Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre lacrimi

Sfantul Ignatie Briancianinov

Lacrimile sunt fireşti pentru firea căzută.

Înainte de cădere, firea omenească nu ştia ce sunt lacrimile – nu cunoştea decât preacurata desfătare a fericirii raiului. Când a pierdut această fericire, i s-au dat lacrimile, pentru a-şi arăta dorul de ea; i s-au dat ca mărturie a căderii, ca mărturie că se află sub mânia dumnezeirii, ca nădejde că va recăpăta cândva fericirea.

Nemincinoasă este această nădejde, fiindcă dorul de fericire nu s-a şters din firea omenească. Nemincinoasă este această nădejde, fiindcă golul lăsat de pierderea fericirii cereşti nu poate fi împlinit de nicio împlinire vremelnică; rămânând neîmplinit, aşteaptă împlinire, vesteşte că împlinirea aceasta există.

În lacrimi, trăieşte în chip tainic mângâierea, iar în plâns, se ascunde bucuria.

Omul, în orice bunăstare pământească ar fi, pe orice înălţime s-ar afla, în orice belşug ar înota, întâlneşte şi trăieşte minute, ceasuri şi zile în care are nevoie de mângâierea pe care o aduc lacrimile; în altă mângâiere, nu află mângâiere.

Fiecare dintre noi, îndată ce păşeşte în tărâmul surghiunului şi chinului nostru, în tărâmul pătimirilor şi al plânsului, îşi şi însemnează această intrare – începutul fiinţării sale – prin ţipete de plâns. Fericit bărbatul al cărui ajutor este la Tine, însemnat prin lacrimile ce însoţesc rugăciunea lui! Unul ca acesta nevăzute, duhovniceşti suişuri în inima lui a pus, înălţându-se deasupra văii plângerii – viaţa pământească, pe care Tu ai dat-o omului, spre pocăinţă. Cei ce se curăţesc prin plâns şi lacrimi merge-vor din putere în putere şi se va arăta Dumnezeul dumnezeilor în Sion – în duhul omenesc pregătit pentru primirea lui Dumnezeu prin pocăinţă adevărată (Ps. LXXXIII, 6-7). Cei ce seamănă cu lacrimi cu bucurie vor secera. Cei ce, mergând pe calea vieţii pământeşti, mergeau pe calea cea strâmtă şi mâhnicioasă şi plângeau, aruncând seminţele lor, aceştia venind, vor veni cu bucurie, luându-şi snopii lor (Ps. CXXV, 6-8).

Ca însuşire a firii căzute, lacrimile sunt molipsite de boala căderii, asemenea tuturor însuşirilor firii omeneşti.

Sunt oameni care din fire sunt deosebit de înclinaţi spre lacrimi şi varsă lacrimi cu orice prilej la îndemână: aceste lacrimi se numesc fireşti.

Sunt şi lacrimi păcătoase. Aceste lacrimi, le varsă din belşug şi cu deosebită uşurinţă oamenii dedaţi patimii dezmierdărilor; lacrimi asemenea lacrimilor celor împătimiţi de dezmierdări varsă cei aflaţi în amăgire de sine şi înşelare; slava deşartă, făţărnicia, prefăcătoria, dorinţa de a fi pe placul oamenilor pot face pe cineva să verse lacrimi din belşug.

În fine, lacrimi varsă şi răutatea: atunci când nu are putinţa să facă rău, să verse sânge omenesc, ea varsă lacrimi. Aceste lacrimi le avea Nero, în care creşitinii acelei vremi, din pricina cruzimii şi urii lui faţă de creştinism, credeau că văd pe antihrist[1].

Între lacrimile fireşti, se numără lacrimile vărsate din amărăciune; dar când amărăciunea este păcătoasă, lacrimile izvorâte din amărăciune devin lacrimi păcătoase.

Sfinţii Părinţi ne poruncesc să preschimbăm atât lacrimile fireşti, cât şi pe cele păcătoase, îndată ce se ivesc, în lacrimi plăcute lui Dumnezeu – adică să schimbăm pricina lacrimilor: să ne aducem aminte de păcatele noastre, moartea de care nu vom scăpa şi a cărei venire nu ştim când va fi, judecata lui Dumnezeu – şi să plângem din aceste pricini[2].

