Sfântul Nicolae Cabasila: Fecioara, podoabă desăvârşită a omenirii

Maica Domnului

Fecioara, podoabă desăvârşită a omenirii[1]

Numeroase sunt darurile pe care Dumnezeu le-a făcut oamenilor, atât cele pe care El le-a dăruit deja, cât şi cele pe care El le dă celor care s-au luptat pentru a le păstra pe cele dintâi. Dar cel mai mare dar dintre toate, cel care-l face pe om să fie om – este de a-L iubi pe Dumnezeu în curăţie, de a trăi după minte, de a stinge patimile şi de a nu avea nicio îndulcire dintru păcat. Ori, puterea de a trăi în acest chip şi de a fi curaţi după ce am biruit toate păcatele a fost aşezată în noi încă de la început: mai întâi, puterea de a omorî păcatul – nu fără suferinţă, ci, după ce ne vom fi războit. Apoi, după ce vom fi arătat şi izbutit tot ceea ce ţine de puterea noastră, aceea de a face să înceteze ostenelile noastre, de a fi buni fără lupte şi a rămâne fără păcat – după ce vom fi dobândit până şi nestricăciunea trupului.

A înţelege altfel ceea ce priveşte omul ar fi nesăbuit, căci, dacă firea nu ar fi fost atât de aplecată spre păcat şi deşi făcând şi folosind totul împotriva acestuia – noi nu am putea scăpa în întregime neatinşi de rănile care decurg de aici şi această stare rea ar fi în noi neschimbătoare. Am fi, astfel, mai răi decât dobitoacele în care nu este niciun rău şi ne-ar fi aproape cu neputinţă a nu-L huli pe Făcătorul că nu e întru totul Bun – şi, cu atât mai mult, făcătorul răului – de a nu-l fi răsplătit întotdeauna pe cel drept, cerând de la noi ceea ce El nu ar fi sădit în noi şi de a cere plată fără a-l fi într-armat pe om împotriva tuturor păcatelor.

Numai dacă El ne-ar fi legat de puterile binelui încă de la început, astfel încât am fi fost buni fără măcar a fi suferit cât de puţin în lume – şi, desigur, nu ar fi fost cu putinţă să fi fost buni în acest chip, fără să fi avut de alergat noi înşine spre bine şi virtute, căci noi am fi fost atunci pregătiţi mai degrabă să răbdăm binele decât să-l săvârşim. Cum, dar, am fi putut noi să folosim această libertate a propriei noastre voinţe, pe care am primit-o ca ea să fie pricina laudelor şi a biruinţelor pentru acei care se sprijină pe puterile lor, spre deosebire de cei care nu sunt copţi şi pliniţi decât prin firea trupului? Dar lui Dumnezeu nu I-ar fi fost bineplăcut ca omul să nu poată ajunge vreodată la capătul acestor izbânzi ale virtuţii cu care El a cinstit firea noastră şi să-l lase să lupte la nesfârşit, fără a cunoaşte capătul şi încununarea luptei sale, căci nu ar fi fost nimic mai împovărător pentru om, câtă vreme toate celelalte făpturi au un ţel spre care se îndreaptă şi la care e de nevoie să ajungă. De aceea, trebuie să primim şi să credem că puterea de a lupta împotriva păcatului a fost aşezată în firea omenească şi că noi trebuie să facem ca această putere să treacă în faptă, devenind buni în noi înşine şi prin noi înşine, spre a plini binele care se află în noi şi pentru a încheia luptele şi ostenelile. Dacă nu, de ce am mai avea nevoie de lupte, dacă nu pentru a apăra virtutea care este nedeplină în noi şi pentru a nu o lăsa prea depărtată de cea care ne-a fost poruncită? Atunci, nu va mai putea fi nicio primejdie şi nicio putere tinzând spre păcat, ori de care fel ar fi, întrucât Dumnezeu – Binele desăvârşit – Care este întreaga noastră nădejde, nu lasă niciun loc din care El să lipsească.

