Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre rugăciune (Partea a II-a)

Sfantul Ignatie Briancianinov

Sfântă, mare, mântuitoare este nevoinţa rugăciunii. Ea este cea mai însemnată şi cea dintâi între nevoinţele călugăreşti. Toate celelalte nevoinţe sunt, faţă de ea, nevoinţe slujitoare; ele sunt întreprinse cu scopul ca nevoinţa rugăciunii să poată fi săvârşită cu mai mult spor, ca roadele rugăciunii să fie mai îmbelşugate. „Începutul a toată vieţuirea evlavioasă, spune Sfântul Macarie cel Mare, şi culmea tuturor faptelor bune e adăstarea statornică în rugăciune”[1].

Care situaţie omenească poate fi mai presus, se poate măcar măsura cu situaţia omului care este primit să stea de vorbă cu Împăratul împăraţilor, cu Dumnezeul dumnezeilor, cu Ziditorul şi Stăpânul cu drepturi depline al tuturor celor văzute şi nevăzute, al făpturilor materiale şi al duhurilor? Din pricina însemnătăţii sale, îndeletnicirea cu rugăciunea pretinde să ne pregătim pentru ea în chip deosebit[2].

De la cei ce doresc a se apropia de Împăratul împăraţilor, El cere fel de a gândi şi aşezare a inimii bineplăcute Lui: felul de a gândi şi aşezarea inimii prin mijlocirea cărora s-au apropiat de El şi I-au bineplăcut toţi drepţii Vechiului şi Noului Testament[3]. Fără acest fel de a gândi şi această aşezare a inimii, încercările şi sforţările de a ajunge la Dumnezeu sunt zadarnice.

Tu, care voieşti să te apropii de Dumnezeu şi să te împropriezi Lui prin adăstarea statornică în rugăciune, ia seama! Cercetează cu luare-aminte felul tău de a gândi: nu eşti, cumva, molipsit de vreo învăţătură mincinoasă? Urmezi întru totul şi fără nicio abatere învăţătura Bisericii de Răsărit, singura adevărată, sfântă, apostolească[4]? Dacă cineva nu ascultă de Biserică, a zis Domnul ucenicului Său, să-ţi fie ca un păgân şi ca un vameş (Mt. XVIII, 17), care sunt străini de Dumnezeu, vrăjmaşi lui Dumnezeu. Şi ce însemnătate poate avea rugăciunea celui care se află în vrajbă cu Dumnezeu, în înstrăinare faţă de El?

Recunoaşterea propriei păcătoşenii, a propriei neputinţe, a propriei nimicnicii este condiţia de neînlăturat pentru ca Dumnezeu să primească şi să asculte cu milostivire rugăciunea. Toţi sfinţii au pus la temelia rugăciunii recunoaşterea şi mărturisirea păcătoşeniei lor şi a păcătoşeniei întregii omeniri. Sfinţenia omului atârnă de recunoaşterea şi mărturisirea acestei păcătoşenii. Cel ce dăruieşte oamenilor sfinţenie pentru pocăinţa lor a grăit: Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Mt. IX, 13).

Tu, care voieşti să te îndeletniceşti cu nevoinţa rugăciunii! Mai înainte de a purcede la această nevoinţă, sileşte-te să ierţi pe oricine te-a amărât, te-a clevetit, te-a batjocorit, pe oricine ţi-a pricinuit vreun rău, oricare ar fi acest rău. Cel înaintea Căruia voieşti să stai prin rugăciune a poruncit: De îţi vei aduce darul rugăciunii tale la altarul cel de sus al Împăratului împăraţilor şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, şi atunci venind adu darul tău (Mt. V, 23-24).

Pregăteşte-te de rugăciune prin despătimire şi desfacerea de grijile pământeşti. Din împătimire,  vin grijile. Ţinut de împătimiri, împrăştiat de griji, cugetul tău nu va putea să tindă neabătut prin rugăciune doar către Dumnezeu. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona: că, unde e comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Nu vă îngrijiţi, zicând: „Ce vom mânca?”, sau: „Ce vom bea?”, sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?” Căutaţi mai întâi, prin rugăciuni cu deadinsul, statornice, pline de străpungere, împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă (Mt. VI, 21, 24, 31, 33). Rupe de pământ şi de toate cele pământeşti mintea şi inima ta şi nu îţi va fi anevoie să începi nevăzuta mergere a rugăciunii către cer.

Dacă rabzi sărăcie, ori te strâmtorează împrejurări mâhnicioase, ori unelteşte împotriva ta şi te prigoneşte vrăjmaşul tău, nu lua aminte, pentru ca la rugăciune luarea ta aminte să nu fie clintită de nicio împrăştiere, de nicio tulburare; nu lua aminte la amintirile şi gândurile care ţi se înfăţişează, privitoare la sărăcia ta, la împrejurările grele în care te afli, la vrăjmaşul tău. Cel sub a Cărui deplină stăpânire vă aflaţi şi tu, şi împrejurările în care te afli, şi vrăjmaşul tău, grăieşte către cei preaiubiţi ai Săi: Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, şi în Mine credeţi (In. XIV, 1).

