Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre rugăciunea lui Iisus îndeobşte

Sfantul Ignatie Briancianinov

DESPRE

RUGĂCIUNEA LUI IISUS

Convorbire între stareţ şi ucenic[1]

Partea I

Despre rugăciunea lui Iisus îndeobşte

Ucenicul: Pot, oare, toţi monahii unei mănăstiri să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus?

Stareţul: Nu numai că pot, dar au chiar datoria să o facă. La tunderea în monahism, atunci când celui proaspăt tuns i se înmânează mătăniile, numite cu acest prilej „sabie duhovnicească”, primeşte porunca de a se ruga necontenit, zi şi noapte, cu rugăciunea lui Iisus[2]. Prin urmare, îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus este o făgăduinţă a monahului. Împlinirea făgăduinţei este o datorie, de care nu se poate nicidecum lepăda.

Mi-au spus unii monahi bătrâni că, încă la începutul veacului acesta, în Sihăstria Sarovului – şi pesemne că şi în alte mănăstiri ruseşti bine orânduite – oricine intra în mănăstire era învăţat fară întârziere rugăciunea lui Iisus. Fericitul stareţ Serafim, care s-a nevoit în această sihăstrie şi a sporit foarte mult în rugăciune, îi sfatuia întotdeauna pe toţi monahii să vieţuiască în trezvie şi să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus[3]. L-a vizitat un oarecare tânăr ce terminase seminarul şi i-a destăinuit hotărârea sa de a intra în monahism. Stareţul i-a dat tânărului poveţe mântuitoare. Printre aceste poveţe, era aceea de a deprinde rugăciunea lui Iisus. Vorbind despre aceasta, stareţul a adăugat: „Singură, rugăciunea cea din afară nu este îndeajuns. Dumnezeu ia aminte la minte şi, ca atare, acei monahi care nu unesc rugăciunea cea din afară cu cea lăuntrică nu sunt monahi”[4]. Foarte exactă definiţie! „Monah” înseamnă „însingurat”: cel ce nu s-a însingurat în sine – acela încă nu-i monah, chiar dacă ar trăi într-o mănăstire însingurată. Mintea nevoitorului care nu s-a însingurat şi nu s-a închis în sine se află fară putinţă de scăpare în zarva şi tulburarea pricinuite de nenumăratele gânduri care au pururea intrare liberă în el şi ea însăşi rătăceşte prin lume în chip bolnăvicios, fără nevoie şi folos, pricinuindu-şi vătămare. Însingurarea omului în sine însuşi nu se poate săvârşi altfel decât prin mijlocirea rugăciunii cu luare-aminte şi, mai ales, prin rugăciunea lui Iisus săvârsită cu luare-aminte.

Ucenicul: Judecata stareţului Serafim mi se pare prea aspră.

Stareţul: Ea pare astfel numai la o privire superficială; ea pare astfel numai celui ce nu are o înţelegere îndestulătoare a marilor comori duhovniceşti tăinuite în creştinism. Fericitul Serafim nu a rostit o părere a sa: el a rostit părerea de obşte a Sfinţilor Părinţi, părerea Bisericii Ortodoxe. Grăieşte Sfântul Isihie al Ierusalimului: „Cel ce s-a lepădat de toate cele lumeşti, de femeie, de avuţii şi de cele asemănătoare a făcut monah numai omul cel din afară, nu şi pe cel lăuntric, care e mintea. Adevărat monah e cel care s-a lepădat de gândurile pătimaşe: unul ca acesta cu înlesnire poate face monah şi pe omul din afară, atunci când va voi. Nu mică nevoinţă este a face monah pe omul lăuntric. Este, oare, în neamul de acum, vreun monah care să se fi izbăvit cu desăvârşire de gândurile pătimaşe şi să se fi învrednicit de rugăciunea curată, nematerială, necurmată, care e semn al monahului lăuntric?”[5] Preacuviosul Agaton, monah din Schitul Egiptului, fiind întrebat ce lucru e mai însemnat – nevoinţa trupească sau nevoinţa lăuntrică – a răspuns: „Omul se aseamănă cu un pom: nevoinţa trupească se aseamănă frunzelor, iar cea lăuntrică – rodului. Însă, cum în Scriptură este scris că tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Lc. III, 9), este învederat că toată osârdia noastră trebuie să fie pentru roadă, adică pentru păzirea minţii. Este nevoie şi ca pomul să fie acoperit şi împodobit cu frunze, care închipuie nevoinţa trupească”[6]. „O, minune!”, strigă Fericitul Nichifor Atonitul, care aduce spusele Preacuviosului Agaton în lucrarea sa despre nevoinţa duhovnicească. „Ce cuvânt a rostit acest sfânt împotriva tuturor celor ce nu îşi păzesc mintea, ci nădăjduiesc doar în lucrarea trupească! Tot pomul care nu face roadă bună, adică păzirea minţii, ci n-are decât frunze, adică nevoinţă trupească, se taie şi se aruncă în foc. Înfricoşat este cuvântul tău, Părinte!”[7]

Păzirea minţii, trezvie, luare-aminte, lucrare a minţii, rugăciune a minţii – sunt nume felurite pentru una şi aceeaşi nevoinţă sufletească, potrivit feluritelor chipuri în care se arată ea. Nevoinţă sufletească se preface, la vremea sa, în nevoinţă duhovnicească. Nevointa duhovnicească este tot nevoinţa sufletească, însă umbrită de harul dumnezeiesc. Părinţii definesc această nevoinţă sufletească sau duhovnicească în următorul fel: „Luarea-aminte este liniştirea necurmată a inimii, care întotdeauna şi fără încetare cheamă pe Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, care răsuflă prin El, care împreună cu El se oşteşte cu bărbăţie împotriva vrăjmaşilor, ce se mărturiseşte Lui, singurul Care are putere a ierta păcatele”[8]. Mai simplu spus, lucrare lăuntrică, lucrare a minţii, lucrare sufletească, rugăciune a minţii, trezvie, pază a minţii, luare-aminte se numeşte unul şi acelaşi lucru: îndeletnicirea evlavioasă, osârduitoare, cu rugăciunea lui Iisus. Fericitul Nichifor Atonitul a asemănat aceste numiri cu o bucată de pâine care, potrivit felului în care arată, poate fi numită şi felie, şi codru, şi frântură[9]. Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului Testament legiuieşte: Cu toată paza păzeşte inima ta, că dintr-acestea sunt ieşirile vieţii (Pilde IV, 23). Ia aminte la tine însuţi, să nu cugeţi cu vicleşug  într-ascuns în inima ta (Deut. XV, 9). Privegherea asupra inimii şi curăţirea ei este poruncită mai ales de Noul Testament. Către aceasta, sunt îndreptate toate poruncile Domnului. Curăţă mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului şi blidului, spune Domnul, ca să fie curată şi cea din afară (Mt. XXIII, 26). Vase din sticlă uşor de sfărâmat şi din lut de puţin preţ, i-a numit Domnul aici pe oameni. Ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om: că dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile cele rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, asupririle, vicleşugurile, înşelăciunile, înverşunările, ochiul viclean, hula, trufia, nebunia. Toate relele acestea dinlăuntru ies şi spurcă pe om (Mc. VII, 20-23). Sfântul Varsanufie cel Mare grăieşte: „Dacă omul nu va avea într-ajutorul său lucrarea lăuntrică cea cu Dumnezeu, adică adumbrită de harul dumnezeiesc, în deşert se nevoieşte cu lucrarea cea din afară, cu nevoinţă trupească adică”[10]. Sfântul Isaac Sirul: „Cel ce nu are lucrare sufletească este lipsit de daruri duhovniceşti”[11]. În alt cuvânt, acest mare povăţuitor al ascetismului creştin aseamănă nevoinţele trupeşti lipsite de nevoinţă pentru curăţirea minţii cu pântecele neroditor şi sânii fară lapte: „Acestea, a grăit Sfântul, nu pot să îl apropie pe om de înţelegerea dumnezeiască”[12]. Sfântul Isihie al Ierusalimului: „Cel ce nu are rugăciune curată de gânduri nu are armă pentru luptă: vorbesc de rugăciunea care lucrează neîncetat înlăuntrul sufletului, despre rugăciunea în care prin chemarea lui Hristos este lovit şi ars vrăjmaşul ce ne luptă în taină”[13]. „Este cu neputinţă a curăţi inima şi a alunga din ea duhurile necurate, fară deasa chemare a lui Iisus Hristos.”[14] „Precum nu este cu putinţă a duce viaţa pământească fară mâncare şi băutură, aşa nu este cu putinţă, fară paza minţii şi curăţia inimii, care alcătuiesc trezvia şi care se numesc trezvie, să ajungă sufletul la vreun lucru duhovnicesc ori să se slobozească de păcatul cu gândul, chiar de s-ar sili omul, de frica muncilor celor veşnice, să nu păcătuiască”[15]. „Dacă voieşti să ruşinezi gândurile care te necăjesc, să te linişteşti în pace sufletească, să te trezveşti cu inima fară împiedicare, rugăciunea lui Iisus să se unească cu răsuflarea ta şi vei vedea cum se săvârşeşte acest lucru în puţine zile.”[16] „Nu poate corabia să plutească fară apă; nici păzirea minţii nu poate avea loc fară trezvie împreunată cu smerenie şi necurmată rugăciune a lui Iisus.”[17]  „Dacă ai dorinţa în Domnul ca nu numai să pari monah bun şi blând şi totdeauna unit cu Dumnezeu, dacă ai dorinţa să fii cu adevărat un astfel de monah, să străbatem din toate puterile fapta bună a luării-aminte, care stă în păzirea minţii, în săvârşirea liniştirii inimii, în starea cea fericită a sufletului, străină de visare, care se află nu în mulţi.”[18] „Monah este cu adevărat acela care izbândeşte în trezvie – şi izbândeşte în trezvie cel ce este monah (însingurat) în inimă.”[19] Această învăţătură a Sfinţilor Părinţi se întemeiază cum se întemeiază zidirea pe piatra din capul unghiului, pe învăţătura dată de Domnul Însuşi. Adevăraţii închinători, a vestit Domnul, se vor închina Domnului în Duh şi adevăr, că Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh şi adevăr (In. IV, 23-24).