Acestea sunt darurile lui Dumnezeu pentru om şi aceasta este măreţia lor. Primind astfel, din mâna Sa, o fire atât de bună, oamenii ar fi luat-o cu atât mai bună, cu cât ar fi păstrat într-înşii darurile dintru început; dar ei au stricat-o într-atât, încât nu au mai fost în stare să stăpânească şi nici să folosească aceste daruri pe care le primiseră – şi cu atât mai puţin darurile încă şi mai bune, pe care ar fi urmat să le primească de la Dumnezeu, dacă s-ar fi dovedit buni chivernisitori ai celor dintâi dăruite. Dar nimeni nu a pus în lucrare puterea de a lupta împotriva păcatului – putere pe care o aveau în firea lor şi care se afla în toţi. Nu s-a găsit nimeni care să fi trăit ferit de învinuiri şi boala începută de cel dintâi dintre oameni şi împărtăşită celorlalţi îşi întinse stăpânirea asupra tuturor. Părea că firea noastră avea răul în sine, că frumuseţea firească a omului se ascunsese şi că, întru atâtea trupuri omeneşti, omul rămăsese nevăzut, căci toţiii lucrau toată fărădelegea şi răutatea pe care le-o îngăduia sufletul, fără ca, vreodată, binele care se găsea în firea omenească să se fi arătat a fiinţa cu adevărat.

Dar Preacurata Fecioară, fără a avea cerul drept cetate – căci ea nu fusese zămislită din trupuri cereşti, ci din cele pământeşti, într-un chip care ne este obişnuit tuturor celor din acest neam căzut, care şi-au uitat firea cea dintâi – ea singură dintre oameni s-a luptat cu putere, de la început şi până la sfârşit, împotriva oricărei răutăţi. Doar ea a întors lui Dumnezeu neatinsă frumuseţea pe care El ne-a dat-o, numai ea s-a folosit de toată puterea şi de toate armele pe care El ni le-a încredinţat. Prin iubirea faţă de Dumnezeu şi prin puterea minţii sale, prin voinţa sa mereu dreaptă şi prin nemărginirea înţelepciunii sale, ea a îndepărtat orice păcat şi a dobândit o biruinţă neasemănată. Astfel, ea l-a dezvăluit pe om aşa cum a fost el zidit dintru început. Astfel, L-a dezvăluit ea pe Dumnezeu şi înţelepciunea Sa fără prihană – şi cât îl iubeşte El pe om. Pe Cel pe Care L-a înveşmântat cu trup şi L-a înfăţişat ochilor tuturor, ea Îl zugrăvise mai întâi după ea însăşi şi nimănui altcuiva decât ei, dintre toate creaturile, nu i-a fost cu adevărat cu putinţă să-L cunoască pe Făcătorul (Înţelepciunea lui Solomon, 13, 1). Căci, aici pe pământ, nici Legea nu putuse să facă atât, nici gura Proorocilor, nici meşteşugul dumnezeiesc arătat de zidirile văzute, nici cerurile spunând slava Făcătorului (Psalm 18, 1), nici grija şi luarea-aminte a îngerilor, nici nimic altceva din ceea ce a fost făcut, nimic nu putea arăta în afară nici bunătatea, nici înţelepciunea dumnezeiască. Doar un om purtând chipul lui Dumnezeu, dacă s-ar fi arătat el însuşi aşa cum e, fără a adăuga vreo trăsătură, Îl putea arăta cu adevărat pe Acest Dumnezeu. Singură Fecioara Preafericită a putut arăta acest lucru, doar ea a putut păstra cu strălucire firea omenească neîntinată de orice stricăciune, ea singură dintre toţi oamenii care au fost şi care vor urma, căci nimeni altcineva, zice Proorocul, n-ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat (Iov 14, 4). Acesta este lucrul care, mai mult decât oricare minune, stârneşte nu numai minunarea oamenilor, ci şi a îngerilor; acest lucru întrece orice cuvânt: ca Fecioara să fie o făptură omenească, având în sine toate ale oamenilor, fără a adăuga ceva – şi să scape stricăciunii proprie firii omeneşti căzute.

Cum a putut săvârşi ea aceasta? Cu ce gânduri? Ba, mai mult, cum a intrat la început în acest plan, cum s-a încumetat a se avânta în această luptă, despre care n-auzise să se spună că ar fi câştigat-o vreunul din neamul ei? Spre care dintre cei din vechime şi-a îndreptat ea privirea? Cine se putea aştepta la biruinţă din partea ei? De unde îşi trăgea ea atâta cutezanţă? Firea era căzută şi este cu neputinţă a spune în câtă răutate se târau cei mai mulţi dintre oameni. Binele era rar şi era socotit ca îndatorire doar celor ce urmau să vină, astfel era înţeles că putea fi de folos celorlalţi.