Când te rogi, porunceşte Domnul, intră în cămara ta şi, zăvorând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns (Mt. VI, 6). Fie că te afli printre oameni, fie că eşti singur, sileşte-te mereu să te cufunzi în cămara lăuntrică a sufletului tău, să zăvorăşti uşile simţurilor şi limbii, să te rogi în taină cu mintea şi cu inima.

După ce ai îndrăgit nevoinţa rugăciunii, să îndrăgeşti şi însingurarea chiliei celei materiale. Zăvorăşte uşa ei şi pentru tine, şi pentru ceilalţi. Cu răbdare să înduri plictiseala de a sta închis în chilie: ea nu va întârzia să facă loc unui simţământ cât se poate de plăcut. „Rămâi în chilia ta, au zis Sfinţii Părinţi, şi ea te va învăţa la tot lucrul”[5], adică la vieţuirea călugărească, care se concentrează toată în rugăciune.

După ce ai îndrăgit nevoinţa rugăciunii, să îndrăgeşti tăcerea: ea păzeşte nedezbinate puterile sufletului, în stare a se ruga statornic în cămara lăuntrică. Deprinderea de a tăcea dă omului putinţa să se roage cu rugăciunea tăcută a inimii chiar şi în mijlocul unei mulţimi gălăgioase[6].

Adu ca jertfa iubirii de rugăciune plăcerile simţurilor şi deliciile intelectuale, dorinţa de a şti, curiozitatea; păzeşte sufletul de toate întipăririle din afară, ca în el să se întipărească, prin rugăciune, Dumnezeu. Chipul Lui atotsfânt, nevăzut, duhovnicesc nu suferă să rămână în sufletul întinat cu chipurile lumii deşarte, materiale, trecătoare.

Nu admira natura văzută, nu te lăsa prins de contemplarea frumuseţilor ei; nu pierde vremea atât de preţioasă şi puterile sufletului cu dobândirea cunoştinţelor aduse de ştiinţele lumeşti[7]. Atât puterile, cât şi timpul, să le întrebuinţezi pentru dobândirea rugăciunii, care săvârşeşte sfânta slujbă în cămara ta cea lăuntrică. Acolo, în tine însuţi, rugăciunea îţi va descoperi o privelişte care va atrage întreaga ta luare-aminte: ea îţi va aduce cunoştinţe pe care lumea nu poate să le încapă şi de care nici nu are habar.

Acolo, în adâncul inimii, vei vedea căderea omenirii, vei vedea sufletul tău omorât de păcat, vei vedea mormântul, vei vedea iadul, vei vedea demonii, vei vedea legăturile şi obezile, vei vedea sabia de foc a heruvimului care străjuieşte calea spre viaţa veşnică, care îngrădeşte omului intrarea în locaşul raiului – vei vedea multe alte taine ascunse de lume şi de fiii lumii[8]. Când ţi se va descoperi această privelişte, privirile tale se vor lipi de ea; te vei răci faţă de toate cele vremelnice şi stricăcioase, care ţi-au fost pe plac până în ceasul acela.

„Astăzi sau mâine vom muri”, i-a spus Sfântul Andrei monahului[9], desfacându-1 din legăturile materiei şi lămurindu-i câtă nebunie se ascunde în împătimirea de aceasta. Foarte nimerite cuvinte! Foarte nimerită zugrăvire a neştiinţei în care ne aflăm cu privire la răstimpul vieţii noastre pământeşti! Dacă nu astăzi, dar mâine vom muri. Nimic nu e mai lesne decât să mori. Cea mai îndelungată viaţă, când ajungem la sfârşitul ei, se arată ca o clipită nespus de scurtă. Deci, pentru ce să ne legăm de ceea ce negreşit vom fi siliţi să părăsim, şi încă foarte curând? Mai bine să ne cunoaştem pe noi înşine prin rugăciune: să cercetăm viaţa şi lumea ce ne aşteaptă, în care vom rămâne pentru vecie.

Însingurarea chiliei şi pustia sunt locaşul rugăciunii. „Cel care a gustat din rugăciune, spune Sfântul Ioan Scărarul, va fugi de mulţime: ce lucru, dacă nu rugăciunea, face pe cel ce-1 îndrăgeşte ca pe un asin sălbatic iubitor de pustie, slobod de cerinţele amestecării cu oamenii?”[10] De vrei a închina sufletul tău lucrării rugăciunii, depărtează-te de vederea lumii, leapădă-te de societatea oamenilor, de împreună-vorbiri şi de obişnuita primire a prietenilor în chilia ta, chiar dacă s-ar înfăţişa ca pricină a acesteia iubirea. Îndepărtează de la tine tot ce curmă şi tulbură tainica ta împreună-vorbire cu Dumnezeu[11]. Să petreci pe pământ, printre oameni, ca un călător. Tu eşti un călător. Pământul e un han. Nu e ştiut ceasul în care vei fi chemat. Chemarea e de neînlăturat: nu poţi spune nu, nici nu te poţi împotrivi. Pregăteşte-te, prin sfânta rugăciune, să ieşi din han cu bucurie.

