unul dintre cei mai mari povăţuitori ai monahismului, a fost nevoinţa Sfinţilor Apostoli. Din mijlocul acestei nevoinţe, s-au învrednicit ei să audă vestirile Duhului. Şi slujind ei Domnului, ne spune cel ce a scris faptele lor, şi postindu-se, a zis Duhul Sfânt: Osebiţi-Mi Mie pe Varnava şi pe Saul pentru lucrul la care i-am chemat pe ei. Atunci, postind şi rugându-se şi punându-şi pe ei mâinile, i-au slobozit (Fapte XIII, 2-3). Din mijlocul nevoinţei în care erau îmbinat postul cu rugăciunea, s-a auzit porunca Duhului cu privire la chemarea neamurilor în creştinism.

Minunată e îmbinarea postului cu rugăciunea! Rugăciunea este lipsită de putere dacă nu e întemeiată pe post, iar postul e neroditor dacă pe el nu e zidită rugăciunea[1].

Postul îl desface pe om de patimile trupeşti, iar rugăciunea se luptă cu patimile sufleteşti şi, după ce le-a biruit, pătrunde întreaga alcătuire a omului, îl curăţeşte; în biserica cea cuvântătoare curăţită, ea Îl aduce pe Dumnezeu.

Cel ce seamănă pământul fară să-l fi lucrat pierde sămânţa şi, în loc de grâu, culege mărăcini. La fel şi noi: dacă vom semăna seminţele rugăciunii fară să fi subţiat trupul, în loc de dreptate, vom culege roada păcatului. Rugăciunea va fi nimicită şi răpită de feluritele gânduri şi visări deşarte şi păcătoase, va fi spurcată cu simţăminte ale împătimirii de plăceri.

Trupul nostru a luat fiinţă din pământ şi, dacă nu-1 lucrăm aşa cum se lucrează pământul, nicicând nu poate să aducă roada dreptăţii[2].

Dimpotrivă, dacă cineva lucrează pământul cu mare sârguinţă şi cheltuieli, dar îl lasă nesemănat, pământul se va acoperi cu neghină deasă. La fel şi cu trupul: când este subţiat prin post, dar sufletul nu e lucrat prin rugăciune, citire, smerită cugetare, atunci postul devine părinte al unor neghine de multe feluri, patimile sufleteşti: cugetarea semeaţă, slava deşartă, dispreţul[3].

Ce este patima îmbuibării şi beţiei? Pofta firească de mâncare şi băutură care şi-a pierdut dreapta rânduială, care le pretinde mâncare şi băutură mult mai multă şi mai felurită decât este nevoie pentru sprijinirea vieţii şi a puterilor trupeşti, asupra cărora mâncarea, când prisoseşte, lucrează în chip cu totul potrivnic rostului său firesc, lucrează în chip vătămător, slăbindu-le şi nimicindu-le.

Pofta de mâncare se îndreptează prin mese simple şi înfrânarea de la ghiftuire şi de la desfătarea cu gustul mâncării. Pentru început, trebuie părăsită ghiftuirea şi desfătarea cu gustul mâncării; prin aceasta, pofta de mâncare se ascute şi se îndreptează, iar când se îndreptează, atunci se mulţumeşte cu mâncare simplă.

Dimpotrivă, pofta de mâncare îndestulată prin ghiftuire şi desfătare cu gustul mâncării slăbeşte. Pentru a o stârni, folosim felurite mâncăruri şi băuturi gustoase. La început, pofta pare îndestulată, apoi se face mai pretenţioasă şi, în cele din urmă, se preface într-o patimă bolnăvicioasă, ce caută necontenită îndulcire şi ghiftuire şi niciodată nu se mai satură.

Hotărându-ne să ne închinăm viaţa lui Dumnezeu, punem la temelia nevoinţei noastre postul. însuşirea de căpetenie a oricărei temelii trebuie să fie trăinicia: altminteri, e cu neputinţă ca zidirea să dăinuie pe ea, ca şi cum zidirea în sine nu ar fi trainică. Şi noi să nu ne îngăduim nicicum, niciodată, sub niciun pretext, a călca porunca postului prin ghiftuire şi, mai ales, prin beţie.

Cea mai bună postire o socot Sfinţii Părinţi a mânca o dată pe zi fară a ne sătura. Un astfel de post nu slăbeşte trupul prin nemâncare şi nu-1 îngreunează cu prisosul mâncării, ci îl păstrează bun de lucrarea cea mântuitoare. Un astfel de post nu străluceşte prin nimic şi, ca atare, postitorul nu are pricină de trufie, către care omul este atât de înclinat săvârşind fapta bună, mai ales când aceasta iese din hotarele obişnuitului.