Aşadar, de unde îşi trage Fecioara biruinţa? Nefiind venită în lume înaintea celorlalţi oameni, n-a putut primi o fire omenească lipsită de orice răutate şi, în acelaşi timp, nevenind după Omul Cel Nou, nu a putut să primească de la El lucrarea cea nouă. Fără îndoială că nu ar fi fost nemaipomenit ca Adam să fi învins păcatul, de vreme ce toate, deopotrivă, îl împingeau spre virtute şi-l îndepărtau de rău: felul său de viaţă, locul plin de tot felul de bucurii, lucrarea lipsită de orice fel de pătimire, trupul neîmpărtăşit de stricăciune, sufletul lipsit de pofta pentru păcat. Mai mult încă, el nu avea nici un om drept pricină a naşterii sale, cunoscându-L de-a dreptul pe Dumnezeu ca Părinte al firii Sale, ca Învăţător şi Legiuitor. El era deci gătit pentru deplina împărtăşire de El şi ar fi trebuit astfel să poarte în sine o neostoită dorinţă după Dumnezeu. Totodată, pentru cei veniţi în lume după har şi împăcare, în vremea Noii Jertfe şi a revărsării Duhului, după negrăita Naştere din apă şi din înfricoşătoarele Taine ale Sfântului Altar, pentru cei care s-au folosit astfel de ajutorul cel mai presus de fire, a fi străini de toată răutatea nu este nicio minune.

Ori, dacă este atât de greu şi aproape cu neputinţă pentru un om să se împotrivească până la capăt păcatului şi, dacă însuşi întâiul om a fost, deopotrivă, şi cel dintâi care a călcat porunca şi care, fiind atât de bine înarmat pentru a săvârşi binele şi virtutea,  a căzut de îndată, fără să rămână neclintit în faţa asaltului; ba, mai mult, dacă, după baia Botezului şi primirea harului, chiar şi pentru cei care s-au aplecat mai temeinic către înţelepciunea cea mai înaltă şi au ajuns stăpâni loruşi, chiar şi pentru aceştia se află rele de care nu sunt cu totul nevinovaţi şi, dacă, prin urmare, au nevoie în orice moment de curăţiri neîncetate: ce ar fi putut ea reuşi din ceea ce nici unul din cei care s-au ostent în multe chipuri n-a izbutit – nici înainte de boala tuturor, nici după Tămăduitorul de care s-au folosit toţi – boală pe care Fecioara a putut totuşi să o tămăduiască, cu toate că ea a venit în lume atunci când răul era mai grozav, pe pământul pedepsei, în sânul unei firi învăţate să fie biruită în fiecare ceas, într-un trup robit morţii, chiar atunci când toţi cei care puteau să te împingă către rău erau la un pas de tine şi toţi cei care ar fi ştiut să ducă lupta nu erau de faţă, ea a putut, în cele din urmă, să-şi păstreze sufletul curat de orice răutate, devenind o făptură cu totul omenească, numai şi numai prin înţelepciunea sa. Ce minte ar putea să priceapă pe deplin acestea şi ce limbă ar putea să o cânte cu vrednicie pe Fecioară? Astfel, înainte de împăcarea tuturor, înainte să fi venit Făcătorul de pace, ea a nimicit în ea însăşi vrajba, a deschis cerul, a adus harul, a căpătat puteri asupra păcatului – o, minune mai presus de minte! Ce a putut, deci să dea Fecioara tot atât de suprafiresc, încât să poată fi asemenea Jertfei? Astfel, înainte de alegerea sa, în aşa fel făcută în ciuda împotrivirii firii, ea s-a înfăţişat lui Dumnezeu trecând peste vrăjmăşia care încă vie, iar peretele care despărţea lumea de Dumnezeu n-a putut dăinui în faţa dorinţei unui singur suflet. Este, oare, lucru mai vrednic de laudă?

Într-adevăr, Dumnezeu nu o pregătise în chip deosebit pentru această înţelepciune, iar dăruindu-i tot atât cât şi altora, El nu o socotise vrednică de un ajutor mai mare; doar folosindu-se de sine însăşi şi de căi obişnuite, dăruite tuturor pentru urcuşul spre virtuţi, ea a dobândit această biruinţă nemaipomenită şi mai presus de fire.

 Sfântul Nicolae Cabasila, Trei Omilii (la Naşterea, la Bunavestire şi la Adormirea Preasfintei Maici a lui Dumnezeu), Editura Icos, 1999.


[1] Fragment din Omilia la slăvita Naştere a Preasfintei Maici a lui Dumnezeu.

Anunțuri

O părere la “Sfântul Nicolae Cabasila: Fecioara, podoabă desăvârşită a omenirii

  1. Pingback: schite dupa icoana Maicii Domnului | albastru de...

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s