Minunat lucru! Cei care din firească înclinare vărsau fără osteneală râuri de lacrimi fără rost şi roadă precum şi cei ce le vărsau din imbolduri păcătoase, atunci când vor să plângă în chip bineplăcut lui Dumnezeu, îndată văd în sine o uscăciune neobişnuită – nu pot să stoarcă din ochi nici măcar o picătură de lacrimă. De aici, ne dăm seama că lacrimile temerii de Dumnezeu şi ale pocăinţei sunt dar al lui Dumnezeu, că, pentru a le primi, trebuie mai întâi să ne îngrijim a dobândi pricinile lor.

Pricina lacrimilor este vederea şi recunoaşterea păcătoşeniei proprii. Izvoare de apă au izvorât ochii mei, grăieşte Sfântul Prooroc David, că n-am păzit legea Ta (Ps. CXVIII, 136).

Pricina lacrimilor e sărăcia cu duhul: fiind o fericire în sine, ea naşte altă fericire – plânsul (Mt. V, 3-4), o hrăneşte, o sprijină, o întăreşte. „Nu plânsul vine din lacrimi, ci lacrimile din plâns”, a zis Preacuviosul Ioan Proorocul. „Dacă cineva, aflându-se în sânul obştii, taie voia sa şi nu ia aminte la păcate străine, află plânsul. Prin această lucrare, se adună gândurile lui – şi, adunându-se în acest chip, nasc în inimă întristarea cea după Dumnezeu, iar întristarea naşte lacrimile”[3].

Lacrimile, fiind dar al lui Dumnezeu, slujesc ca semn al milei dumnezeieşti: „Lacrimile la rugăciune, grăieşte Sfântul Isaac Sirul, sunt semn al milei dumnezeieşiti, de care s-a învrednicit sufletul prin pocăinţa sa şi a faptului că a fost primit şi a început să intre în ţarina curăţiei prin lacrimi. Dacă gândurile nu se vor rupe de lucrurile trecătoare, dacă nu vor lepăda de la sine nădejdile în această lume, dacă nu se va stârni în ele dispreţul faţă de ea şi dacă nu vor începe a-şi pregăti merinde pentru ieşire, dacă nu vor începe să lucreze în suflet cugetări despre lucrurile ce ţin de veacul viitor, nu vor putea să verse lacrimi”[4].

Cel ce a câştigat vederea păcătoşeniei sale, cel ce a câştigat frica de Dumnezeu, cel ce a câştigat simţământul pocăinţei şi plânsului trebuie să ceară de la Dumnezeu, prin rugăciune osârduitoare, darul lacrimilor.

Astfel, Asha, fiica lui Halev, fiind dată în măritiş şi primind zestre o bucată de pământ, atunci când a şezut pe asin ca să meargă la casa soţului, a cerut de la tatăl ei, cu tânguire şi suspinare, să-i adauge la bucata de pământ primită ca zestre încă una, bogată în apă. În pământul de la miazăzi (uscat) m-ai dat pe mine, dă-mi mie şi izvoarele apelor (Jud. I, 15). Halev a împlinit dorinţa fiicei. Prin Asha, Sfinţii Părinţi înţeleg sufletul, ce stă, ca pe un asin, pe pornirile necuvântătoare (iraţionale) ale sufletului. Pământul uscat închipuie lucrarea pe care o întreprinde sufletul sub călăuzirea fricii de Dumnezeu, iar faptul că Asha a început să ceară cu tânguire şi suspinare izvoarele apelor arată nevoia cea foarte mare de lacrimi, pe care o are orice nevoitor, care trebuie să ceară de la Dumnezeu, cu suspinuri şi durere în inimă, darul lacrimilor[5].

Rugându-ne pentru darul lacrimilor, este neapărată nevoie să ne silim şi noi înşine a lăcrima. Sforţarea sau osteneala proprie merg înaintea revărsării lacrimilor şi o însoţesc. Osteneala ce merge înaintea vărsării lacrimilor stă în înfrânarea cu dreaptă socotinţă de la mâncare şi băutură, în privegherea cu dreaptă socotinţă, în neagonisire, în desprinderea luării-aminte de tot ce ne înconjoară, în adunarea ei în noi înşine.

