Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre înşelare

sf-ignatie-briancianinovDespre rugăciunea lui Iisus

Convorbire între stareţ şi ucenic[1]

Partea a II-a

Despre înşelare

desen de Gabriela Mihăiță David

Ucenicul: Fă-mă să înţeleg întocmai şi în amănunt cele despre înşelare. Ce este înşelarea?

Stareţul: înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună. Înşelarea este starea în care se află toţi oamenii, până la unul, stare născută din căderea protopărinţilor noştri. Cu toţii suntem în înşelare[2]. Conştiinţa acestui fapt este cea mai de nădejde pavăză împotriva înşelării.

Cea mai mare înşelare este a te crede liber de înşelare.

Cu toţii suntem înşelaţi, cu toţii suntem amăgiţi, cu toţii ne aflăm într-o stare mincinoasă, având nevoie să fim sloboziţi de către Adevăr; iar Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan VIII, 14-32). Să ne împropriem acestui Adevăr prin credinţa în El; să strigăm prin rugăciune către acest Adevăr şi El ne va scoate din prăpastia amăgirii de sine şi a amăgirii de către demoni.

Jalnică este starea noastră! Ea este temniţa din care ne rugăm să fie scos sufletul nostru, ca să se mărturisească numelui Domnului (Ps. CXLI, 10). Ea este acel pământ întunecat în care a fost surpată viaţa noastră de către vrăjmaşul care ne pizmuieşte şi ne prigoneşte (Ps. CXLII, 3). Ea este cugetarea trupească (Rom. VIII, 6) şi ştiinţa cea cu nume mincinos (I Tim. VI, 20), de care a fost molipsită întreaga lume, care nu-şi recunoaşte boala, numind-o sus şi tare sănătate înfloritoare. Ea este trupul şi sângele, care nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. XV, 50). Ea este moartea veşnică, tămăduită şi nimicită de Domnul Iisus, Care este Învierea şi Viaţa (Ioan XI, 25). Astfel este starea noastră. Priveliştea ei este o nouă pricină de plâns. Cu plângere să strigăm către Domnul Iisus, ca să ne scoată din închisoare, să ne tragă din prăpăstiile pământului, să ne smulgă din fălcile morţii. „Domnul nostru Iisus Hristos, spune Preacuviosul Simeon Noul Teolog, de aceea S-a şi pogorât la noi, pentru că a vrut să ne scoată din robie şi din cea mai amarnică înşelare.”[3]

Ucenicul: Această lămurire nu este destul de lesnicioasă pentru înţelegerea mea: am nevoie de o lămurire mai simplă, mai apropiată de priceperea mea.

Stareţul: Drept mijloc de pierzanie a neamului omenesc, a fost întrebuinţată, de către îngerul căzut, minciuna (Fac. III, 13).

Din această pricină, Domnul l-a numit pe diavol mincinos, tatăl minciunii şi ucigaş de oameni dintru început (Ioan VIII, 44). Domnul a unit strâns noţiunea de minciună cu cea de ucidere de oameni, întrucât cea din urmă este urmarea nemijlocită a celei dintâi.

Cuvântul „dintru început” arată faptul că minciuna a slujit diavolului, chiar de la început, ca armă pentru uciderea de oameni şi îi slujeşte în chip statornic ca armă, pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor.

Începutul răutăţilor este gândul mincinos.

Izvorul amăgirii de sine şi al amăgirii demonice este gândul mincinos!

Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte veşnică chiar în rădăcina ei, protopărinţii!

Protopărinţii noştri s-au amăgit, adică au recunoscut minciuna drept adevăr şi, primind minciuna ascunsă sub chipul adevărului, s-au vătămat pe sine, fără putinţă de tămăduire, cu păcatul aducător de moarte, lucru mărturisit şi de strămoaşa noastră. Şarpele m-a amăgit, a zis ea, şi am mâncat (Fac. III, 13).

De atunci, firea noastră pătrunsă de otrava răului tinde „cu voie şi fără voie” spre răul care se înfăţişează voinţei pervertite, înţelegerii schimonosite, simţirii pervertite a inimii, în chipul binelui şi al desfătării. „Cu voie”, pentru că în noi mai este încă o rămăşiţă de libertate şi de alegere între bine şi rău. „Fără voie”, pentru că această rămăşiţă de libertate nu lucrează ca o libertate deplină; ea lucrează sub înrâurirea de neînlăturat a stricăciunii făcute de păcat. Ne-am născut aşa şi nu putem să nu fim aşa; şi, de aceea, ne găsim cu toţii, până la unul, în stare de amăgire de sine şi de înşelare demonică.