Rugăciunea îl împropriază pe om lui Dumnezeu. Cu negrăită pizmă şi ură, caută spre lucrarea ei duhurile căzute, ce, prin cădere, au trecut de la starea de a fi ai lui Dumnezeu la înfricoşata, nebuneasca vrăjmăşie împotriva Lui. Ei se silesc, prin felurite ispitiri, să clatine pe cel care se roagă, să-l abată de la preamântuitoarea sa nevoinţă, să-i smulgă sporirea şi fericirea care, în chip neîndoielnic, le aduce aceasta. Drept aceea, cel ce voieşte să-şi închine viaţa nevoinţei rugăciunii trebuie să se pregătească din timp de necazuri, ca să nu-1 apuce nedumerirea şi tulburarea când acestea îl vor atinge şi ca să li se împotrivească bărbăteşte cu puterea credinţei şi a răbdării[12].

Demonii îl lovesc pe monahul care petrece în rugăciune cu boli trupeşti, îl strâmtorează cu sărăcia, cu lipsa luării-aminte şi a ajutorului omenesc – întocmai cum l-au lovit şi l-au strâmtorat pe mult-pătimitorul Iov, cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Noi însă, asemenea acelui drept, să binecuvântăm pe Dumnezeu şi să-I mulţumim pentru ceea ce El a îngăduit şi demonii au împlinit (Iov, cap. I şi II); slavoslovind pe Dumnezeu şi mulţumindu-I, împlinim atotsfânta Lui voie, arătată nouă de către Sfântul Lui Duh: Întru toate daţi mulţumită, că aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus spre voi (I Tes. V, 18).

Demonii le insuflă oamenilor să se oştească împotriva lucrătorului rugăciunii, să-l osândească pentru ciudăţenia purtării sale, pentru puţinătatea faptelor lui folositoare, să-i scoată vină că e leneş, făţarnic şi face pe sfântul, să pună pe seama lui gânduri rele şi viclene, fapte stricate, să strice şi să tulbure liniştirea lui, să-l silească la îndeletniciri potrivinice vieţuirii lui, tovarăşe cu abaterea minţii de la rugăciune, cu împrăştierea, cu stricarea păcii sufleteşti. Cunoscând pricina începătoare a acestor ispite, să ne rugăm, precum ne porunceşte Evanghelia şi ne predanisesc Sfinţii Părinţi, pentru cei de aproape ai noştri, care păcătuiesc întru necunoştinţă şi din îndemn străin; măiestriile demonilor le va strica Dumnezeu.

Ispitindu-ne din afară, demonii se ţin de ticăloşii şi înlăuntrul nostru. Când ne depărtăm în însingurare şi începem a ne îndeletnici cu rugăciunea, stârnesc în noi felurite dorinţe păcătoase pe care nu le simţeam mai înainte, învăluiesc inima noastră cu nenumărate gânduri şi visări păcătoase care, până atunci, nu se arătaseră niciodată minţii noastre şi fac acestea cu scopul ca noi, aduşi într-o stare de nedumerire şi descurajare şi nevăzând niciun folos de la nevoinţa rugăciunii şi de la însingurare, să ne lăsăm de ele[13]. Această lucrare a demonilor se înfăţişează nevoitorilor noi în nevoinţă ca o lucrare a sufletului lor: vrăjmaşii noştri cei nevăzuţi şi vicleni, săvârşindu-şi fărădelegile, vor, totodată, să se ascundă, ca omul să nu poată ieşi din cursele pe care ei i le-au întins, să meargă la destrămare lăuntrică şi la pierzanie sigură[14].

Dat fiind că, pentru demoni, este un lucru foarte însemnat să se ascundă de om, pentru om, este un lucru foarte însemnat să înţeleagă că ei sunt lucrătorii începători ai păcatului, izvorul ispitelor noastre, şi nicidecum cei de aproape ai noştri, nici noi – atunci când ne petrecem viaţa slujind lui Dumnezeu – şi nici vreo oarecare întâmplare. Privind cum lucrează vrăjmaşii, ne deprindem treptat, sub călăuzirea cuvântului lui Dumnezeu, să priveghem cu trezvie asupra lor şi asupra noastră şi să ne împotrivim lor cu tărie. Smeriţi-vă, ne povăţuieşte Apostolul verhovnic, sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca sâ vă înalţe pe voi la vremea potrivită, toată grija aruncând spre Dânsul – că El Se îngrijeşte pentru voi. Fiţi treji, privegheaţi – că vrăjmaşul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită: căruia staţi împotrivă, întăriţi fiind prin credinţă (I Pt. V, 6-9).