Sfântul Ioan Scărarul a spus în Cuvântul său despre plâns: „Pocăinţa este lipsirea neîntristată de toată mângâierea trupească”[6]. Sfântul David descrie starea celui care plânge în următorul chip: Pălit am fost ca iarba şi s-a uscat inima mea, că am uitat a mânca pâinea mea. De glasul suspinului meu, s-a lipit osul meu de carnea mea. Asemănatu-m-am cu pelicanul de pustie, făcutu-m-am precum corbul de noapte în loc nelocuit. Privegheat-am şi m-am făcut ca o pasăre ce este osebită pe casă. Cenuşă ca pâinea am mâncat, şi băutura mea cu plângere am amestecat (Ps. CI, 5-8, 10).

Fără a muri pentru lume, omul nu poate dobândi plânsul şi lacrimile: le dobândim, pe măsură ce murim pentru lume.

Osteneala din timpul plânsului şi revărsării lacrimilor stă în silirea la ele, în răbdarea cu mărime de suflet a uscăciunii care bântuie câteodată nevoinţa cea fericită şi după care cel ce lucrează cu răbdare e răsplătit întotdeauna cu revărsare îmbelşugată de lacrimi. Precum pământul care, după ce a aşteptat îndelung roua şi, în cele din urmă, primind-o din belşug, se acoperă de verdeaţă gingaşă, strălucitoare, aşa şi sufletul ce a tânjit de uscăciune, iar apoi a fost adus la viaţă de lacrimi, odrăsleşte din sine mulţime de gânduri şi simţiri duhovniceşti, împodobite cu floarea de obşte a smereniei.

Lucrarea plânsului, fiind nedespărţită de lucrarea rugăciunii, are nevoie de aceleaşi condiţii ca şi aceasta, pentru a cunoaşte sporire. Rugăciunea are nevoie de petrecere statornică şi răbdătoare în ea; de acelaşi lucru are nevoie şi plânsul. Rugăciunea are nevoie de istovirea trupului şi o pricinuieşte: această istovire o pricinuieşte şi plânsul, ce are nevoie ca să se nască din ostenirea şi chinuirea trupului. Ostenit-am întru suspinul meu, grăieşte marele Lucrător al plânsului, spăla-voi în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda (Ps. VI, 6).

Silirea de sine şi osteneala trebuie să fie pe măsura puterilor trupeşti. Preacuviosul Nil Sorski îndeamnă la plâns şi lacrimi şi le fericeşte. „Aceasta este calea pocăinţei şi rodul ei”, grăieşte Sfântul Nil. „Cel ce, pentru fiecare necaz ce vine asupra lui şi împotriva oricărui gând vrăjmăşesc, plânge înaintea bunătăţii lui Dumnezeu degrabă va afla odihnă dacă se roagă întru înţelegere duhovnicească”[7]. Totuşi, şi acest preacuvios, după ce sfătuieşte să ne călăuzim în lucrarea noastră cu poveţele care se află în cărţile Sfântului Ioan Scărarul şi Sfântului Simeon Noul Teolog, ne pune înainte următoarea preîntâmpinare, luată de la Sfântul Isaac Sirul: să nu aducem un trup slab în neorânduială, prin silire peste măsură. „Atunci, grăieşte el, nu este de folos să dăm război firii. Când trupul neputincios este silit la fapte care întrec puterea sa, i se pricinuieşte sufletului întunecare peste întunecare şi i se face tulburare.”[8] Totuşi, o oarecare silire, pe măsura puterii lor, este neapărat trebuincioasă şi pentru cei mai slabi la trup şi la sănătate. Măsura puterilor sale şi-o află omul lesne după câteva încercări. Cei neputincioşi sunt datori să se silească la plâns şi lacrimi în primul rând prin rugăciunea cu luare-aminte şi să se străduiască a dobândi plânsul cel întru duh[9], când se revarsă lacrimi line, iar durerea inimii nu este atât de puternică.

Orice lucrare duhovnicească, fiind în fapt dar al lui Dumnezeu pentru noi, are neapărată trebuinţă ca noi să ne silim spre el, fiindcă silinţa este vădirea şi mărturia lucrătoare a bunei noastre voiri.