Îmi amintesc că, în tinereţea mea, erau mireni evlavioşi, unii chiar nobili, care se îndeletniceau cu rugăciunea lui Iisus, ducând o viaţă foarte simplă. Acum, când creştinismul şi monahismul cunosc o slăbănogire obştească, acest obicei de mare preţ aproape că s-a pierdut. Cel ce vrea să se roage cu numele Domnului Iisus Hristos trebuie să ducă o viaţă de trezvie, de o moralitate neabătută, o viaţă înstrăinată de această lume; iar nouă ne trebuie împrăştiere, relaţii cât mai multe, împlinirea numeroaselor noastre pofte, protectori şi protectoare. Fiind mulţime în acel loc, Iisus S-a dat în lături (In. V, 13).

Ucenicul: Din cele spuse, nu reiese că fară îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus omul nu se poate mântui?

Stareţul: Părinţii nu spun asta. Dimpotrivă, Preacuviosul Nil Sorski, făcând trimitere la Sfinţitul Mucenic Petru Damaschin, spune că mulţi oameni care n-au ajuns la nepătimire s-au învrednicit a primi iertarea păcatelor şi mântuirea.[20] Sfântul Isihie, după ce spune că, fără trezvie, este cu neputinţă a scăpa de păcatul cu gândul, i-a numit „fericiţi” şi pe cei care se înfrânează de la păcatul cu fapta. Despre unii ca aceştia, a spus că „iau cu sila împărăţia Cerurilor”[21]. Iar că dobândirea nepătimirii, sfinţirii – sau, ceea ce e acelaşi lucru, desăvârşirea creştină – este cu neputinţă fără dobândirea rugăciunii minţii: asupra acestui lucru conglăsuiesc toţi Părinţii. Scopul vieţuirii călugăreşti stă nu numai în dobândirea mântuirii, ci, mai cu seamă, în dobândirea desăvârşirii creştine. Acest scop a fost arătat de Însuşi Domnul: Dacă voieşti să fii desăvârşit, a zis Domnul, mergi, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor şi, luându-ţi crucea, urmează Mie (Mt. XIX, 21; Mc. X, 21). Părinţii, făcând comparaţie între nevoinţa rugăciunii cu numele lui Iisus şi alte nevoinţe călugăreşti, spun următorul lucru: „Chiar dacă mai sunt şi alte căi şi feluri de vieţuire sau, altfel spus, alte lucrări bune care călăuzesc la mântuire şi o aduc celor care se îndeletnicesc cu ele, chiar dacă sunt şi alte nevoinţe şi feluri de asceză care îl aduc pe om la starea de rob sau năimit (cum a zis şi Mântuitorul: la Tatăl Meu multe locaşuri sunt – In. XIV, 2), însă lucrarea minţii este calea împărătească, calea aleasă. Ea este mai înaltă şi mai aleasă decât toate celelalte nevoinţe, pe cât e mai înalt sufletul faţă de trup: ea înalţă, din pământ şi cenuşă, la dumnezeiasca înfiere”[22].

Ucenicul: Orientarea monahismului din vremurile noastre, în care îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus se întâlneşte foarte rar, îmi poate sluji ca dezvinovăţire şi îndreptăţire, dacă nu mă voi îndeletnici cu această rugăciune?

Stareţul: Datoria rămâne datorie, chiar dacă numărul celor ce nu o împlinesc a sporit tot mai mult. Făgăduinţa o rostesc toţi. Nici numărul mare al celor care o încalcă, nici obiceiul încălcării ei nu fac legiuită încălcarea. Mică e turma căreia Tatăl Ceresc a binevoit să-i dea împărăţia (Lc. XII, 32). Întotdeauna, calea cea strâmtă are puţini drumeţi, iar calea largă, mulţi (Mt. VII, 13-14). În vremurile din urmă, calea cea strâmtă au lăsat-o mai toţi – mai toţi merg pe cea largă. De aici, nu reiese că cea largă îşi pierde însuşirea de a duce la pierzare, iar cea strâmtă devine de prisos, netrebuincioasă pentru mântuire. Cel ce voieşte a se mântui trebuie să se ţină de calea cea strâmtă, pe care Mântuitorul ne-a poruncit să o urmăm neabătut.

Ucenicul: De ce numeşti cale strâmtă îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus?

Stareţul: Cum să nu fie cale strâmtă? Cu adevărat, este cale strâmtă, în deplinul înţeles al cuvântului! Cel ce vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus şi să aibă izbândă trebuie să se îngrădească şi din afară şi dinlăuntru prin purtarea cea mai înţeleaptă şi mai prevăzătoare cu putinţă: firea noastră căzută e gata să ne trădeze în fiecare clipă; duhurile căzute se oştesc cu deosebită încrâncenare şi răutate împotriva rugăciunii lui Iisus. Nu rareori, dintr-o lipsă de prevedere ce pare măruntă, din neluare-aminte şi nădăjduire în sine care trec nebăgate în seamă, apare o urmare însemnată, care înrâureşte viaţa, soarta veşnică a nevoitorului – şi, de nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puţin de nu s-ar fi sălăşluit în iad sufletul meu. S-a clătinat piciorul meu: mila Ta, Doamne, mi-a ajutat mie (Ps. XCIII, 17-18).

Temei pentru îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus este purtarea înţeleaptă şi prevăzătoare. Mai întâi, trebuie să îndepărtăm de la noi răsfăţul şi desfătările trupeşti de toate felurile. Trebuie să ne mulţumim a mânca şi a dormi întotdeauna cu măsură, potrivit cu puterile şi sănătatea noastră, pentru ca hrana şi somnul să aducă trupului întărirea cuvenită, fară a pricinui nici mişcările necuviincioase care apar din prisos, nici slăbănogirea ce apare din neajuns. Haina, locuinţa şi, îndeobşte, toate cele materiale ale noastre se cuvine să fie sărăcăcioase, după pilda lui Hristos, după pilda Apostolilor. Sfinţii Apostoli şi adevăraţii lor ucenici nu aduceau jertfe de niciun fel slavei deşarte şi deşertăciunii, aşa cum cereau obiceiurile lumii, nu intrau nicicum în împărtăşire cu duhul lumii. Lucrarea nerătăcită, harică a rugăciunii lui Iisus poate odrăsli numai din Duhul lui Hristos: ea odrăsleşte şi creşte numai în acest pământ. Vederea, auzul şi celelalte simţuri trebuie păzite cu asprime, ca nu cumva, prin ele, să dea năvală în suflet vrăjmaşii ca prin nişte porţi. Gura şi limba trebuie înfrânate, oarecum ferecate, prin tăcere: grăirea în deşert, multa vorbire şi, mai ales, glumele, judecarea aproapelui şi grăirea de rău sunt cei mai răi vrăjmaşi ai rugăciunii. Trebuie să ne ferim a primi fraţi în chilie sau a merge în chilia lor: trebuie să petrecem cu răbdare în chilia noastră, ca într-un mormânt, împreună cu mortul nostru – sufletul nostru sfâşiat, ucis de păcat – să-L rugăm pe Domnul Iisus să ne miluiască. Din mormânt – din chilie – rugăciunea urcă la cer: în acel mormânt, în care este ascuns trupul după moarte şi în mormântul iadului, în care este aruncat sufletul păcătosului, nu mai e loc pentru rugăciune. În mănăstire, trebuie să vieţuim ca nişte călători, fără a ne băga de capul nostru în treburile mănăstirii, fară a lega cunoştinţă apropiată cu nimeni, îngrădindu-ne cu tăcerea în ascultările mănăstireşti, cercetând nelipsit biserica lui Dumnezeu, cercetând la nevoie chilia părintelui duhovnicesc, cumpănind cu chibzuinţă orice ieşire din chilie, ieşind din ea numai când este vreo trebuintă de neînlăturat. De curiozitatea şi iscodirea deşartă, trebuie să ne lepădăm cu desăvârşire, întorcându-ne toată curiozitatea şi toate căutările spre a cerceta şi a deprinde calea rugăciunii. Această cale are trebuinţă a fi cercetată şi deprinsă cu cea mai mare osârdie: ea nu e numai calea cea strâmtă, ci şi calea care duce la viaţă (Mt. VII, 14); ea este ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor. Aşa o numesc Părinţii[23].