Această luptă, aceste bântuiri ale demonilor asupra celor ce se mântuiesc şi se roagă sunt îngăduite de Dumnezeu Însuşi şi sunt urmare a căderii noastre celei de voie, în care ne-am supus stăpânirii demonilor. Să ne supunem dreptei hotărâri a lui Dumnezeu şi să ne plecăm capul sub toate loviturile necazurilor şi suferinţelor cu care va plăcea lui Dumnezeu să pedepsească păcătoşenia noastră şi greşelile noastre în viaţa cea vremelnică, pentru a ne izbăvi de necazurile şi suferinţele veşnice pe care le merităm. Dumnezeu, îngăduind ispitelor să vină asupra noastră şi lăsându-ne pe mâna diavolului, nu încetează a ne purta de grijă; pedepsindu-ne, nu încetează să ne facă bine. Credincios este Dumnezeu, spune Apostolul, Care nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci împreună cu ispita va face şi scăparea, ca să puteţi răbda (I Cor. X, 13). Şi diavolul, fiind rob şi zidire a lui Dumnezeu, ne ispiteşte nu cât voieşte el, ci cât îi îngăduie porunca lui Dumnezeu; ne ispiteşte nu atunci când vrea, ci atunci când i se dă voie[15]. La Dumnezeu să aruncăm, după sfatul Apostolului, toată grija pentru noi înşine, toate întristările noastre, toată nădejdea noastră, iar pentru aceasta, să ne rugăm mai des şi mai cu putere către Dumnezeu.

Îngăduinţa dată demonilor de a ne ispiti este neapărat trebuincioasă pentru mântuirea noastră: lucrând împotriva rugăciunii noastre, ei ne silesc să învăţăm a mânui cu deosebită iscusinţă sabia rugăciunii. Cu această sabie, se sfărâmă sabia de foc a heruvimului, ce străjuieşte calea spre pomul vieţii, şi biruitorul se face părtaş al vieţii veşnice[16]. Prin negrăita înţelepciune a lui Dumnezeu, „răul ajută binelui cu un scop care nu este bun”[17]. Când, în timp ce ne aflăm în însingurare, exersând în rugăciune, fară de veste încep să clocotească în noi simţiri şi mişcări pătimaşe, năvălesc asupră-ne gânduri amarnice, ni se înfăţişează în culori amăgitoare închipuiri păcătoase: acesta este semnul venirii vrăjmaşului. Atunci, nu este vreme de descurajare şi trândăvire, nu este vreme de slăbănogire – este vreme de luptă şi nevoinţă. Să ne împotrivim vrăjmaşilor rugându-ne mai cu putere către Dumnezeu, şi El îi va împrăştia, îi va goni pe vrăjmaşii noştri[18].

În războiul nevăzut, nu totdeauna şi nu degrabă devenim biruitori: biruinţa este dar al lui Dumnezeu, dăruit de către El nevoitorului la vremea potrivită, vreme cunoscută doar Lui şi hotărâtă numai de către El. Chiar şi înfrângerile ne sunt trebuincioase – vreau să spun: înfrângerile care vin din neputinţă şi din păcătoşenia noastră, iar nu din întoarcerea spre rău a voii noastre. Dumnezeu îngăduie să fim înfrânţi, spre smerirea noastră, ca să vedem şi să cunoaştem căderea firii noastre, să recunoaştem că avem neapărată nevoie de Răscumpărătorul, să credem în El şi să-L mărturisim[19].

Când suferim asemenea înfrângeri, nevăzuţii noştri vrăjmaşi ne insuflă ruşine pentru că am fost înfrânţi şi, odată cu ruşinea, ne insuflă şi slăbire în nevoinţa rugăciunii, neîncredere în aceasta, gândul să o părăsim şi să trecem la o activitate folositoare în sânul societăţii. Să nu ne lăsăm înşelaţi! Cu lepădare de sine şi fără ruşine, să ne descoperim rana înaintea Atotbunului şi Atotputernicului nostru Doctor, Care a poruncit această neruşinare mântuitoare pentru noi şi a făgăduit să o încununeze cu răzbunare împotriva vrăjmaşilor noştri (Lc. XVIII). Să punem în sufletul nostru legământul: până la sfârşitul vieţii, să nu lăsăm nevoinţa rugăciunii, din sânul ei să ne mutăm în veşnicie.

Nu are nicio noimă să ne ruşinăm când suntem înfrânţi: aceasta este o batjocură rea din partea vrăjmaşilor noştri. Oare această frunză de smochin – ruşinarea şi dimpreună cu mijloacele ei – să ascundă păcatele omului de Atotvăzătorul Dumnezeu? Dumnezeu vede păcatul şi fără să-l mărturisim. El caută mărturisirea omului, doar ca să-l poată vindeca. Dacă i-a poruncit Apostolului Său să ierte de şapte ori în zi pe fratele care păcătuieşte şi se căieşte, cu cât mai mult va împlini El Însuşi aceasta asupra noastră, dacă aducem Lui neîncetat rugăciune şi pocăinţă? (Lc. XVII, 4).