Silirea este de trebuinţă mai ales atunci când, din pricina firii căzute sau a răutăţii demonilor, apare în noi vreo pornire sau tulburare păcătoasă: atunci este nevoie neapărată să rostim ceva mai auzit cuvintele plângătoare ale rugăciunii. Plânsul material, maşinal, auzit, deosebit de silit nu este pe potriva celor neputincioşi, fiindcă zguduie trupul şi pricinuieşte în el o durere şi o suferinţă chinuitoare. Această durere şi suferinţă au fost asemuite de Părinţi cu durerile celei care naşte[10]; în urma lor, apare o slăbiciune însemnată chiar la nevoitorii puternici. Monahilor zdraveni la trup, le este cu putinţă şi de folos o silire mai puternică spre plâns şi lacrimi; pentru ei, e de trebuinţă (mai ales când sunt începători, înainte de a dobândi plânsul duhului) să spună cuvintele rugăciunii cu glas plângător, aşa încât sufletul, care doarme somnul morţii din pricina beţiei păcatului, să se trezească la glasul plânsului şi să se pătrundă el însuşi de simţământul plânsului. Aşa plângea puternicul David. Răcnit-am din suspinarea inimii mele (Ps. XXXVII, 8), spune el despre sine, răcnit-am asemenea unui leu care face să răsune pustia de o tânguire în care atât puterea, cât şi întristarea se vădesc într-un chip înfricoşat.

Pentru rugăciunea şi plânsul cu glas tare, este neapărat trebuincioasă însingurarea măcar în chilie: această lucrare nu are loc în mijlocul obştii.

Din Vieţile Sfinţilor Părinţi, vedem că aceia dintre ei care aveau putinţa plângeau cu glas tare, care, fără voia lor, se răspândea câteodată dincolo de pereţii chiliei, chiar dacă ei se îngrijeau cu toată râvna ca lucrarea lor să rămână tainică, ştiută doar de Dumnezeu.

Când se adună în aer mult abur, se dezlănţuie fulgere însoţite de ploaie îmbelşugată; când se adună în suflet simţăminte de plâns, se dezlănţuie tânguiri cu suspine şi lacrimi îmbelşugate. Aşa se întâmpla cu monahul a cărui nevoinţă este descrisă de către Sfântul Isaac în cel de-al zecelea Cuvânt al său. După fulgere şi ploaie, are loc o deosebită împrospătare a văzduhului: şi sufletul ce şi-a uşurat întristarea prin tânguire şi s-a răcorit prin lacrimi, gustă o linişte şi pace deosebite, din care apare şi lucrează, ca buna mireasmă din aromate, rugăciunea preacurată.

Îndeobşte, e de folos a afla din Sfânta Scriptură şi din scrierile Părinţilor feluritele mijloace ale lucrării călugăreşti, a le încerca şi a ne alege acea lucrare ce ni se potriveşte cel mai mult. Oamenii sunt aşa de felurit alcătuiţi, au puteri şi însuşiri aşa de felurite, încât una şi aceeaşi lucrare sau unul şi acelaşi mijloc, întrebuinţat fiind de mai mulţi nevoitori, lucrează asupra fiecăruia dintre ei cu deosebiri însemnate. Din această pricină, cercarea (experienţa) este neapărat trebuincioasă, precum sfătuieşte şi Apostolul: Toate să le încercaţi; ce este bun păstraţi (I Tes. V, 20).

Darul plânsului şi al lacrimilor este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu.

El e un dar esenţial pentru mântuirea noastră.

Darurile proorociei, înainte vederii, facerii de minuni, sunt semne că cel care le are a plăcut în chip deosebit lui Dumnezeu şi şi-a atras în chip deosebit bunăvoinţa Lui, iar darul străpungerii şi al lacrimilor este semnul că pocăinţa noastră a fost sau este primită. „Întristarea cugetului este cinstita dajdie către Dumnezeu; cel ce o are şi o păzeşte cum se cuvine se aseamănă omului ce are sfinţenie în sine. Nevoinţele trupeşti fară întristarea cugetului sunt asemenea unui trup fară suflet”[11].