Calea adevăratei rugăciuni se face neasemuit mai strâmtă atunci când nevoitorul a păşit în ea prin lucrarea omului lăuntric; iar după ce a păşit în strâmtorarea ei şi simte cât de nerătăcită, mântuitoare şi neapărat trebuincioasă este această stare, când osteneala în cămara cea lăuntrică i se face dorită, atunci devine dorită şi strâmtorarea în vieţuirea cea din afară, ca una ce slujeşte drept locaş şi vistierie a lucrării lăuntrice. Cel ce a păşit cu mintea în nevoinţa rugăciunii trebuie să se lepede neîncetat de toate gândurile şi simţirile firii căzute precum şi de toate gândurile şi simţirile aduse de duhurile căzute, oricât ar fi de frumoase la arătare atât unele, cât şi celelalte: el trebuie să meargă mereu pe calea cea strâmtă a rugăciunii cu cea mai mare luare-aminte, fară a se abate nici la stânga, nici la dreapta. Abaterea la stânga este atunci când mintea părăseşte rugăciunea pentru a sta de vorbă cu gânduri deşarte şi păcătoase; abaterea la dreapta este atunci când mintea părăseşte rugăciunea pentru a sta de vorbă cu gânduri care par bune. Patru feluri de gânduri şi simţiri lucrează asupra celui care se roagă: unele odrăslesc din harul lui Dumnezeu cel sădit în fiecare creştin ortodox prin Sfântul Botez, altele sunt aduse de îngerul păzitor, altele apar din firea căzută şi, în fine, celelalte sunt aduse de duhurile căzute. Primele două feluri de gânduri – sau, mai bine, zis, aduceri-aminte şi simţiri – ajută rugăciunea, îi dau viaţă, întăresc luarea-aminte şi simţământul pocăinţei, nasc străpungerea, plânsul inimii, lacrimile, descoperă privirilor celui care se roagă cât de mare este păcătoşenia lui şi adâncul căderii omeneşti, îi vestesc despre moartea despre care nimeni nu ştie când va veni, despre judecata cea nemitarnică şi înfricoşată a lui Dumnezeu, despre muncile veşnice, care, prin grozăvia lor, întrec închipuirea omenească. În gândurile şi simţirile firii căzute, binele este amestecat cu răul, iar în cele demonice, răul, adeseori, este acoperit cu masca binelui, dar totuşi lucrează uneori şi pe faţă. Ultimele două feluri de gânduri şi simţiri lucrează în tovărăşie, din pricina legăturii şi părtăşiei dintre duhurile căzute şi firea omenească aflată în starea de cădere şi cel dintâi rod al lucrării lor e cugetarea semeaţă, iar cel de-al doilea, împrăştierea. Aducând cugetări părut duhovniceşti şi înalte, prin ele abat mintea de la rugăciune, pricinuiesc o bucurie, desfătare şi mulţumire de sine plină de slavă deşartă, care ar veni, pasămite, din descoperirea celei mai tainice învăţături creştine. În urma teologiei şi filosofiei demonice, se strecoară în suflet gânduri şi visări deşarte şi pătimaşe, răpesc şi nimicesc rugăciunea, strică buna întocmire a sufletului. După roadele lor, pot fi deosebite gândurile şi simţirile cu adevărat bune de gândurile şi simţirile părut bune.

O, câtă dreptate au Părinţii să numească îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus şi cale strâmtă, şi lepădare de sine, şi lepădare de lume[24]! Aceste nume de cinste se cuvin oricărei rugăciuni pline de luare-aminte şi evlavie şi, în primul rând, rugăciunii lui Iisus, care e străină de acea felurime în formă şi de acea mulţime de gânduri care ţin de cântarea psalmilor şi de celelalte rugăciuni[25].

Ucenicul: Din ce cuvinte este alcătuită rugăciunea lui Iisus?

Stareţul: Ea e alcătuită din următoarele cuvinte: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Unii Părinţi[26] împart rugăciunea, pentru începători, în două jumătăţi şi le poruncesc ca de dimineaţa, de pildă, şi până la prânz, să spună: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, iar după prânz: Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă. Aceasta este o predanie veche, însă mai bine e, dacă se poate, a fi rostită întreaga rugăciune. Împărţirea este îngăduită din pogorământ faţă de neputinţa celor neputincioşi şi a începătorilor.

Ucenicul: Rugăciunea lui Iisus este pomenită în Sfânta Scriptură?

Stareţul: Despre ea, se vorbeşte în Sfânta Evanghelie. Să nu crezi că ea este o rânduială omenească: ea este rânduială dumnezeiască. Sfinţita rugăciune a lui Iisus a rânduit-o (instituit-o) şi poruncit-o Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. După Cina cea de Taină, la care a fost săvârşită cea mai mare dintre tainele creştineşti – Sfânta Euharistie – Domnul, în convorbirea de rămas-bun cu ucenicii Săi, înainte de a merge la cumplitele pătimiri şi la moartea pe cruce, prin care avea să răscumpere omenirea pierită, le-a predanisit învăţătura cea mai înaltă, cele mai însemnate şi din urmă porunci. Printre aceste porunci, El a dăruit îngăduinţa şi porunca de a ne ruga cu numele Lui: Amin, amin grăiesc vouă: orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, va da vouă (In. XVI, 23). Orice veţi cere în numele Meu, voi face, ca să Se proslăvească Tatăl întru Fiul; orice veţi cere întru numele Meu, Eu voi face (In. XIV, 13-14). Până acum n-aţi cerut nimic întru numele Meu: cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină (In. XVI, 24). Mărirea numelui Domnului Iisus Hristos a fost prevestită de prooroci. Arătând răscumpărarea oamenilor pe care avea s-o săvârşească Dumnezeul-Om, Isaia strigă: Iată Dumnezeul meu, Mântuitorul meu! Scoateţi apă cu veselie din izvoarele mântuirii! Şi vei zice în ziua aceea: lăudaţi pe Domnul, strigaţi numele Lui, aduceţi-vă aminte că s-a înălţat numele Lui; lăudaţi numele Domnului, că înalte a făcut (Is. 2, 5). Calea Domnului este judecata: nădăjduit-am întru numele Tău şi întru pomenirea de care doreşte sufletul nostru (Is. XXVI, 8). Într-un cuget cu Isaia, prevesteşte David: Bucura-ne-vom de mântuirea Ta şi întru numele Domnului Dumnezeului nostru ne vom mări; numele Domnului Dumnezeului nostru vom chema (Ps. XIX, 5, 8). Fericit este norodul care ştie strigare –  care şi-a însuşit rugăciunea minţii – Doamne, întru lumina feţei Tale vor merge şi întru numele Tău, se vor bucura toată ziua şi întru dreptatea Ta, se vor înălţa (Ps. LXXXVIII, 16-17).

Ucenicul: în ce constă puterea rugăciunii lui Iisus?