Cine are muncă trupească grea sau e aşa de slab trupeşte că nu se poate îndestula cu o masă pe zi, acela trebuie să mănânce de două ori. Postul e pentru om, nu omul pentru post însă, oricum am întrebuinţa mâncarea, des sau rar, ghiftuirea este oprită cu desăvârşire: ea îl face pe om incapabil de nevoinţele duhovniceşti şi deschide uşa altor patimi trupeşti.

Postul fără măsură, adică înfrânarea prisositoare şi prelungită de la mâncare, nu e încuviinţată de Sfinţii Părinţi: din înfrânarea cea fără de măsură şi slăbănogirea ce ia naştere din aceasta, omul îşi pierde puterea de a mai săvârşi nevoinţele cele duhovniceşti, adeseori cade în ghiftuire, adeseori cade în patima semeţirii şi trufiei.

Foarte însemnat este felul mâncării. Rodul oprit din rai, cu toate că era minunat la vedere şi gustos, a avut o lucrare pierzătoare asupra sufletului: i-a împărtăşit cunoaşterea binelui şi a răului şi, prin aceasta, a nimicit neprihănirea în care fuseseră zidiţi strămoşii.

Mâncarea continuă să aibă şi acum o puternică lucrare asupra sufletului, lucru care e foarte învederat în privinţa folosirii vinului. Această lucrare a mâncării este întemeiată pe felurita ei înrâurire asupra trupului şi sângelui şi pe faptul că aburii şi gazele ei urcă de la stomac în creier şi înrâuresc mintea[4].

Din această pricină, băuturile îmbătătoare şi, mai ales, cele spirtoase, nu sunt îngăduite nevoitorului, ca unele ce lipsesc mintea de trezvie şi, ca atare, de biruinţă în războiul gândit. Mintea biruită de cugetele iubitoare de plăcere, care s-a îndulcit cu ele, pierde harul duhovnicesc; ceea ce am dobândit prin osteneli multe şi îndelungate se pierde în câteva ceasuri, în câteva minute.

Monahul nu trebuie nicicum să întrebuinţeze vin, a zis Preacuviosul Pimen cel Mare[5]. Această pravilă trebuie să o urmeze şi oricare creştin evlavios care doreşte să-şi păstreze fecioria şi întreaga înţelepciune. Sfinţii Părinţi au urmat această pravilă, iar dacă au şi întrebuinţat vin, au facut-o foarte arareori şi cu cea mai mare zgârcenie.

Condimentele iuţi trebuie îndepărtate de la masă, fiindcă stârnesc patimile trupeşti. Aici intră piperul, ghimbirul şi altele.

Cea mai firească mâncare este cea pe care i-a rânduit-o Ziditorul omului îndată după zidire: hrana vegetală. Dumnezeu le-a grăit strămoşilor: Iată, am dat vouă toată iarba care face sămânţă, care este deasupra a tot pământul: şi tot pomul ce are întru sine rod de sămânţă va fi vouă de mâncare (Fac. I, 29). De-abia după potop a fost îngăduită mâncarea cărnii (Fac. IX, 3).

Hrana vegetală e cea mai bună pentru nevoitor. Ea înfierbântă cel mai puţin sângele, îngroaşă cel mai puţin trupul; vaporii şi gazele ce iau naştere din ea şi urcă la creier au cea mai mică înrâurire asupra lui; în fine, ea este cea mai sănătoasă, dat fiind că stimulează în cea mai mică măsură producerea de mucus în stomac. Din aceste pricini, ea înlesneşte omului păstrarea curăţiei şi trezviei minţii, iar stăpânirea acesteia asupra întregii alcătuiri a omului se întăreşte; asupra celor ce o întrebuinţează, au mai puţină înrâurire patimile şi aceştia au mai multă putere spre a se îndeletnici cu nevoinţele bunei cinstiri.

Peştele, mai ales peştele gras de mare, are deja cu totul alte însuşiri: el are o înrâurire mai puternică asupra creierului, îngroaşă trupul, aprinde sângele, umple stomacul de sucuri vătămătoare, mai ales când este întrebuinţat adeseori şi în chip statornic.