Lacrimile vărsate pentru păcate sunt, la început, amare; se varsă întru durere şi chin al duhului, durere şi chin pe care duhul le împărtăşeşte şi trupului. Puţin câte puţin, cu lacrimile începe să se unească o mângâiere alcătuită dintr-o deosebită linişte, dintr-un simtământ de blândeţe şi smerenie; odată cu aceasta, înseşi lacrimile, pe măsura şi pe potriva mângâierii aduse, se preschimbă, îşi pierd într-o măsură însemnată amarul, curg fară durere sau cu durere mai puţină.

La început, ele sunt puţine şi vin rar; după aceea, încep, puţin câte puţin, să vină mai des şi sunt mai îmbelşugate.

Iar atunci când darul lacrimilor se întăreşte în noi prin mila lui Dumnezeu, războiul lăuntric se alină, se liniştesc gândurile, începe să lucreze cu o deosebită adâncime rugăciunea minţii sau rugăciunea duhului, ce satură şi veseleşte omul lăuntric. Atunci, de pe minte se ridică vălul patimilor şi se descoperă învăţătura cea de taină a lui Hristos. Atunci, lacrimile se prefac din lacrimi amare în lacrimi dulci. Atunci, în inimă odrăsleşte mângâierea duhovnicească, care nu se aseamănă cu niciuna din bucuriile pământeşti şi care este cunoscută doar celor ce se nevoiesc în rugăciunea cu plâns şi care au darul lacrimilor[12]. Atunci, se împlineşte făgăduinţă Domnului: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Mt. V, 4). Atunci, nevoitorul, din insuflarea şi încredinţarea Sfântului Duh, se heretiseşte pe sine astfel: Cel Ce păzeşte pe prunci, Domnul; smeritu-m-am, şi m-am mântuit. Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut bine ţie: că a scos sufletul meu din moarte, ochii mei din lacrimi şi picioarele mele din alunecare (Ps. CXIV, 6-8). Atunci, nevoitorul, văzând că gândurile şi simţirile păcătoase nu mai au putere asupra lui şi în deşert se străduieşte să-l supună înrâuririi lor, le grăieşte cu îndrăznire: Depărtaţi-vă de la mine, toţi lucrătorii fărădelegii, că a auzit Domnul glasul plângerii mele. Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugăciunea mea a primit (Ps. VI, 8-9).

În culori vii, este zugrăvită în Plângerile Proorocului Ieremia starea sufletească a monahului care vede căderea firii omeneşti, care nu a fost înşelat de amăgirile lumii trecătoare, ci îşi tinde pe de-a-ntregul privirile sufletului spre această cădere şi se afundă, în adâncă însingurare, într-o adâncă plângere. Şi a fost, grăieşte Scriptura, după ce a fost dus în robie Israel şi Ierusalimul s-a pustiit, şezut-a Proorocul Ieremia plângând şi a plâns plângerea aceasta asupra Ierusalimului (Plângerile lui Ieremia, cap. I). Toate mijloacele de îndreptare a Ierusalimului au fost întrebuinţate şi toate au fost în zadar: n-a rămas pentru el decât plângerea. Proorocul i-a vestit oarecând, i-a vestit netăcutul cuvânt proorocesc: acum nu mai are cine să asculte acest cuvânt; nu doar că nu sunt oameni – nu mai sunt nici clădiri; au rămas doar ruinele, asupra lor, nu mai pot răsuna decât plângeri. Nimeni nu înţelege aceste plângeri şi nu este nevoie ca cineva să le înţeleagă. Prin ele, proorocul îşi arată durerea sa cea negrăit de grea; dinspre ruine, ele răsună în pustie; spre ele, ia aminte Dumnezeu din cer.

În ce stare se află Proorocul!

E singur printre întinsele ruine ale cetăţii; e singurul viu printre nenumăratele semne şi mărturii moarte ale vieţii trecute; e singurul viu pe tărâmul morţii.

Viu fiind, dă glas de întristare pentru pierderea vieţii; cheamă această viaţă să se întoarcă în locuinţa pe care a părăsit-o, să înlocuiască iar moartea cumplită, nesimţitoare de sine. Cum a şezut singură cetatea cea cu multe popoare? Făcutu-s-a ca o văduvă cea cu multe neamuri, cea care domnea peste ţări ajuns-a birnică (Plângeri 1,1).