Din acest fel de a privi starea oamenilor în legătură cu binele şi răul, starea în care se află, în mod obligatoriu, fiecare om, reiese următoarea definiţie a înşelării, care o lămureşte în chip cu totul multumitor: înşelarea este însuşirea de către oameni a minciunii luate de ei  drept adevăr.

Înşelarea lucrează mai întâi asupra felului de a gândi; după ce a fost primită şi a corupt felul de a gândi, ea nu întârzie să se împărtăşească inimii, corupând simţirile inimii; luând stăpânire asupra fiinţei omului, ea se revarsă în toată activitatea lui, otrăvindu-i şi trupul, ca pe unul care a fost legat în chip nedespărţit cu sufletul de către Ziditor. Starea de înşelare este stare de pierzanie sau de moarte veşnică.

Începând din clipa căderii omului, diavolul a primit cale liberă către el[4]. Diavolul are dreptul la aceasta: supunându-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunăvoie, lepădând ascultarea faţă de Dumnezeu.

Dumnezeu l-a răscumpărat pe om. Omului răscumpărat, i s-a lăsat libertatea de a se supune fie lui Dumnezeu, fie diavolului; şi ca această libertate să se arate nesiluită; diavolului, i s-a lăsat cale liberă spre om.

Fireşte că diavolul întrebuinţează toate sforţările, ca să-l ţină pe om în legătura de mai înainte cu sine sau chiar să îl aducă într-o şi mai mare înrobire. Pentru aceasta, el întrebuinţează arma sa de mai înainte şi de totdeauna: minciuna.

El se străduieşte să ne amăgească şi să ne înşele, sprijinindu-se pe starea noastră de amăgire de sine; patimile noastre – aceste înrâuriri bolnăvicioase – el le pune în mişcare; cuvintele lor pierzătoare le înveşmântează într-o haină plăcută, străduindu-se să ne plece spre săturarea patimilor.

Cel credincios Cuvântului lui Dumnezeu nu-şi îngăduie aceasta, ci îşi înfrânează patimile, împotrivindu-se năvălirilor vrăjmaşului (Iacov IV, 7), lucrând, sub călăuzirea Evangheliei, împotriva propriei amăgiri de sine, ostoind patimile. Nimicind prin aceasta, puţin câte puţin, înrâurirea duhurilor căzute asupra sa, el iese, încetul cu încetul, din starea de înşelare, în ţinutul adevărului şi al libertăţii (Ioan VIII, 32), a căror plinătate o aduce adumbrirea harului dumnezeiesc.

Cel necredincios învăţăturii lui Hristos, care urmează propriei sale voi şi înţelegeri, se supune vrăjmaşului şi trece din starea de amăgire de sine în starea de amăgire demonică, îşi pierde şi rămăşiţa de libertate pe care o avea, ajunge la o supunere deplină faţă de diavol.

Starea oamenilor aflaţi în înşelare demonică e foarte felurită, potrivit cu patima de care a fost omul amăgit şi robit şi potrivit cu măsura în care omul a fost robit de patimă. Toţi însă care au căzut în înşelare demonică (adică au intrat, prin dezvoltarea amăgirii de sine, în comuniune cu diavolul şi în robie faţă de el) se află în înşelare, sunt temple şi unelte ale demonilor, jertfe sortite morţii veşnice, petrecerii în închisorile iadului.

Ucenicul: Înşiră-mi felurile amăgirii drăceşti care se nasc din îndeletnicirea nepotrivită cu rugăciunea, în chip necuvenit.

Stareţul: Toate felurile de înşelare demonică la care se supune cel ce se nevoieşte în rugăciune apar ca urmare a faptului că la temelia rugăciunii nu este pusă pocăinţa, că pocăinţa nu s-a făcut izvorul, sufletul, scopul rugăciunii.