Stareţul: în numele dumnezeiesc al Dumnezeului-Om, al Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Apostolii, aşa cum vedem din cartea Faptelor şi din Evanghelie, săvârşeau minuni mari cu numele Domnului Iisus Hristos: vindecau bolile de nevindecat prin mijloace omeneşti, înviau morţii, porunceau demonilor, îi alungau din oamenii ţinuţi de ei. Odată, la scurt timp după înălţarea Mântuitorului la cer, când toţi cei doisprezece Apostoli erau încă în Ierusalim, doi dintre ei – Petru şi Ioan – au mers să se roage în templul din Ierusalim. La porţile templului cele numite „frumoase”, era adus în fiecare zi un olog din naştere şi aşezat pe caldarâm: ologul nu putea nici să umble, nici să stea în picioare. Aruncat la porţi, suferindul cerea milostenie de la cei care intrau în templu, pe cât se vede, ca să se hrănească din ea. Atunci când Apostolii s-au apropiat de porţile „frumoase”, ologul şi-a aţintit privirile spre ei, aşteptând să primească ceva. Atunci, Sfântul Petru i-a zis: Argint şi aur nu este la mine – dar ce am, aceea îţi dau: în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă (Fapte III, 6). Ologul s-a vindecat fară întârziere, a intrat în templu dimpreună cu Apostolii şi proslăvea cu mare glas pe Dumnezeu. Poporul, plin de uimire, s-a strâns în goană împrejurul Apostolilor. Bărbaţi israeliteni!, a grăit Sfântul Petru către mulţimea ce se adunase: ce vă minunaţi de aceasta? Sau ce căutaţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere ori cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri a proslăvit pe pruncul Său Iisus: şi întru credinţa numelui Lui, pe acesta pe care îl vedeţi şi îl ştiţi l-a întărit numele Lui (Fapte III, 12-16). Vestea despre minune a ajuns grabnic şi la Sinedrionul cel vrăjmaş Domnului Iisus[27]. Sinedrionul s-a tulburat de veste, i-a prins pe Apostoli, i-a pus sub pază, iar în ziua următoare i-a chemat la judecată înaintea întregii sale adunări. A fost chemat şi ologul tămăduit. Atunci când Apostolii au stat înaintea soborului ucigaşilor de Dumnezeu, care nu de mult se înfieraseră prin uciderea Dumnezeului-Om, în numele şi prin numele Căruia tocmai fusese săvârsită o minune dintre cele mai uimitoare înaintea unei mulţimi de martori, Apostolilor li s-a pus întrebarea: Cu ce putere sau într-al cui nume aţi făcut voi aceasta? Petru, umplându-se de Sfântul Duh, a răspuns prin cuvintele Sfântului Duh, care se încheiau astfel: Cunoscut să vă fie vouă, tuturor, şi la tot poporul lui Israel, că întru numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi, întru Acela stă acesta înaintea voastră sănătos: pentru că nu este nici un alt nume sub cer întru care se cuvine să ne mântuim noi (Fapte IV, 10, 12). Au fost pecetluite de tăcere gurile vrăjmaşilor lui Dumnezeu înaintea nebiruitei puteri a cuvintelor adevărului ceresc; numerosul sobor al celor înţelepţi şi puternici nu a găsit ce să spună şi ce să răspundă la mărturia Sfântului Duh, vestită de doi pescari fară ştiinţă de carte, pecetluită cu pecete cerească – minunea cea Dumnezeiască. Sinedrionul se foloseşte de puterea sa, de silnicie. În ciuda minunii învederate, Sinedrionul îi opreşte cu asprime pe Apostoli să înveţe despre numele lui Iisus, chiar să rostească acest nume. Apostolii însă au răspuns cu curaj: Judecaţi singuri de este drept înaintea lui Dumnezeu a vă asculta pe voi mai mult decât pe Dumnezeu: că nu putem noi să nu grăim cele ce am văzut şi am auzit (Fapte IV, 19, 20). Sinedrionul nu găseşte nici de această dată ce să răspundă, iarăşi se foloseşte numai şi numai de puterea sa, încercând iarăşi să închidă cu sila gura Apostolilor. Le-a dat drumul fară să le facă nimic, cu toate că ar fi vrut să-şi verse asupra lor răutatea înverşunată; însă minunea, fiind cunoscută de tot poporul, nu le îngăduia să facă ceea ce ar fi dorit. Petru şi Ioan, întorcându-se la ai lor, le-au povestit în ce chip fuseseră ameninţaţi şi opriţi să predice de către Sinedrion. Atunci, cei doisprezece Apostoli au revărsat într-un cuget rugăciune de foc către Dumnezeu: cu rugăciunea au înfruntat puterea şi ura stăpânitorilor acestei lumi, oameni şi demoni. Rugăciunea aceasta se încheia cu următoarea cerere: Doamne! Caută asupra îngrozirilor lor şi dă robilor Tăi cu toată îndrăzneala să grăiască cuvântul Tău, când vei întinde mâna Ta spre tămăduire şi semne şi minuni să se facă prin numele Sfântului Tău Fiu Iisus (Fapte IV, 29-30).

Ucenicul: Sunt unii care spun că îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus îi urmează întotdeauna sau aproape întotdeauna înşelarea şi îi opresc cu străşnicie de la îndeletnicirea cu această rugăciune pe cei ce urmează sfaturile lor.

Stareţul: Cel ce îşi însuşeşte o astfel de părere şi o astfel de oprelişte se face vinovat de o înfricoşătoare hulă împotriva lui Dumnezeu şi se află într-o înşelare vrednică de milă. Domnul nostru Iisus Hristos este singurul izvor al mântuirii noastre, singurul mijloc al mântuirii noastre; numele lui omenesc a împrumutat de la Dumnezeire puterea nemărginită, atotsfântă, de a ne mântui: cum, dar, poate să se întoarcă în rău şi să lucreze spre pierzanie această putere, singura care dăruieşte mântuire? Acesta e un gând lipsit de noimă! Aceasta este o prostie amarnică, hulitoare de Dumnezeu, pierzătoare de suflet! Cei ce şi-au însuşit un aşa fel de a gândi se află în înşelare demonică, amăgiţi de raţiunea cea cu nume mincinos, care iese de la satana. Satana s-a sculat cu vicleşug împotriva numelui celui atotsfânt şi de mare cuviinţă al Domnului nostru Iisus Hristos, întrebuinţând ca armă orbirea şi neştiinţa omenească: a defăimat numele care e mai presus de orice nume. Întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece: al celor cereşti şi al celor pământeşti, şi al celor mai de dedesubt (Filip. II, 9-10). Celor care vor să-i oprească pe oameni a se ruga cu rugăciunea lui Iisus, le putem răspunde prin cuvintele cu care au răspuns Apostolii Petru şi Ioan la opreliştea asemănătoare rostită de Sinedrionul iudaic: Judecaţi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Domnul Iisus a poruncit să ne rugăm cu numele Lui cel atotsfânt; El ne-a dat acest dar nepreţuit: ce însemnătate poate avea o învăţătură omenească ce se împotriveşte învăţăturii lui Dumnezeu, opreliştea omenească ce se sileşte să îndepărteze şi să strice porunca dumnezeiască, să răpească darul nepreţuit? Este un lucru foarte, foarte primejdios a propovădui o învăţătură potrivnică celei propovăduite de Evanghelie. Potrivit mărturiei Apostolului (Gal. I, 8), o astfel de întreprindere este despărţire de bunăvoie de harul lui Dumnezeu.

Ucenicul: Dar stareţii a căror părere am arătat-o sunt foarte cunoscuţi şi sunt socotiţi de multă lume ca povăţuitori foarte încercaţi în viaţa duhovnicească.

Stareţul: Apostolul a poruncit – mai bine zis, a poruncit Sfântul Duh prin gura Apostolului – să fie lepădată orice învăţătură ce nu conglăsuieşte cu învăţătura pe care au binevestit-o Apostolii, să fie lepădată chiar dacă înger din cer ar binevesti această învăţătură (Gal. I, 8-9)[28]. Aşa a grăit Sfânta Scriptură, nu pentru că vreunul dintre sfinţii îngeri ar fi încercat să grăiască împotriva învăţăturii lui Hristos, ci pentru că învăţătura lui Hristos, învăţătura lui Dumnezeu, propovăduită de către Apostoli, e pe de-a-ntregul vrednică de crezare, pe de-a-ntregul sfântă, nu este supusă nici unei schimbări, oricât de întemeiate ar părea aceste schimbări cunoaşterii neîndestulătoare, stricate (pervertite), şi cugetării trupeşti. Învăţătura lui Hristos, fiind mai presus de judecata oamenilor şi a îngerilor, este primită numai de credinţa smerită şi este piatra de încercare pentru toate celelalte învăţături.