Proorocul închipuie mintea monahului, luminată de învăţătura cea descoperită (revelată) a lui Dumnezeu; cetatea cea mare este tot omul zidit de Dumnezeu; locuitorii cetăţii sunt însuşirile sufletului şi ale trupului; păgânii sunt demonii, care au fost plecaţi înaintea omului mai înainte de căderea sa, iar după aceea s-au făcut stăpâni pe el.

În starea de cădere, se află şi monahul însuşi, se află toţi oamenii: monahul plânge pentru sine şi pentru toţi oamenii.

Monahul însă plânge singur, fiindcă numai el vede, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, căderea oamenilor; ceilalţi oameni n-o văd, nu iau parte la plâns, nu pricep plânsul, iar pe cel ce plânge îl socotesc lipsit de minte.

Plânge monahul singur, în numele său şi al întregii omeniri, neputând să se vadă pe sine despărţit de ea, fiindcă o iubeşte şi se ştie înrudit cu ea; plânge monahul pentru sine şi pentru întreaga omenire; plânge firea căzută, de care se împărtăşesc toţi oamenii.

El plânge singur pe ruinele nesimţitoare, în mijlocul grămezilor de pietre împrăştiate, care zac: ruinele şi pietrele sunt chipul omenirii bolnave de nesimţire, al omenirii care nu simte şi nu pricepe căderea sa şi moartea veşnică şi nu se îngrijorează câtuşi de puţin de ele.

Monahul plânge singur şi plânsul lui nu-1 înţelege decât Dumnezeu. Plângând a plâns noaptea – în toată vremea vieţii pământeşti – şi lacrimile lui pe obrazul lui, şi nu era cine să-l mângâie pe el de necazul lui dintre toţi cei ce-l iubeau pe el: toţi cei ce îl iubeau s-au lepădat de el, făcutu-s-au vrăjmaşii lui[13] (Plângeri I, 1).

Pentru a înălţa glas de plângere către Dumnezeu, trebuie ca omul să se îndepărteze de lume şi de oameni, să moară lumii şi oamenilor, să se însingureze cu mintea şi cu inima. „Părăsirea tuturor grijilor te va ajuta să te apropii de cetatea liniştirii; dacă nu vei avea părere de sine, te vei sălăslui în ea; iar dacă vei muri tuturor oamenilor, te vei face moştenitor al cetaţii şi al comorilor ei”[14], a grăit Marele Varsanufie unui monah pe care-l pregătea pentru liniştire şi pustnicie în mormântul-chilie, acest sălaş iubit al rugăciunii cu plângere[15].

Iudeii care se aflau robiţi în Babilon închipuie necazurile cele de voie, adică lipsurile şi nevoinţele trupeşti, la care se supune monahul având ca scop pocăinţa, precum şi necazurile trimise asupra lui de către Pronia dumnezeiască, spre curăţirea păcatelor. Căpetenia duhovnicească a nevoinţelor – plânsul – le trimite solie dintre dărâmăturile Ierusalimului, deasupra cărora el se linişteşte în singurătate. În solie, le vesteşte celor robiţi că, după trecerea unui răstimp, va veni slobozenia.

Plânsul amar îşi are sorocul său, iar paharul amărăciunilor gustate de voie şi fără voie are măsura sa. Această greutate şi această măsură sunt rânduite de Dumnezeu[16], precum a zis şi Sfântul David: Ne vei hrăni pe noi cu pâine de lacrimi şi ne vei adăpa cu lacrimi întru măsură (Ps. LXXIX, 6), că ai pus lacrimile mele înaintea Ta, ca mijloc de curăţire întru făgăduinţă Ta (Ps. LV, 8), de miluire şi mântuire. Au fost zile în care făcutu-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea (Ps. XLI, 3); după ele, au urmat zile în care, după măsura mulţimii durerilor mele ce au fost înainte în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu (Ps. XCIII, 19). Când a întors Domnul robia Sionului, făcutu-ne-am ca nişte mângâiaţi. Atuncea s-a umplut de bucurie gura noastră, şi limba noastră de veselie (Ps. CXXV, 1-2). Iar tu nu te teme, robul Meu Iacov, vesteşte din partea lui Dumnezeu insuflatul Ieremia poporului ales, pentru ale cărui păcate Domnul îngăduise ca el să fie dus în robia Babilonului, nici nu te teme, Israele: că iată Eu te mântuiesc de departe şi sămânţa ta din pământul robiei lor; şi se va întoarce Iacov şi se va odihni şi va spori (Ier. XLVI, 26).