Aceste însuşiri le are, într-o măsură neasemuit mai mare, şi carnea: ea îngroaşă trupul grozav, pricinuindu-i o deosebită îngreunare; vaporii şi gazele ei îngreunează foarte tare creierul. Din această pricină, ea nu e întrebuinţată nicidecum de către monahi; ea le rămâne oamenilor care trăiesc în lume şi se îndeletnicesc tot timpul cu munci trupeşti grele. Dar şi pentru aceştia, întrebuinţarea ei statornică este vătămătoare.

„Cum! – vor striga aici păruţii înţelepţi. Mâncarea cărnii este îngăduită omului de Dumnezeu, iar voi opriţi folosirea ei?” La acestea, vom răspunde cu vorbele Apostolului: Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos: toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc (I Cor. X, 23). Noi ne ferim de folosirea cărnii, nu pentru că am socoti-o necurată, ci pentru că ea îngreunează foarte mult întreaga noastră alcătuire, împiedicând sporirea duhovnicească.

Sfânta Biserică, îngăduind, prin înţeleptele sale rânduieli şi pravile, creştinilor ce locuiesc în lume întrebuinţarea mâncărurilor din carne, nu le-a îngăduit întrebuinţarea lor necontenită, ci a despărţit răstimpurile în care este îngăduită mâncarea cărnii prin răstimpuri de înfrânare, în care creştinul se scutură de îngreunarea cărnurilor şi se înviorează duhovniceşte. Această roadă a posturilor o poate cunoaşte din proprie experienţă cel care le păzeşte.

Monahilor, le e oprită întrebuinţarea cărnurilor, le e îngăduit să întrebuinţeze lactate şi ouă în răstimpurile când mirenii pot să mănânce carne. La anumite soroace şi în anumite zile, li se îngăduie şi peştele – dar, în cea mai mare parte a timpului, ei pot să întrebuinţeze doar hrană vegetală.

Aproape numai hrană vegetală folosesc cei mai râvnitori dintre nevoitorii bunei cinstiri, care au simţit cu osebire în sine umblarea Duhului lui Dumnezeu (II Cor. VI, 17), din pricina înlesnirilor duhovniceşti ale acestui fel de hrană şi a faptului că este lesne de agonisit. Aceşti nevoitori nu beau decât apă, fugind nu numai de băuturile care aprind sângele şi îmbată, ci şi de cele hrănitoare.[6]

Pravilele postirii au fost rânduite de Sfânta Biserică cu scopul de a-i ajuta pe fii ei, ca o călăuză pentru întreaga obşte creştină. În privinţa măsurii postului, fiecare trebuie să se cerceteze pe sine cu ajutorul unui părinte duhovnicesc încercat şi cu darul dreptei socotinţe şi să nu ia supră-şi un post mai presus de puterile sale, fiindcă, iarăşi o spun, postul e pentru om, nu omul pentru post; mâncarea, care e lăsată pentru prijinirea trupului, nu trebuie să-l slăbănogească.

„De îţi ve înfrâna pântecele, a spus Sfântul Vasile cel Mare, vei intra în rai; de nu-l vei înfrâna, vei intra în iad.[7] Prin „rai”, trebuie să înţelegem aici starea harică de rugăciune, iar prin „iad”, starea pătimaşă. Starea harică a omului în vremea petrecerii sale pământeşti slujeşte drept zălog al fericirii lui în Edenul ceresc; căderea în stăpânirea păcatului şi în starea de moarte sufletească slujeşte drept zălog al căderii în prăpastia iadului, pentru muncile cele veşnice. Amin.

 Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice


[1] Preacuviosul Marcu Ascetul, Cuvântul VIII, Despre postire şi smerenie.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4]Această afirmaţie a Sfântului Ignatie nu e nici pe departe atât de naivă cum ar părea. Iată un exemplu: flora intestinală poate descompune resturile de carne şi alte mâncăruri bogate în proteine — exact cele pe care le evită postitorii — rezultând produşi de putrefacţie care, prin circulaţie, ajung la creier, intoxicându-l, îndeobşte pe nebăgate de seamă, iar în unele stări de boală ce dezechilibrează organismul, chiar foarte vizibil, cum ar fi în encefalopatia din ciroza hepatică. De asemenea, la copiii mici hrăniţi cu diete hiperproteice, s-a constatat scăderea coeficientului de inteligenţă, comparativ cu copiii hrăniţi cu proteine în cantitate normală (n.tr:).

[5] Patericul egiptean

[6] Scara, Cuvântul XIV, cap. 12.

[7] Preacuviosul Nil Sorski, Cuvântul V, Gândul îmbuibării.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s