Părerea societăţii oamenilor despre un povăţuitor al monahismului n-are nicio însemnătate, dacă învăţătura acestui povăţuitor este potrivnică Sfintei Scripturi şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, dacă ea cuprinde vreo hulă împotriva lui Dumnezeu. Monahismul e ştiinţa ştiinţelor: trebuie s-o cunoşti, pentru a putea preţui după adevăr pe cel care se face dascăl al ei. A zis Preacuviosul Macarie cel Mare: „Mulţi dintre cei ce se înfăţişează pe din afară drepţi par creştini adevăraţi; însă numai meşterii – iar dintre ei, numai cei ce cunosc temeinic meşteşugul – pot şti dacă aceşti „drepţi” chiar au cunoştinţa şi chipul împăratului sau măsluiesc lucrurile meşterilor; şi, dacă aşa stau lucrurile, meşterii se minunează şi osândesc asemenea faptă. Iar dacă nu se vor găsi meşteri, nu este cu putinţă a-i deosebi pe lucrătorii cei vicleni, fiindcă şi aceştia poartă chip de monahi şi creştini”[29]. Fericitul Teofilact al Bulgariei, tâlcuind cuvintele Apostolului Gavriil privitoare la Ioan, Înainte-Mergătorul Domnului, că va fi mare înaintea Domnului (Lc. I, 15), spune: „îngerul făgăduieşte că Ioan va fi mare, dar înaintea Domnului: fiindcă mulţi sunt mari înaintea oamenilor, nu înaintea lui Dumnezeu, şi sunt nişte faţarnici”. Dacă viaţa stricată şi gândul rău, fiind acoperite de făţărnicie, nu sunt recunoscute de lume şi sunt luate de aceasta drept virtute, cu atât mai mult nu poate lumea a deosebi cunoaşterea neîndestulătoare, cunoaşterea superficială, cunoaşterea schimonosită a lucrurilor duhovniceşti. Lumea pune mare preţ pe nevoinţele şi lipsurile trupeşti, nefiind în stare să deosebească dacă ele sunt întrebuinţate aşa cum se cuvine şi în chip folositor sau în chip greşit şi aducător de grea vătămare sufletească; lumea cinsteşte cu precădere ceea ce lucrează cu spor asupra simţurilor trupeşti, ceea ce se potriveşte cu ideile lumii despre virtute şi monahism; lumea iubeşte ceea ce o măguleşte şi e pe pofta ei; lumea iubeşte ale sale, a zis Mântuitorul (In. XV, 18-25). Mai degrabă, ura lumii, defăimarea de către ea, prigonirea de către ea pot fi socotite ca semne ale adevăratului rob al lui Dumnezeu: şi acest lucru este mărturisit de Mântuitorul (In. XV, 18-25). Sfinţii Părinţi îndeamnă să ne alegem povăţuitor neînşelat, a cărui neînşelare trebuie să se cunoască din conglăsuirea învăţăturii şi vieţii lui cu Sfânta Scriptură şi cu învăţătura Părinţilor purtători de Duh[30]. Ei ne previn cu privire la învăţătorii neîncercaţi, ca să nu ne molipsim de învăţătura lor mincinoasă[31]. Ei poruncesc să punem faţă în faţă învăţătura învăţătorilor cu învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: cele ce se potrivesc, să le primim; cele ce nu se potrivesc, să le lepădăm[32]. Ei spun răspicat că cei ce nu au ochiul duhovnicesc curăţit şi nu pot să cunoască pomul după roade recunosc ca buni învăţători şi oameni duhovniceşti nişte oameni plini de slavă deşartă, sterpi duhovniceşte şi făţarnici, iar la adevăraţii sfinţi, nici nu iau aminte, socotindu-i neştiutori când tac, trufaşi şi aspri când vorbesc[33]. Cercetează toată Sfânta Scriptură: vei vedea că, în ea, pretutindeni, este mărit şi proslăvit numele Domnului, e înălţată puterea Lui mântuitoare pentru oameni. Cercetează scrierile Părinţilor: vei vedea că toţi, până la unul, sfătuiesc şi poruncesc îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, numind-o armă decât care nu-i alta mai tare nici în cer, nici pe pământ[34], numind-o moştenire dată de Dumnezeu, nerăpită, una dintre rânduielile cele mai nestrămutate şi mai înalte ale Dumnezeului-Om, mângâiere iubitoare şi preadulce, chezăşie nemincinoasă[35]. În fine, cercetează legiuirile Bisericii dreptmăritoare a Răsăritului: vei vedea că, pentru toţii fiii săi neştiutori de carte, monahi şi mireni, ea a rânduit ca rugăciunile şi cântarea psalmilor să fie înlocuite cu rugăciunea lui Iisus[36]. Deci, înaintea mărturiei pe care o dau într-un glas Sfânta Scriptură şi toţi Sfinţii Părinţi, înaintea legiuirii Bisericii Universale cu privire la rugăciunea lui Iisus, ce însemnătate poate să aibă învăţătura câtorva orbi care au fost şi sunt proslăviţi de alţi orbi asemenea lor?

Schimonahul Vasile, stareţ moldovean care a trăit spre sfârşitul veacului trecut, a înfăţişat deosebit de bine învăţătura despre rugăciunea lui Iisus în observaţiile la scrierile Preacuvioşilor Grigorie Sinaitul, Isihie al Ierusalimului şi Filotei Sinaitul. Schimonahul Vasile numea aceste observaţii „predoslovii (înainte-cuvântări)” sau „călăuze”. Nume foarte potrivite! Citirea acestor observaţii pregăteşte pentru citirea sus-pomeniţilor Părinţi, ale căror scrieri sunt mai ales pentru monahii care au cunoscut deja o sporire însemnată. Ele au fost editate de Sihăstria Optinei laolaltă cu scrierile lui Paisie de la Neamţ, căruia Vasile i-a fost povăţuitor, împreună-nevoitor şi prieten[37]. În predoslovia la cartea Preacuviosului Grigorie Sinaitul, stareţul Vasile grăieşte: „Unii, care nu au cunoscut din cercare lucrarea minţii şi socot despre ei înşişi că au darul dreptei socotinţe, se îndreptăţesc – sau, mai bine zis, se feresc – a învăţa această sfinţită lucrare prin trei pricini: mai întâi, îngăduie această lucrare numai bărbaţilor sfinţi şi despătimiţi, socotind că ea li se cuvine acestora, iar nu şi celor pătimaşi; în al doilea rând, arată că povăţuitorii şi dascălii acestei vieţuiri şi căi s-au împuţinat cu desăvârşire; în al treilea rând, iau ca pricină înşelarea care ar urma acestei lucrări. Dintre aceste pricini (pretexte), cel dintâi este netrebnic şi nedrept, fiindcă cea dintâi treaptă a sporirii monahilor începători stă în micşorarea patimilor prin trezvia minţii şi păzirea inimii, adică prin rugăciunea minţii, ce se cuvine celor lucrători. Cea de-a doua este prostească şi neîntemeiată, căci, de nu se găseşte povăţuitor şi învăţător, ne e învăţător Scriptura. Cel de-al treilea cuprinde înşelare de sine: cel ce se sprijină pe el, citind scrierile despre înşelare, îşi pune singur piedică prin aceste scrieri, pe care le răstălmăceşte. În loc ca din ele să cunoască înşelarea şi cum să se ferească de ea, le tâlcuiesc strâmb şi află în ele temei pentru a se feri de lucrarea minţii. Iar dacă te înfricoşezi de această lucrare şi de învăţarea ei doar din evlavie şi simplitatea inimii, şi eu mă tem pe acest temei, iar nu pe temeiul basmelor deşarte, care spun să nu mergi în pădure de frica lupului. Şi de Dumnezeu se cuvine a ne teme, însă nu a fugi şi a ne depărta de El pe temeiul acestei temeri”. În continuare, schimonahul lămureşte deosebirea dintre rugăciunea săvârşită de minte cu împreună-simţirea inimii şi care se cuvine tuturor monahilor şi creştinilor evlavioşi, şi rugăciunea harică, săvârşită de minte în inimă sau din inimă şi care este partea monahilor sporiţi. Cei care au primit şi şi-au însuşit nefericita prejudecată împotriva rugăciunii lui Iisus fără să o fi cunoscut defel prin îndeletnicirea corectă şi îndelungată cu ea, ar fi cu mult mai înţelepţi, mult mai în afară de primejdie, dacă s-ar înfrâna de la judecarea ei, dacă şi-ar recunoaşte neştiinţa desăvârşită în ceea ce priveşte această preasfinţită nevoinţă, decât să-şi ia îndatorirea de a propovădui împotriva îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus, decât să trâmbiţeze că această rugăciune preasfântă este pricină de înşelare demonică şi de pierzare a sufletului. Socot că este de neapărată trebuinţă să spun, pentru a-i preîntâmpina pe unii ca aceştia, că hulirea rugăciunii cu numele lui Iisus, punerea unei lucrări rele pe seama acestui nume sunt deopotrivă de grele ca hula pe care au rostit-o fariseii împotriva minunilor săvârşite de Domnul (Mt. XII, 31, 34, 36). Neştiinţa poate fi iertată mult mai lesne la judecata lui Dumnezeu decât prejudecata încăpăţânată dimpreună cu propovăduirile şi faptele întemeiate pe ea. Să ne amintim că la judecata lui Dumnezeu va trebui să dăm răspuns pentru fiecare cuvânt deşert (Mt. XII, 31, 34, 36); cu atât mai înfricoşat va fi răspunsul pentru un cuvânt – şi nu numai unul! – hulitor împotriva unei dogme de temelie a credinţei creştine. Învăţătura despre puterea dumnezeiască a numelui lui Iisus e pe de-a-ntregul vrednică a fi numită una dintre dogmele de temelie şi intră în preasfântul număr şi în preasfânta alcătuire a acestor dogme. Gândirea hulitoare, întru necunoştinţă, împotriva rugăciunii lui Iisus are pe de-a-ntregul caracter de gândire eretică.