„Dacă cineva, spune Preacuviosul Grigore Sinaitul, în încrederea în sine întemeiată pe părerea de sine (în original se spune: «dacă visează cineva să ajungă prin părere la cele înalte» (am întrebuinţat aici o expresie lămuritoare, ca să arăt mai limpede înţelesul cuvântului «părere»), visează să ajungă la stări înalte de rugăciune şi a dobândit râvnă nu adevărată, ci satanicească: pe acela, diavolul îl prinde repede în laţurile sale, ca pe un slujitor al său”. Oricine se sileşte să intre la nunta Fiului lui Dumnezeu nu în veşminte curate şi luminate, puse în rânduială prin pocăinţă, ci de-a dreptul în zdrenţele sale, în starea omului vechi, de păcătoşenie şi amăgire de sine, este aruncat în întunericul din afară: în înşelarea drăcească. „Te sfătuiesc, spunea Mântuitorul celui chemat la preoţia cea de taină, să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe, ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi unge cu alifia lacrimilor ochii tăi cei simţiţi şi ochii minţii ca să vezi. Eu pe câţi îi iubesc, îi mustru şi îi pedepsesc: sârguieşte, dar, şi te pocăieşte (Apoc. III, 18-19).

Pocăinţa şi toate cele ce o alcătuiesc, cum ar fi: străpungerea sau îndurerarea duhului, plânsul inimii, lacrimile, osândirea de sine, pomenirea şi simţirea din vreme a morţii, a judecăţii lui Dumnezeu şi a muncilor celor veşnice, simţirea că Dumnezeu este de faţă, frica de Dumnezeu, toate acestea sunt daruri dumnezeieşti, daruri de mare preţ, daruri care sunt începutul şi temelia oricărei sporiri, chezăşia darurilor mai înalte şi veşnice.

Fără a le fi primit pe acestea mai înainte, nu este cu putinţă să ni se încredinţeze darurile cele din urmă. „Oricât de înalte ar fi nevoinţele noastre, a spus Sfântul Ioan Scărarul, dacă nu am dobândit inimă îndurerată, atunci nevoinţele noastre sunt şi mincinoase, şi deşarte.”[5]

Pocăinţa, duhul înfrânt, plânsul sunt semne care dau mărturie despre nevoinţă cu bună cuviinţă în rugăciune; lipsa lor este un semn al abaterii spre o direcţie greşită, semn al amăgirii sau al sterpiciunii.

Una sau cealaltă, adică înşelarea sau sterpiciunea (lipsa de roade), alcătuiesc o urmare cu neputinţă de ocolit a îndeletnicirii cu rugăciunea într-un chip nepotrivit, iar îndeletnicirea cu rugăciunea în chip nepotrivit este nedespărţită de amăgirea de sine.

Cel mai primejdios dintre felurile de rugăciune nepotrivită este atunci când cel care se roagă alcătuieşte, prin puterea închipuirii sale, năzăriri sau himere, luându-le la arătare ca fiind din Sfânta Scriptură, iar de fapt – din propria lui stare, din căderea sa, din păcătoşenia sa; prin aceste închipuiri, îşi măguleşte părerea de sine, slava deşartă, cugetarea semeaţă, trufia, se amăgeşte pe sine însuşi. Se poate vedea lesne că toate alcătuirile închipuirii firii noastre căzute, schimonosite de cădere, nu sunt adevărate: ele sunt născocire şi minciună, atât de iubite, atât de fireşti îngerului căzut. Visătorul, odată cu primul pas făcut pe calea rugăciunii, iese din tărâmul adevărului, păşeşte pe tărâmul minciunii, pe tărâmul satanei, se supune de bunăvoie înrâuririi satanei.