Să luăm aminte cu sârguinţă la următoarele lucruri: Oare nu cumva cugetul nostru îndoit îi întăreşte pe vrăjmaşii noştri în lupta cu noi? Oare nu cumva el este pricina deselor noastre înfrângeri? Oare nu cumva noi înşine întărim asupra noastră stăpânirea şi înrâurirea vrăjmaşilor noştri, împlinind voia lor prin împlinirea dorinţelor, aplecărilor, împătimirilor noastre trupeşti? Oare nu cumva Îl mâniem pe Dumnezeu, oare nu Îl îndepărtăm de la noi prin asta? Oare nu lucrează în noi iubirea de această lume, care ne face să părem slujitori ai lui Dumnezeu însă, de fapt, ne răpeşte adevărata vrednicie a robilor lui Dumnezeu şi ne face vrăjmaşi ai Lui (Iac. IV, 4-5)?

Bărbatul îndoit la suflet nestatornic este în toate căile faptelor sale bune (Iac. I, 8): cu atât mai mult, se va clătina pe calea celei mai înalte, celei dintâi dintre faptele sale bune: rugăciunea. Acesta se leapădă de Dumnezeu, nefiind nici cald, nici rece (Apoc. III, 16). El nu poate să fie ucenic al adevăratei rugăciuni, care îi aduce pe ucenicii săi înaintea feţei lui Dumnezeu, pentru a fi zidiţi în chip mai presus de fire, care îi duce în urma lui Iisus – dacă nu se leapădă de toate avuţiile sale (Lc. XIV, 33): aplecările bolnăvicioase către lume ale voinţei omului căzut. Care sunt ai lui Hristos, aceia şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele (Gal. V, 24): numai cei care sunt cu totul ai lui Hristos pot dobândi adevărata rugăciune.

O împătimire măruntă la arătare, o dragoste nevinovată la arătare faţă de oarecare lucru însufletit sau neînsufleţit coboară mintea şi inima din cer, aruncându-le pe pământ, printre nenumăratele jigănii şi târâtoare ale mării acestei vieţi (Ps. CIII, 25). Sfinţii Părinţi îl aseamănă pe nevoitorul ce a sporit în rugăciune cu un vultur, iar împătimirea măruntă cu un laţ de mătase: dacă în acest laţ, se prinde o singură gheară a puternicei labe de vultur, vulturul nu se mai poate înălţa şi devine pradă lesnicioasă şi fără de scăpare a vânătorului[20]: zadarnice sunt atunci puterea şi curajul păsării împărăteşti.

Mergi, ne învaţă Sfinţii Părinţi, împrumutându-şi învăţătura din Sfânta Evanghelie, de vinde averea ta materială, şi dă-o la săraci, şi ia crucea, leapădă- te de tine însuţi împotrivindu-te împătimirilor tale şi voii tale căzute (Mt. XIX, 21; XVI, 24; Mc. X, 21), ca să te poţi ruga netulburat şi fără împrăştiere[21]. Cât timp trăiesc în tine împătimirile, rugăciunea e bântuită de tulburare şi împrăştiere.

Este de neapărată trebuinţă ca, mai întâi, să ne desfacem de avuţia materială, să ne despărţim de lume, să ne lepădăm de ea: numai după săvârşirea acestei lepădări, poate creştinul să-şi vadă lăuntrica înrobire şi temniţă, lăuntricele legături şi răni, lăuntrica omorâre a sufletului[22]. Lupta cu moartea care trăieşte în inimă, săvârşită prin rugăciune, sub călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu, e răstignire, este pieire a sufletului pentru mântuirea sufletului[23] (Mc. VIII, 35).

Cu rugăciunea, să împreunezi postirea cu dreaptă socotinţă: unirea acestor două arme duhovniceşti ne-a fost poruncită de Însuşi Mântuitorul, pentru a izgoni din noi demonii (Mc. IX, 29). Când posteşti, să ungi. capul tău şi faţa ta să o speli (Mt. VI, 7), a poruncit Mântuitorul. Potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi[24], prin untdelemnul cu care, potrivit obiceiului acelei vremi, îşi ungeau capetele, se înţelege mila, care trebuie să rămână întotdeauna în vasul nostru cel duhovnicesc, precum a zis şi Apostolul: Deci, îmbrăcaţi-vă ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, întru milostivirile îndurărilor, întru bunătate, întru smerenie, întru blândeţe, întru îndelungă răbdare, suferindu-vâ unul pe altul şi iertând unul altuia dacă are cineva vreo pâră împotriva cuiva: precum a iertat Hristos vouă, aşa şi voi (Col. III, 12-13). Faţa trupului şi cea a sufletului trebuie spălate cu lacrimi: ele se vor arăta în ochii celui care se roagă şi posteşte atunci când inima lui se va umple cu covârşire de milă faţă de aproapele, de împreună-pătimire cu fiecare om, până la unul.