Ucenicul: Totuşi, Sfinţii Părinţi îl previn cu tărie asupra înşelării pe cel care se îndeletniceşte cu rugăciunea lui Iisus.

Stareţul: Da, aşa este. Ei îl previn asupra înşelării şi pe cel aflat în ascultare, şi pe cel ce se linişteşte, şi pe pustnic – într-un cuvânt, pe oricine se îndeletniceşte cu o oarecare faptă bună. Izvorul înşelării (şi al tuturor relelor) este diavolul, nicidecum vreuna dintre faptele bune. „Trebuie să luăm aminte cu toată fereala, spune Sfântul Macarie cel Mare, la cursele, amăgirile şi lucrările cele viclene cu care vrăjmaşul ne împresoară din toate părţile. Precum Sfântul Duh, prin Apostolul Pavel, este totul pentru toţi (I Cor. IX, 22), aşa şi duhul cel viclean se străduieşte cu răutate să fie totul pentru toţi, pentru a-i arunca în pierzare. Cu cei care se roagă se preface şi el că se roagă, ca, sub pretextul rugăciunii, să-i facă a cugeta trufaş; cu cei care postesc posteşte, ca să-i amăgească prin părerea de sine şi să-i aducă la nebunie; cu cei care cercetează Sfânta Scriptură, se aruncă şi el a cerceta Scriptura, la arătare căutând ştiinţă, iar de fapt străduindu-se să-i facă a înţelege strâmb Scriptura; cu cei ce s-au învrednicit de adumbrirea Luminii, se face şi el că are acest dar, cum spune Pavel: Satana se preface în înger de lumină (II Cor. XI, 19), pentru a-i amăgi şi a-i trage la sine cu nălucirea unei oarecare lumini. Pe scurt: el se preface în toate chipurile pentru toţi, ca, printr-o lucrare ce se aseamănă la arătare cu facerea binelui, să şi-l robească pe nevoitor şi, acoperindu-se cu un obrăzar plăcut, să-l arunce în pierzare.”[38] Mi s-a întâmplat să văd stareţi care se îndeletniceau numai cu nevoinţă trupească foarte aspră şi care ajunseseră, din pricina aceasta la cea mai mare părere de sine, la cea mai mare înşelare. Patimile lor sufleteşti – mânia, trufia, viclenia, nesupunerea – se dezvoltaseră în ei într-o măsură neobişnuită. Egoismul şi facerea voii proprii puseseră stăpânire definitiv pe ei şi respingeau cu hotărâre şi înverşunare toate sfaturile şi preîntâmpinările mântuitoare ale duhovnicilor, întâistâtătorilor, chiar arhiereilor: călcând în picioare nu numai legea smereniei, dar până şi pe cea a modestiei, a bunului-simţ obişnuit, nu se dădeau în lături a-şi arăta dispreţul faţă de aceştia, în chipul cel mai obraznic.

Un oarecare monah egiptean, care a trăit la începutul veacului al IV-lea, a devenit jertfa a celei mai cumplite înşelări demonice. La început, a căzut în trufie; apoi, din pricina trufiei, a intrat sub o deosebită înrâurire a duhului viclean. Diavolul, întemeindu-se pe trufia cea de voie a monahului, a avut grijă să cultive în el această boală, aşa încât, prin creşterea şi întărirea trufiei, să şi-l supună cu totul, să-l tragă în pierzare. Ajutat de demon, monahul a atins o asemenea sporire nenorocită, încât stătea desculţ pe pietre încinse şi, în timp ce făcea aceasta, spunea rugăciunea Tatăl nostru… Se înţelege că oamenii lipsiţi de dreaptă-socotinţă duhovnicească vedeau în această lucrare o deosebită minune a lui Dumnezeu, o neobişnuită sfinţenie a monahului, puterea Rugăciunii domneşti şi îl proslăveau pe monah cu laude, hrănindu-i trufia şi ajutându-1 să se piardă pe sine. Nu era vorba în acea lucrare nici de o minune a lui Dumnezeu, nici de sfinţenia monahului: nu lucra acolo puterea Rugăciunii domneşti, ci satana, întemeindu-se pe amăgirea de sine a omului, pe voia lui care îmbrăţişase minciuna; acolo, lucra înşelarea demonică. Vei întreba: ce însemnătate avea Rugăciunea domnească acolo unde era vorba de o lucrare demonică? Doar cel înşelat o spunea şi punea minunea săvârşită pe seama ei. Este învederat că Rugăciunea domnească nu avea nicio părtăşie acolo: din propria voie, din propria amăgire de sine şi din amăgire demonică, cel înşelat folosea împotriva sa sabia duhovnicească dată oamenilor spre mântuire. Rătăcirea şi amăgirea de sine a ereticilor dintotdeauna s-au ascuns, cu viclenie subţire, îndărătul relei întrebuinţări a Cuvântului lui Dumnezeu: şi în întâmplarea povestită, rătăcirea omenească şi înşelarea demonică s-au ascuns cu viclenie, având acelaşi ţel, îndărătul Rugăciunii domneşti. Nefericitul monah presupunea că stă desculţ pe pietre încinse prin lucrarea Rugăciunii domneşti, pentru curăţia şi înălţimea vieţii sale ascetice, iar el stătea pe ele prin lucrare demonică. Întocmai la fel se ascund uneori, în acest fel, amăgirea de sine şi înşelarea demonică prin lucrarea rugăciunii lui Iisus, iar neştiinţa pune pe seama lucrării acestei preasfinte rugăciuni ceea ce trebuie pus pe seama lucrării unite a satanei şi a omului – a omului ce s-a predat călăuzirii satanei. Sus-pomenitul monah egiptean a trecut de la părută sfinţenie la o neînfrânată patimă a dulceţii, iar apoi la o sminteală desăvârşită; şi, aruncându-se în cuptorul încins al băii publice, a ars de viu. Pesemne că ori l-a cuprins deznădejdea, ori i s-a arătat în cuptor cine ştie ce nălucire ademenitoare[39].

Ucenicul: Ce condiţie lăuntrică a omului îl face aplecat spre înşelare?

Stareţul: Preacuviosul Grigorie Sinaitul spune: „îndeobşte, singura pricină a înşelării este trufia”[40]. În trufia omului, care e amăgire de sine, diavolul îşi află liman prielnic şi îmbină amăgirea lui cu amăgirea de sine a omului. Orice om este mai mult sau mai puţin înclinat spre înşelare, fiindcă chiar şi cea mai curată fire omenească are în sine ceva trufaş.[41]

Întemeiate sunt preîntâmpinările Părinţilor! Trebuie să fim foarte prevăzători, trebuie să ne păzim de amăgirea de sine şi de înşelare. În vremurile noastre, când povăţuitorii de Dumnezeu insuflaţi s-au împuţinat cu desăvârşire, este nevoie de o deosebită prevedere, de o deosebită laure-aminte la sine. Acestea sunt de trebuinţă în toate nevoinţele călugăreşti şi, mai cu seamă, în nevoinţa rugăciunii, care e între toate nevoinţele cea mai înaltă, cea mai mântuitoare, cea mai luptată de vrăjmaşi[42]. Cu frică să petreceţi (I Pt. I, 17), îndeamnă Apostolul. Îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus îşi are începutul său, urcuşul său treptat, sfârşitul său fară de sfârşit. Este de neapărată trebuinţă a începe îndeletnicirea de la început, nu de la mijloc şi nici de la sfârşit. Preasfinţitul Calist, patriarhul Constantinopolului, descriind roadele duhovniceşti ale acestei rugăciuni, spune: „Nimeni dintre cei ce nu au deprins tainele sau dintre cei ce au trebuinţă de lapte să nu cuteze, auzind învăţătura despre lucrarea harică a rugăciunii, a se atinge de ea. Este oprită o astfel de încercare la vreme nepotrivită. Cei ce au încercat-o şi au căutat mai înainte de vreme ceea ce vine la vremea potrivită, care s-au străduit să intre în limanul nepătimirii aflându-se într-o aşezare lăuntrică nepotrivită cu aceasta, sunt socotiţi de către Părinţi nu altfel decât ieşiţi din minţi. Nu poate a citi cartea cel ce nu a deprins slovele”[43].

Ucenicul: Ce înseamnă a începe îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus de la mijloc şi de la capăt şi ce înseamnă a începe această îndeletnicire de la început?

