Sfântul Ignatie Briancianinov: Cugetarea la credinţă

Sfantul Ignatie Briancianinov

Vărsa-voi graiurile inimii mele, lin învăluite de bucurie nestricăcioasă şi negrăită.

Fraţilor! Pătrundeţi cu gând curat în cuvintele mele şi îndulciţi-vă de ospăţul cel duhovnicesc!

Credinţa în Hristos e viaţă.

Cel hrănit prin credinţă gustă, încă din vremea pribegiei pământeşti, viaţa veşnică, care este rânduită drepţilor, după săvârşirea acestei pribegii. Domnul a zis: Cel ce crede în Mine are viaţa veşnică (In. VI, 47).

Prin credinţă, bineplăcuţii lui Dumnezeu au răbdat ispite aspre: având în vase de lut bogăţia şi desfătarea vieţii veşnice, întru nimic socoteau viaţa pământească şi amăgirile ei.

Prin credinţă, au primit necazurile şi pătimirile ca pe nişte daruri de la Dumnezeu, prin care Dumnezeu i-a învrednicit să-I urmeze şi să fie părtaşi ai petrecerii Sale pe pământ, din vremea când a binevoit, prin Unul din Ipostasurile Sale, a primi firea noastră şi a săvârşi răscumpărarea noastră.

Desfătarea nemăsurată născută de credinţă covârşeşte amărăciunea necazului, aşa încât, în vremea pătimirilor, omul simte doar desfătare. Pentru aceasta, a dat mărturie Marele Mucenic Eustratie în rugăciunea sa dinainte de moarte, plecându-şi capul sub sabie: „Muncile cele trupeşti, a grăit el către Dumnezeu, sunt veselie robilor tăi!”[1]

Prin credinţă, sfinţii s-au pogorât în adâncul smereniei: ei au văzut cu ochiul curat al credinţei că jertfele aduse de oameni lui Dumnezeu sunt daruri ale lui Dumnezeu în om, datorii ale omului, care lui Dumnezeu nu-I fac trebuinţă, dar pentru om sunt neapărat trebuincioase şi mântuitoare atunci când omul se sileşte să le aducă, să le sporească, să-şi plătească aceste datorii. Auziţi, poporul Meu, spune Dumnezeu, şi voi grăi ţie, Israele, şi voi mărturisi ţie: Dumnezeu, Dumnezeul tău sunt Eu. Nu pentru jertfele tale te voi mustra: că a Mea este lumea şi plinirea ei (Ps. XLIX, 8, 9, 13). Ce ai care să nu fi primit? Iar dacă ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu ai fi primit? (I Cor. IV, 7). Oricui i s-a dat mult, mult i se va şi cere; şi de la cel căruia i s-a încredinţat mult, mult se va cere (Lc. XII, 48). Sfinţii lui Dumnezeu făceau minuni, înviau morţi, prevesteau viitorul, erau beţi de desfătare duhovnicească şi, totodată, se smereau şi se cutremurau, văzând cu nedumerire, cu minunare, cu teamă, că Dumnezeu a binevoit a milui ţărâna: a încredinţat ţărânei, pulberii, Sfântul Său Duh. O, spaimă! De la vederea acestor taine, tăcerea covârşeşte mintea văzătoare; inima e cuprinsă de bucurie negrăită; limba neputincioasă este a se mărturisi.

Prin credinţă, sfinţii au intrat în iubirea de vrăjmaşi: ochiul minţii, curăţit prin credinţă, neabătut Îl priveşte pe Dumnezeu în Pronia Lui şi pe seama dumnezeieştii purtări de grijă pune toate încercările din afară.

Astfel, David, care pururea vedea pe Domnul de-a dreapta sa, ca să rămână neclintit întru bărbăţie în toate necazurile şi încercările care se sileau să-i clatine şi să-i tulbure inima (Ps. XV, 8), a spus despre Şimei, atunci când Şimei l-a blestemat şi a aruncat în el cu pietre: Domnul i-a zis lui să blesteme pe David. Ce este mie şi vouă, fiii Saruiei, gânduri de mânie şi răzbunare! Lăsaţi-l pe el să mă blesteme, că Domnul i-a zis lui: că doar va vedea Domnul smerenia mea (II Împ., XVI 10-12).

Sufletul primeşte ispitele ca pe nişte leacuri pentru bolile sale, Îi mulţumeşte Doctorului-Dumnezeu şi cântă: Ispiteşte-mă, Doamne, şi mă cearcă: aprinde rărunchii mei şi inima mea (Ps. XXV, 2).

Când creştinul priveşte în acest fel ispitele, oamenii şi celelalte unelte ale ispitirilor rămân în umbră, cum se cuvine unor unelte.

Nu e urmă de răutate, de vrajbă împotriva lor!

Sufletul care slavosloveşte pe Ziditorul, care dă mulţumită Doctorului Ceresc, începe, îmbătat de simţiri negrăite, să binecuvânteze uneltele tămăduirii sale[2].

Şi iată! Fără de veste, se sălăşluieşte în el iubirea de vrăjmaşi; omul devine gata să-şi pună sufletul pentru vrăjmaşul său, văzând în asta nu o jertfă, ci o datorie – datorie de neînlăturat a slugii netrebnice.

Din clipa aceea, cerul ne e deschis: intrăm în iubirea de aproapele, iar prin aceasta, în iubirea de Dumnezeu, suntem în Dumnezeu şi Dumnezeu este în noi.

Iată ce comori cuprinde în sine credinţa, mijlocitoarea şi dătătoarea nădejdii şi dragostei. Amin.

 

Anul 1840, Sihăstria Sfântului Serghie

 Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice


[1] Vieţile Sfinţilor, 13 decembrie.

[2] Preacuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul XXXVII, cap. 2 şi 4.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s