Vrei să te împropriezi lui Dumnezeu prin rugăciune? Împropriază inimii tale mila, prin care ni s-a poruncit să ne asemănăm Părintelui Ceresc (Lc. VI, 36) şi a atinge desăvârşirea harică (Mt. V, 48). Sileşte inima ta la milă şi bunătate; cufundă, îmbracă întreg duhul tău în aceste însuşiri, până ce vei simţi în tine iubire de oameni asemenea celei care face soarele să strălucească deopotrivă peste cei răi şi peste cei buni, şi trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt. V, 45)[25].

Când vei ierta tuturor celor de aproape ai tăi, din suflet, toate greşelile lor, atunci ţi se vor descoperi toate greşelile tale. Vei vedea câtă nevoie ai de milostivirea lui Dumnezeu, câtă nevoie are de ea toată omenirea: vei plânge înaintea lui Dumnezeu pentru tine şi pentru omenire.

Sfinţii Părinţi concentrează toate lucrările monahului, toată viaţa lui în plâns. Ce însemnătate are plânsul monahului? Plânsul e rugăciunea lui[26].

Sfântul Duh, când Se sălăşluieşte în om, mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite (Rom. VIII, 26). Duhul Cel Dumnezeiesc şi mai presus de ceruri, facându-Se omului ca şi cum ar fi sufletul lui, Se roagă şi plânge pentru el; Duhul mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu (Rom. VIII, 27), fiindcă numai El cunoaşte în chip deplin voia lui Dumnezeu. Cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie, jură numai Duhul lui Dumnezeu (I Cor. II, 11). Domnul, făgăduind ucenicilor Săi cel mai mare dar, darul Sfântului Duh, a grăit: Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Îl va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăţa toate (In. XIV, 26); dacă ne învaţă toate, înseamnă că şi plânsul dimpreună cu rugăciunea. El va plânge pentru noi, El Se va ruga pentru noi, căci noi, pentru ce se cuvine a ne ruga, nu ştim (Rom. VIII, 26). Atât suntem de neputincioşi, de mărginiţi, de întunecaţi şi vătămaţi de păcat[27]!

Dacă Sfântul Duh, după ce Se sălăşluieşte întru noi, plânge pentru noi, cu atât mai mult se cuvine nouă să plângem pentru noi înşine mai înainte de a-L primi în sine pe acest Călător atotsfânt. Dacă starea noastră, după înnoirea prin Sfântul Duh, e vrednică de plâns – vrednică de plâns potrivit mărturiei Duhului Însuşi – cu cât mai mult este ea vrednică de plâns în învechirea sa, în căderea sa, lăsată să se descurce cu puterile sale? Plânsul trebuie să fie o însuşire nelipsită a rugăciunii noastre, tovarăş şi ajutor statornic şi nedespărţit al rugăciunii noastre, trebuie să fie sufletul ei.

Cel ce împreunează rugăciunea cu plânsul se nevoieşte după rânduiala arătată de Însuşi Dumnezeu, se nevoieşte după cuviinţă, în chip legiuit. La vremea sa, el va da roadă îmbelşugată: bucuria mântuirii neîndoielnice. Cel ce a înstrăinat plânsul de rugăciunea sa se osteneşte împotriva rânduielii lăsate de Dumnezeu şi nu va culege niciun fel de roade sau, mai bine zis, va culege spinii părerii de sine, amăgirii de sine, pierzării.

Fraţilor! Să nu ne îngăduim a ne amăgi cu gândul mincinos, caraghios, nechibzuit, pierzător; să nu ne repezim a căuta desfătări în rugăciunea noastră! Nu este dată păcătoşilor desfătarea harică; acestora li se cuvine plânsul: pe acesta să-l căutăm cu toată osârdia, să căutăm această comoară, cheia tuturor comorilor duhovniceşti.

Cel ce nu are plâns se află într-o stare mincinoasă: el este înşelat de trufia sa.

Sfinţii Părinţi numesc plânsul „călăuză în nevoinţa duhovnicească”. El trebuie să meargă înaintea tuturor cugetărilor noastre evlavioase, să le îndrepteze spre ţelul cel adevărat. Cugetarea care nu este pătrunsă şi călăuzită de plâns este o cugetare rătăcită[28].

Preacuviosul Pimen cel Mare a zis: „Toată viaţa monahului trebuie să fie plâns. Aceasta este calea pocăinţei predanisită nouă de Scriptură şi de Părinţi, care au zis: Plângeţi! Altă cale afară de plâns nu e”[29].