Stareţul: De la mijloc, încep acei începători care, citind în cărţile Părinţilor poveţe privitoare la îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus pe care Părinţii le-au dat celor care se liniştesc, adică monahilor ce au sporit mult în nevoinţa monahală, se apucă în chip nechibzuit să se călăuzească în lucrarea lor de aceste poveţe. De la mijloc, încep cei care se străduiesc, fară să se fi pregătit defel pentru aceasta, să urce cu mintea în biserica inimii şi să înalţe rugăciune de acolo. De la sfârşit, încep cei ce caută să descopere numaidecât în sine dulceaţa harică a rugăciunii şi celelalte lucrări harice ale ei. Trebuie să începem de la început, adică să săvârşim rugăciunea cu luare-aminte şi cu evlavie, având ca scop pocăinţa, singura noastră grijă fiind ca aceste trei însuşiri să însoţească totdeauna rugăciunea noastră. Astfel, şi Sfântul Ioan Scărarul, acest mare lucrător al rugăciunii harice a inimii, porunceşte celor aflaţi în ascultare rugăciunea cu luare-aminte, iar celor ce s-au copt pentru liniştire (isihie) – rugăciunea inimii. El recunoaşte că, pentru cei dintâi, este cu neputinţă rugăciunea străină de împrăştiere, iar de la cei din urmă, cere astfel de rugăciune[44]. În tovărăşia oamenilor, te poţi ruga numai cu mintea, iar când eşti singur, te poţi ruga şi cu mintea, şi cu gura, cât să te auzi tu singur[45]. Trebuie să avem o deosebită grijă, grija cea mai osârduitoare pentru buna rânduială a moralităţii noastre, potrivit îndreptarului învăţăturii Evangheliei. Cercarea nu va întârzia să descopere minţii celui care se roagă legătura cât se poate de strânsă dintre poruncile Evangheliei şi rugăciunea lui Iisus. Aceste porunci sunt pentru rugăciune ceea ce este untdelemnul pentru candela care arde: fără untdelemn, candela nu poate fi aprinsă, când untdelemnul se împuţinează, nu poate arde: se stinge, răspândind în jur fum rău mirositor. Moralitatea evanghelică se formează uşor, prin îndeplinirea ascultărilor mănăstireşti, atunci când ascultarea e săvârşită întru acea înţelegere întru care Sfinţii Părinţi au poruncit să fie săvârşită. Adevărata ascultare slujeşte drept temelie, drept uşă legiuită spre adevărata liniştire[46]. Adevărata liniştire stă în însuşirea de către inimă a rugăciunii lui Iisus şi unii dintre Sfinţii Părinţi au săvârşit marea nevoinţă a liniştirii şi zăvorârii inimii fiind înconjuraţi de zarva omenească[47]. Doar pe moralitatea adusă în bună rânduială prin poruncile evanghelice, doar pe această piatră tare evanghelică – poate fi înălţată măreaţa, sfinţita, nematerialnica biserică a rugăciunii bineplăcute lui Dumnezeu. Zadarnică e osteneala celui care zideşte pe nisip, pe o moralitate „uşurică”, ce se clatină (Mt. VII, 26). Moralitatea adusă într-o rânduială desăvârşită, întărită prin deprindere în săvârşirea poruncilor evanghelice, poate fi asemuită unui vas de argint ori aur cu neputinţă de sfărâmat, care – el şi numai el – este în stare să primească şi să păstreze fară temere nepreţuitul mir duhovnicesc: rugăciunea.

Sfântul Simeon Noul Teolog, cugetând la lipsa de sporire ce însoţeşte uneori rugăciunea şi la neghinele înşelării care răsar din ea, pune atât lipsa de spor cât şi înşelarea pe seama nepăzirii corectitudinii şi înaintării treptate în rugăciune. „Cei care vor să suie la înălţimea rugăciunii, spune Teologul, să nu înceapă a merge de sus în jos, ci mai întâi să urce de jos în sus – la început pe prima treaptă a scării, apoi pe cea de-a doua, după aceea pe a treia, în fine pe cea de-a patra, în acest chip, oricine poate să se înalţe de pe pământ şi să suie la cer. Mai întâi, este dator să se nevoiască pentru a potoli şi micşora patimile. În al doilea rând, trebuie a se îndeletnici cu cântarea psalmilor, adică rugăciunea cu gura: când se micşorează patimile, atunci rugăciunea, aducând în chip firesc veselie şi dulceaţă limbii, se socoate ca bineplăcută lui Dumnezeu. În al treilea rând, trebuie a se îndeletnici cu rugăciunea minţii”. Aici, se are în vedere rugăciunea săvârşită de minte în inimă: rugăciunea cu luare-aminte pe care începătorii o săvârşesc cu mintea, întru împreună-simţirea inimii, Părinţii rareori o învrednicesc de numele „rugăciune a minţii”, socotind-o mai mult împreună cu rugăciunea gurii. „În al patrulea rând, trebuie să urce la vedere. Cea dintâi treaptă e a începătorilor; cea de-a doua – a celor care au crescut în sporire; cea de-a treia – a celor care au atins sporirea cea mai mare; cea de-a patra, a celor desăvârşiţi”. În continuare, Teologul spune că şi cei care se nevoiesc pentru micşorarea patimilor trebuie să deprindă păzirea inimii şi rugăciunea lui Iisus întru luare-aminte, potrivit cu starea lor duhovnicească[48]. În chinoviile Sfântului Pahomie cel Mare, care dădeau naştere unor lucrători dintre cei mai înalţi ai rugăciunii minţii, fiecare dintre cei nou intraţi în mănăstire era pus mai întâi la osteneli trupeşti, sub călăuzirea unui stareţ, de-a lungul unui răstimp de trei ani. Prin ostenelile trupeşti, prin desele povăţuiri ale stareţului, prin mărturisirea de fiecare zi a faptelor din afară şi dinlăuntru şi prin tăierea voii, erau înfrânate patimile cu tărie şi repeziciune, iar mintea şi inima ajungeau la o treaptă însemnată de curăţie. În timp ce se călea prin ostenelile trupeşti, începătorul era învăţat să se roage cu luare- aminte, după măsura aşezării lui lăuntrice. După trecerea a trei ani, începătorilor li se cerea învăţarea pe dinafară, în întregime, a Evangheliilor şi a Psaltirii, iar de la cei înzestraţi, chiar a întregii Sfinte Scripturi – lucru care dă un spor neobişnuit rugăciunii cu luare-aminte săvârşite cu gura. După aceasta, începea deja însuşirea învăţăturii tainice a rugăciunii minţii: ea era lămurită din belşug atât prin Noul Testament, cât şi prin cel Vechi[49]. În acest fel, monahii erau călăuziţi la dreapta înţelegere a rugăciunii minţii şi la îndeletnicirea cu ea în chipul potrivit. Temelia trainică şi corectitudinea felului de practicare a rugăciunii atrăgeau o sporire uimitoare[50].

Ucenicul: Este, oare, vreun mijloc de nădejde pentru a mă păzi de înşelare îndeobşte, în toate nevoinţele călugăreşti şi, mai cu seamă, când mă îndeletnicesc cu rugăciunea lui Iisus?

Stareţul: Precum trufia este, îndeobşte, pricina înşelării, aşa şi smerenia – virtutea ce se împotriveşte nemijlocit trufiei – este un mijloc de nădejde pentru a ne păzi de înşelare. Sfântul Ioan Scărarul a numit smerenia pierzania patimilor[51]. E limpede că în omul în care nu lucrează patimile ele sunt înfrânate; nu poate să lucreze în el nici înşelarea, fiindcă înşelarea este aplecarea pătimaşă sau împătimită a sufletului către minciună, ce se întemeiază pe trufie.