Durerile şi chinurile pocăinţei cuprind în ele sămânţa mângâierii şi tămăduirii.

Această taină, o descoperă plânsul ucenicului său.

Toţi monahii care s-au curăţit de păcate şi toţi cei care au atins desăvârşirea creştină au atins-o prin plâns.

Această lucrare a fost deosebit de răspândită şi puternică între isihaştii Egiptului de Jos, în pustia Schitului, în muntele Nitriei, în Chilii şi în alte locuri însingurate. Ea a prefăcut cetele de monahi în cete de îngeri. Atunci când întemeietorul vieţii călugăreşti din pustia Schitului, Preacuviosul Macarie cel Mare, pe care şi ceilalţi locuitori ai pustiei îl numeau Părinte al Părinţilor, a ajuns la adânci bătrâneţe, monahii din muntele Nitriei, ce se afla foarte aproape de Schit, l-au rugat să-i cerceteze mai înainte de a pleca la Domnul. Macarie a venit în munte; mulţimea de monahi care se linişteau acolo l-au întâmpinat şi au cerut de la el cuvânt de zidire. Macarie, lăcrimând, a zis: „Fraţilor, să plângem. Ochii noştri să verse lacrimi până la plecarea noastră dincolo, unde lacrimile noastre vor arde trupul nostru”. Toţi au început să plângă, s-au aruncat la pământ şi au zis: „Părinte! Roagă-te pentru noi”[17].

Darul lacrimilor – această adumbrire a harului dumnezeiesc – îl cercetează cel mai mult pe nevoitor în vremea rugăciunii cu luare-aminte, fiind roada ei obişnuită; altora, le vine în vremea citirii; altora, în vremea unei osteneli oarecare.

Astfel, Preacuviosului Chiril de la Lacul Alb (Bieloiezerski), lacrimile îi veneau în timp ce lucra în bucătăria mănăstirii. Privind la focul cel material, îşi amintea de focul cel nestins al chinurilor veşnice şi vărsa lacrimi. Chiril, presupunând că în liniştire străpungerea lui va deveni mai puternică şi lacrimile sale se vor înmulţi, a dorit să se însingureze în chilie. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, împrejurările au făcut ca el să dobândească ceea ce dorea – şi ce s-a întâmplat? Odată cu îndepărtarea pricinii care stârnea străpungerea şi lacrimile, acestea s-au împuţinat şi Chiril l-a rugat pe întâi-stătător să-l trimită înapoi la focul bucătăriei mănăstireşti[18].

Sfinţii Părinţi poruncesc să rămânem în acea lucrare în care ne vin lacrimile, fiindcă lacrimile sunt o roadă, iar scopul vieţii călugăreşti este dobândirea roadei prin acel mijloc prin care îi place lui Dumnezeu să o dăruiască.

Preacuviosul Teodor cel de la Enat spunea că „ştie un monah care se liniştea în chilie şi avea ca rucodelie împletirea de funii. Atunci când şedea şi împletea funii, îndeletnicindu-se cu rugăciunea minţii, îi veneau lacrimile. Atunci, se scula să se roage, însă lacrimile încetau. Se aşeza fratele şi se apuca de împletit, lacrimile veneau iarăşi. Deopotrivă, veneau lacrimile şi când şedea şi citea. Se scula la rugăciune, lacrimile încetau pe loc. Numai când lua iarăşi cartea se întorceau”. Cu acest prilej, Preacuviosul a spus: „Pe bună dreptate au zis Părinţii că plânsul e învăţător. El învaţă pe fiecare om ce-i este de folos”[19].