Alt părinte mare a zis: „De vrei să placi lui Dumnezeu, ieşi din lume, desfă-te de pământ, lasă cele zidite, apropie-te de Ziditorul şi uneşte-te cu Dumnezeu prin rugăciune şi plâns[30].

Monahii ce trăiesc în mănăstiri cu obşte numeroasă şi doresc a dobândi rugăciunea înlăcrimată sunt datori să ia aminte cu deadinsul a-şi omorî voia. Dacă şi-o vor tăia şi nu vor lua aminte la păcatele aproapelui (şi, îndeobşte, la purtarea lor), vor dobândi şi rugăciunea, şi plânsul. Gândurile, adunându-se în inimă, stârnesc în ea rugăciunea şi întristarea cea după Dumnezeu, iar întristarea aceasta aduce lacrimi[31].

Dată fiind cumplita sărăcie a vremii noastre în povăţuitori ai adevăratei rugăciuni, să ne alegem ca povăţuitor şi călăuzitor plânsul. El ne va învăţa rugăciunea, iar de înşelarea de sine ne va păzi. Toţi câţi au lepădat plânsul au căzut în înşelare de sine. Aceasta o spun cu tărie toţi Sfinţii Părinţi[32].

Cel care a ajuns, prin mijlocirea plânsului, la rugăciunea curată îşi va aminti în vremea rugăciunii sale numai de Dumnezeu şi de păcătoşenia sa. Moartea şi judecata ce va avea loc îndată după moarte i se înfăţişează ca şi cum ar veni deja. Rugătorul stă, prin simţirea inimii, înaintea nemitarnicului şi neînduratului Judecător în ziua judecăţii – înaintea Judecătorului Care, la judecata rânduită şi începută, prin rugăciune, încă mai poate fi înduplecat, încă mai este cu putinţă să Se plece spre cel ce plânge. Acesta la bună vreme se spăimântează, se nedumereşte, se cutremură, se tânguie, geme ca să scape de groaza, cutremurul, nedumerirea, tânguirea, deznădejdea nefolositoare care vor fi atunci, pe care le va naşte în păcătoşii lepădaţi osânda fără putinţă de întoarcere a lui Dumnezeu, Ce va rămâne mâniat în veci pe ei. El se osândeşte pe sine, ca să nu fie osândit; se recunoaşte drept nelegiuit, vrednic de toate pedepsele, ca să abată de la sine pedepsele; se mărturiseşte drept păcătos, ca să primească îndreptarea din mâna lui Dumnezeu, Care dă această îndreptare, fără plată, tuturor păcătoşilor ce-şi mărturisesc păcătoşenia şi se căiesc de ea.

Porunceşte Domnul: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Aici, ne este arătată o faptă săvârşită nu o singură dată, ci mereu; porunca se întinde asupra întregii vieţi pământeşti a omului: că oricine cere în acest chip primeşte, şi cel ce caută găseşte, şi celui care bate cu stăruinţă i se va deschide. Tatăl, Care este în ceruri, va da Duh Sfânt celor care cer de la Dânsul (Lc. XI, 9, 10, 13; tâlcuirea Fericitului Teofilact). Făgăduinţa însăşi cere din partea noastră să lucrăm necontenit, cu cea mai mare osârdie: Privegheaţi, dar, că nu ştiţi în care ceas vine Domnul casei – seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau dimineaţa: ca nu cumva, venind fară de veste, să vă afle pe voi dormind (Mc. XIII, 35-36).

Este cu neputinţă, bagă de seamă Sfântul Ioan Scărarul, ca cel ce doreşte să înveţe a se ruga să poată învăţa asta numai din vorbe[33]. Dascălii ei sunt cercarea (experienţa) şi plânsul. În străpungerea şi smerirea duhului să începem nevoinţa rugăciunii, să intrăm sub acoperământul plânsului: Dumnezeu Însuşi, Care dă rugăciune celui ce se roagă (I Împ. II, 9), Se va face nouă Dascăl al rugăciunii.

Veniţi la Mine, ne cheamă sfinţita maică a tuturor faptelor bune – rugăciunea, toţi cei osteniţi sub jugul patimilor în robia duhurilor căzute, şi împovăraţi cu felurite păcate, şi eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul meu asupra voastră, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre, tămăduire rănilor voastre – că jugul Meu este bun (Mt. XI, 28-30), puternic să tămăduiască de păcate, cât de mari ar fi ele[34].