În timpul îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus (şi, îndeobşte, cu rugăciunea), în chip deplin şi cu toată temeinicia, apără acel fel de smerenie ce se numeşte plâns. Plânsul este simţământul de pocăinţă, de întristare mântuitoare a inimii pentru păcătoşenia şi pentru neputinţa cea de multe feluri a omului. Plânsul este duhul umilit, inima înfrântă şi smerită pe care Dumnezeu nu le va urgisi (Ps. L, 19), adică nu le va da în stăpânirea demonilor ca să le batjocorească, aşa cum le este dată inima trufaşă, plină de părere de sine, de nădăjduire în sine, de slavă deşartă. Plânsul este singura jertfa pe care o primeşte Dumnezeu de la firea căzută mai înainte de înnoirea duhului omenesc prin Sfântul Duh al lui Dumnezeu. Rugăciunea noastră să fie pătrunsă de simţământul pocăinţei, să se împreuneze cu plânsul – şi înşelarea nu va lucra niciodată în noi. Sfântul Grigorie Sinaitul, în cea din urmă parte a lucrării sale[52], în care îi preîntâmpină pe nevoitorii rugăciunii asupra înşelării pierzătoare de suflet, spune: „Nu puţină osteneală este a ajunge fară abatere la adevăr şi a te face curat de tot ce e potrivnic harului: fiindcă obicei are diavolul să-şi înfăţişeze amăgirea în chip de adevăr, mai ales la începători, dând vicleniei faţă de duhovnicie. Din această pricină, cel ce se nevoieşte în isihie ca să ajungă la rugăciunea curată trebuie să meargă pe calea cea gândită a rugăciunii cu mult cutremur şi plâns, cerând povăţuire de la cei încercaţi şi totdeauna plângând pentru păcatele sale, mâhnindu-se şi temându-se ca nu cumva să se ajungă în chinuri, sau să cadă de la Dumnezeu, sau să se despartă de El în veacul acesta ori în cel viitor. Dacă diavolul va vedea că nevoitorul trăieşte în plâns, nu va rămâne lângă el, nesuferind smerenia care vine din plâns… Mare armă e a avea plânsul adaos la rugăciune. Rugăciunea neînşelată stă în căldura împreunată cu rugăciunea lui Iisus, care (rugăciunea lui Iisus) aruncă foc în pământul inimii noastre, stă în căldura care arde patimile ca pe mărăcini, care pricinuieşte în suflet veselie şi linişte. Căldura aceasta nu vine din partea dreaptă ori din partea stângă şi nici de sus, ci odrăsleşte chiar în inimă, ca un izvor al apei de la Duhul Cel de viaţă Făcător[53]. Tu să iubeşti a o afla şi dobândi în inimă numai pe aceasta, păzind mintea ta pururea lipsită de închipuiri, de chibzuiri şi cugetări, şi nu te teme. Cel ce a zis: îndrăzniţi: Eu sunt, nu vă temeţi (Mt. XIV, 27), este cu noi. El este Cel pe care îl căutăm. El ne va apăra întotdeauna şi nu trebuie să ne temem ori să suspinăm când îl chemăm pe Dumnezeu. Chiar dacă unii s-au stricat, pătimind vătămare de minte, să ştii că au pătimit aceasta, din facerea voii lor şi din semeaţă cugetare”. Acum, din pricina desăvârşitei împuţinări a povăţuitorilor purtători de Duh, nevoitorul rugăciunii este silit să se călăuzească numai după Sfânta Scriptură şi scrierile Părinţilor[54]. Această cale este mult mai anevoioasă – o nouă pricină ca să plângem mai mult!

 Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice


[1]„Stareţ” este numit în mănăstiri un monah care călăuzeşte şi povăţuieşte alţi monahi.

[2]Înainte-cuvântarea schimonahului Vasile de la Poiana Mărului la capetele Fericitului Filotei Sinaitul. Viaţa şi scrierile stareţului moldovean Paisie Velicikovski, editată de Sihăstria Optinei, Moscova, 1847.

[3]Povaţa a 32-a, Moscova, 1842. Stareţul Serafim s-a născut în anul 1759, a intrat în obştea Sihăstriei Sarov în 1778 şi a murit în ziua de 2 ianuarie a anului 1833.

[4]Această informaţie este primită chiar de la persoana cu pricina, acum arhimandritul Nikon al mănăstirii de clasa întâi a Sfântului Gheorghe din Balaklav (1866).

[5]Cuvânt despre trezvie, cap. LXXX şi LXXXI, Dobrotoliubie, partea a doua.

[6]Patericul egiptean.

[7]Nichifor din singurătate, Cuvânt despre trezvie, Dobrotoliubie, partea a doua.

[8]Sfântul Isihie al Ierusalimului, Cuvânt despre trezvie, Dobrotoliubie, partea a doua.

[9]Cuvânt despre trezvie, Dobrotoliubie, partea a doua.

[10]Răspunsul CCX.

[11]Cuvântul LVI.

[12]Cuvântul LVIII.

[13]Sfântul Isihie, Cuvânt despre trezvie, cap. XXI, XXVIII, CIX, CLXXXII, CLXVIII.

[14]Idem, cap. XXI, XXVIII, CIX, CLXXXII, CLXVIII.

[15]Idem, cap. XXI, XXVIII, CIX, CLXXXII, CLXVIII.

[16]Idem, cap. CXV, CLIX.

[17]Idem, cap. CXV, CLIX.

[18]Idem, cap. CXV, CLIX.

[19]Idem, cap. CXV, CLIX.

[20]Rânduiala schitică, Cuvântul I.

[21]Sfântul Isihie, Cuvânt despre trezvie, cap. CX, cf. cu cap. CIX.

[22]Preacuvioşii Calist şi Ignatie Xanthopulos, cap. XCVIII, Dobrotoliubie, partea a doua.

[23]Preacuviosul Casian Romanul, Convorbirea a doua, „Despre dreapta socotinţă” ; Fericitul Nichifor Atonitul, Dobrotoliubie, partea a doua, precum şi mulţi alţi Părinţi.

[24]Preacuviosul Nil Sinaitul, Despre rugăciune, cap. XVII, XVIII, CXLII, Dobrotoliubie, partea a 4-a.

[25]Scara, Cuvântul XXVIII, cap. 10.

[26]Preacuviosul Awă Dorotei, Viaţa Preacuviosului Dositei, Preacuviosul Grigorie Sinaitul, Dobrotoliubie, partea întâi.

[27]„Sinedrion” se numea tribunalul spiritual suprem al iudeilor.

[28]Ci măcar şi noi sau înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie. Precum am zis mai înainte, şi acum iarăşi zic: oricine de vă va binevesti afară de ceea ce aţi primit, anatema să fie. (Gal. I, 8-9)

[29]Omilia XXXVIII, cap. 1.

[30]Calist şi Ignatie Xanthopulos, Despre liniştire şi rugăciune, cap. 14, Dobrotoliubie, partea întâi.

[31]Preacuviosul Simeon Noul Teolog, cap. 32, Dobrotoliubie, partea întâi.

[32]Idem, cap. 33, Dobrotoliubie, partea întâi.

[33]Idem, cap. 70, 71, 72, Dobrotoliubie, partea întâi.

[34]Scara, Cuvântul XXI, cap. 7; Cuvântul XV, cap. 55; Cuvântul despre trezvie al Sfântului Isihie, cap. 28, 39, 62 şi celelalte; Preacuviosul Nil Sorski, Cuvântul 5, Despre gândul desfrânării.

[35]Preacuvioşii Calist şi Ignatie, cap. X, Dobrotoliubie, partea a doua.

[36]Psaltirea cu tâlc.

[37]Sihăstria Optinei a făcut un mare serviciu monahismului nostru (rusesc) prin traducerea din greacă în ruseşte, în parte şi prin editarea în slavonă a multor scrieri patristice privitoare la nevoinţa duhovnicească monahală. Trebuie pomenit aici, spre binecuvântare, numele răposatului, Fericitului stareţ al Sihăstriei, ieroschimonahul Macarie, care a fost în fruntea acestei întreprinderi.

[38]Cuvântul VII, cap. 9.

[39]Vieţile sfinţilor, Viaţa Preacuviosului Pahomie cel Mare, 15 mai.

[40]Cap. 131, Dobrotoliubie, partea întâi.

[41]Preacuviosul Macarie cel Mare, Omilia a VII-a, cap. 4.

[42]Preacuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul III, cap. 2.

[43]Capete despre rugăciune, cap. 8, Dobrotoliubie, partea a doua.

[44]Scara, Cuvântul IV, cap. 93 şi Cuvântul XXVII, cap. 6, 46, 60, 61, 62.

[45]Preasfinţitul Calist, Despre rugăciune pe scurt, Dobrotoliubie, partea a patra.

[46]Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopulos, cap. 15, Dobrotoliubie, partea a doua.

[47]Aşa au fost: Alexie, Omul lui Dumnezeu (17 martie), Sfântul Ioan Colibaşul (15 ianuarie), Preacuviosul Vitalie monahul şi alţii. Scara, Cuvântul IV, cap. 36.

[48]Cuvânt despre cele trei feluri ale luării-aminte şi rugăciunii, în partea despre cel de-al treilea fel, la sfârşitul ei. Scara, Cuvântul XXVII, cap. 33.

[49]Acest lucru reiese limpede din scrierile Preacuviosului Casian Romanul, ale Preacuviosului Orsisie, ale Preacuviosului Isaia Pustnicul şi ale altor sfinţi monahi care şi-au primit educaţia ascetică în mănăstirile Egiptului.

[50] După spusele Preacuviosului Casian Romanul.

[51]Scara, titlul Cuvântului XXV.

[52]Dobrotoliubie, partea întâi.

[53]La căldura duhovnicească nu pot ajunge decât monahii foarte sporiţi, care se nevoiesc în isihie, pentru care a şi fost scrisă întreaga carte a Sfântului Grigorie Sinaitul, iar nicidecum începătorii. Ăncepătorii trebuie să fie mulţumiţi dacă se vor ruga cu luare aminte şi străpungere. Despre căldură, vezi în „Cuvânt despre rugăciunea lui Iisus”, Experienţe ascetice, vol. 2.

[54]Preacuviosul Nil Sorski, Înainte-cuvântare la „Predanie”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s