Preacuviosul Teodor cel de la Enat spunea: „ Tot păcatul pe care îl va face omul este în afară de trup; iar dacă desfrânează cineva, in al său trup păcătuieşte (I Cor. VI, 18), fiindcă din trup ies spurcăciunile ce îl spurcă; aşa şi toată fapta bună este afară de trup, dar cel ce plânge în fiecare zi îşi curăţă şi trupul, fiindcă lacrimile, ieşind afară, spală trupul de necurăţiile sale”[20]. „Cel ce se pocăieşte cu adevărat, după spusele Sfântului Ioan Scărarul, socoate fiecare zi în care nu a plâns o zi pierdută pentru sine, chiar dacă în răstimpul ei ar fi făcut vreun lucru bun[21].

Oricât de înaltă ar fi vieţuirea noastră, dacă n-am câştigat inimă înfrântă, această vieţuire e prefăcută şi neroditoare.

Se cuvine, cu adevărat se cuvine celui ce s-a spurcat după baia celei de-a doua naşteri (după Sfântul Botez), să-şi cureţe mâinile prin arderea cea de totdeauna a inimii şi prin milostivirea lui Dumnezeu[22]. După ieşirea din trup a sufletului nostru, nu vom fi învinovăţiţi, fraţilor, că n-am fost făcători de minuni, că nu am fost cuvântători de Dumnezeu, că n-am avut vederi duhovniceşti; dar negreşit vom da răspuns lui Dumnezeu pentru faptul că nu am plâns neîncetat[23], adică pentru că nu am petrecut în întristarea cea mântuitoare pentru păcatele şi păcătoşenia noastră.

Cu toate că plânsul este încununat mai totdeauna de lacrimi, mai mult sau mai puţin îmbelşugate, unii nevoitori – precum vedem din cuvintele de mângâiere rostite pentru unii ca aceştia de către Sfinţii Părinţi – se chinuie sub povara plânsului fie de-a lungul întregii lor nevoinţe, fie de-a lungul unui lung răstimp, fară a primi lacrimi spre a se mângâia şi răcori cu ele. Aceştia să ştie că fiinţa pocăinţei stă în smerenie şi în străpungerea duhului nostru (Ps. L, 19), când duhul plânge din pricina smereniei. Plânsul duhului, atunci când puterile trupeşti nu-s îndestulătoare pentru a vădi prin nevoinţe şi fapte trupeşti pocăinţa care lucrează în suflet, ţine locul tuturor nevoinţelor şi faptelor trupeşti, printre care şi lacrimile[24]. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice

 


[1]Această părere o aflăm în dialogurile lui Sulpicuis Severus, aflate în Biblioteca lui Galland şi în cursul complet de Patrologie.

[2]Scara, Cuvântul VII, Preacuviosul Nil Sorski, Cuvântul VIII.

[3]Preacuvioşii Varsanufie şi Ioan, răspunsul 282.

[4]Cuvântul XXX.

[5]Preacuviosul Nil Sorski, Cuvântul VIII.

[6] Cuvântul VII, cap. 8.

[7]Cuvântul VIII.

[8]Cuvântul VIII.

[9]Preacuviosul Nil Sorski, în Cuvântul II, numeşte rugăciunea şi plânsul duhului „suspin şi plâns înţelegător”.

[10]Scara, Cuvântul VII, cap. 60.

[11]Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 89.

[12]Preacuviosul Nil Sorski, Cuvântul VIII.

[13]În textul original, aceste cuvinte privesc cetatea; cuvântul „cetate” fiind însă de genul masculin în slavonă, pronumele personale din versetul al doilea sunt şi ele de genul masculin şi pentru cititorul textului slavon pot fi interpretate ca referindu-se la prooroc (n.tr:).

[14]Răspunsul XXXVIII.

[15]Sfântul Isaac Şirul, Cuvântul LXV.

[16]Sfântul Isaac Şirul, Cuvântul LXV.

[17] Patericul egiptean.

[18] Vieţile sfinţilor, 9 iunie.

[19] Patericul egiptean.

[20] Patericul egiptean.

[21] Cuvântul V, cap. 33.

[22] Cuvântul VII, cap. 64.

[23] Cuvântul VII, cap. 70.

[24]Sfântul Isaac Şirul, Cuvântul LIX, Scara, Cuvântul VII; Preacuviosul Nil Sorski, Cuvântul VIII.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s