Veniţi, fiilor, ne cheamă sfinţita maică a tuturor faptelor bune – rugăciunea, ascultaţi-mă: frica Domnului vă voi învăţa (Ps. XXXIII, 12). Vă voi învăţa frica Domnului prin cercare, voi pune simţirea ei în inimile voastre. Vă voi învăţa şi frica noilor începători, prin care se fereşte fiecare de rău (Pilde XV, 29), şi frica cea curată de Domnul, care rămâne în veacul veacului (Ps. XVIII, 10), frica prin care înfricoşat este Domnul peste toţi cei dimprejurul Lui (Ps. LXXXVIII, 8), înfricoşat chiar şi pentru heruvimii cei de foc şi preaslăviţii serafimi cu şase aripi. Părăsiţi stearpa şi deşarta împătimire de tot ce este trecător, de care fară voie va trebui oricum să vă despărţiţi! Părăsiţi distracţiile şi plăcerile amăgitoare! Părăsiţi grăirea în deşert, snoavele şi pălăvrăgeala, care pustiesc sufletul! Amintiţi-vă, luaţi seama, încredinţaţi-vă că aici, pe pământ, sunteţi pribegi pentru o scurtă vreme, că patria voastră, sălaşul vostru veşnic, e cerul. Vă trebuie, ca să ajungeţi acolo, o călăuză de încredere şi puternică: această călăuză sunt eu, iar nu altcineva. Toţi sfinţii care au suit de la pământ la cer au săvârşit aceasta nu altminteri decât prin mine. Eu descopăr celui care intră în părtăşie cu mine căderea şi păcătoşenia omului şi îl trag din ele ca dintr-o prăpastie adâncă. Îi arăt pe stăpânitorii văzduhului, cursele şi legăturile lor, stric aceste curse şi legături, birui şi alung pe aceşti stăpânitori. Eu tâlcuiesc pe Ziditor celui zidit şi pe Răscumpărător celui răscumpărat, împac pe om cu Dumnezeu. Eu descopăr înaintea ucenicului meu, care mă iubeşte, necuprinsa mărire a lui Dumnezeu şi-l fac să intre în acea stare de evlavie şi supunere faţă de El, pe care se cuvine să o aibă zidirea înaintea Ziditorului. Eu semăn în inimă smerenia, eu fac inima izvor de lacrimi îmbelşugate; pe părtaşii mei, îi fac părtaşi ai harului dumnezeiesc. Nu-i părăsesc pe cei călăuziţi de mine până ce nu-i aduc înaintea feţei lui Dumnezeu, până ce nu-i unesc cu Dumnezeu. Dumnezeu e plinirea cea neplinită a tuturor doririlor în veacul cel de acum şi în cel ce va să vină. Amin.

 Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice


[1] Cuvântul III, cap. 1.

[2] Scara, Cuvântul XXVIII, cap. 3.

[3] Lc. I, 17.

[4] Molitfelnic, rânduiala Spovedaniei.

[5] Patericul egiptean, Sfântul Arsenie cel Mare.

[6] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XLI.

[7] Sfântul Ioan Carpatiul, cap. 13, Dobrotoliubie, partea a patra.

[8] Preacuviosul Macarie Egipteanul, Cuvântul I, cap. 1; Cuvântul VII, cap. 1.

[9]Vieţile Sfinţilor, 2 octombrie.

[10]Scara, Cuvântul XXVII, cap. 56.

[11] Acestea sunt împrumutate din Cuvântul LVI al Sfântului Isaac Sirul.

[12]Preacuviosul Nil Sinaitul, Despre rugăciune, Dobroto liubie, partea a patra.

[13] Preacuviosul Nil Sorski, Cuvântul III.

[14] Preacuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul VII, cap. 31.

[15] Preacuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul IV, cap. 7.

[16] Apocalipsa II, 7; Preacuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul IV, cap. 5.

[17] Preacuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul IV, cap. 6.

[18] O pildă de luptă cu năvălirea patimilor, putem vedea în viaţa Sfintei Iustina. Vieţile Sfinţilor, 2 octombrie.

[19] Preacuviosul Nil Sorski, Cuvântul III.

[20] Preacuviosul Avvă Dorotei, Învăţătura a XI-a, despre cum pot fi tăiate degrabă patimile.

[21]Preacuviosul Nil Sinaitul, Despre rugăciune, cap. XVII.

[22] Preacuviosul Macarie Egipteanul, Omilia XXI, cap. 2, 3.

[23] Pilde ale acestei lupte şi răstigniri vedem în Viaţa Preacuviosului Antonie cel Mare, Preacuviosului Macarie Egipteanul şi a altor Sfinţi monahi.

[24] Fericitul Teofilact al Bulgariei.

[25] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul I.

[26] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XXI.

[27] Preacuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul XXXVII, cap. 2 şi 4.

[28] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântul 6.

[29] Patericul egiptean.

[30] Patericul egiptean, Sisoe cel Mare.

[31] Călăuzire în viaţa duhovnicească, a Preacuvioşilor Varsanufie cel Mare şi Ioan Proorocul, răspunsul 282.

[32]Preacuviosul Grigorie Sinaitul, Despre înşelare, ca şi despre multe altele, Dobrotoliubie, partea I.

[33]Cuvântul XXVII, cap. 64.

[34] Scara, Cuvântul XXVIII, cap. 2.

O părere la “Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre rugăciune (Partea a II-a)

  1. Pingback: Sfantul Ignatie Briancianinov | albastru de...

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s