Sfântul Simeon Noul Teolog zugrăveşte astfel rugăciunea visătorului şi roadele ei: „El ridică spre cer mâinile, ochii şi mintea, îşi închipuie în mintea sa” – asemenea lui Klopstock şi lui Milton – „sfaturile dumnezeieşti, bunătăţile cele cereşti, cinurile sfinţilor îngeri, locaşurile îngerilor; pe scurt, adună în închipuirea sa toate cele auzite din Dumnezeiasca Scriptură, le cercetează în vremea rugăciunii, caută la cer; prin toate acestea îşi stârneşte sufletul său către dumnezeiasca dorire şi dragoste; câteodată varsă lacrimi şi plânge. În acest chip, inima lui se trufeşte încetul cu încetul, fără a pricepe el aceasta cu inima; i se pare că cele săvârşite de el sunt rodul harului dumnezeiesc spre mângâierea lui şi roagă pe Dumnezeu ca să-l învrednicească a petrece pururea în această lucrare. Acesta este semnul înşelării. Un asemenea om, de s-ar şi linişti cu liniştire desăvârşită, nu poate să scape de nebunie şi sminteală. Iar, dacă totuşi nu se întâmplă cu el aceasta, oricum nu va ajunge niciodată la cinul duhovnicesc al priceperii şi virtuţii sau despătimirii. Într-acest chip, s-au înşelat cei care au văzut lumină şi strălucire cu ochii aceştia trupeşti, au mirosit bună-mireasmă cu mirosul lor, au auzit glasuri cu urechile lor. Unii dintre ei s-au îndrăcit, strămutându-se, cu mintea vătămată, dintr-un loc într-altul; alţii au primit un demon în chip de înger luminos, s-au înşelat şi au trăit neîndreptaţi până la sfârşit, fără a primi sfat de la niciunul dintre fraţi; alţii, îndemnaţi fiind de diavol, şi-au pus capăt zilelor; unii s-au aruncat în prăpastie; alţii s-au spânzurat. Şi cine poate a socoti feluritele amăgiri ale diavolului cu care amăgeşte el şi care sunt cu neputinţă de aşternut în cuvinte? Totuşi, din cele spuse de noi, orice om cu capul pe umeri poate să afle vătămarea care ia naştere din acest fel de rugăciune. Iar dacă vreunul din cei care îl întrebuinţează nu va pătimi niciuna din nenorocirile arătate mai sus, din pricină că trăieşte în obşte – căci în aceste nenorociri cad mai mult pustnicii, care trăiesc în singurătate – însă unul ca acesta îşi va petrece întreaga viaţă fără să izbândească nimic”[6].

Toţi Sfinţii Părinţi care au descris nevoinţa rugăciunii minţii ne opresc nu numai a alcătui de la sine închipuiri, ci şi a ne pleca, prin voia şi încuviinţarea noastră, spre închipuirile şi nălucirile care se pot înfăţişa pe neaşteptate, fără a atârna de voia noastră. Şi aceasta se întâmplă în timpul nevoinţei la rugăciune, mai cu seamă în liniştire. „Nu primi nicicum, spune Preacuviosul Grigorie Sinaitul, dacă vei vedea ceva cu ochii cei simţiţi ori cu mintea, în afara sau înlăuntrul tău, de-ar fi chipul lui Hristos sau chip de înger, sau al vreunui sfânt, sau dacă ţi se va arăta lumină… Fii cu luare-aminte şi pază! Nu-ţi îngădui a te încrede în ceva, nu arăta învoire cu gândul şi cu glasul la nimic, nu te încrede în grabă vreunei arătări, de-ar fi ea adevărată şi bună; fii rece către ea şi înstrăinat, păzind statornic mintea ta lipsită de închipuiri, fără a alcătui în sine vreun chip şi fără a fi întipărită de niciun chip. Cel ce a văzut oarece cu mintea sau cu simţurile, de ar fi vedenia şi de la Dumnezeu şi o primeşte cu grăbire, lesne cade în înşelare, cel puţin, îşi descoperă plecarea spre înşelare, primind vedenia cu grabă şi uşurătate. Noul începător trebuie să-şi întoarcă toată luarea-aminte spre singură lucrarea inimii şi doar pe aceasta s-o recunoască neamăgitoare, iar altceva, nimic să nu primească până ce nu va fi intrat în despătimire. Dumnezeu nu se mânie pe cel ce se teme de înşelare şi veghează asupra sa cu cea mai mare luare-aminte, chiar dacă acesta nu va primi ceva trimis de Dumnezeu, necercetând aceea cu toată osârdia; dimpotrivă, Dumnezeu îl va lăuda pe unul ca acesta pentru buna sa înţelegere”.

Sfântul Amfilohie, care era intrat în călugărie din tinereţe, s-a învrednicit, la vârsta bărbăţiei şi a bătrâneţii, să ducă viaţă sihăstrească în pustie. Închizându-se într-o peşteră, el se îndeletnicea cu liniştirea şi a atins o mare sporire. Atunci când s-au împlinit patruzeci de ani de când ducea viaţă pustnicească, i s-a arătat noaptea un înger şi i-a zis: „Amfilohie! Mergi în oraş şi paşte oile cele duhovniceşti”. Amfilohie petrecea luând aminte la sine şi n-a băgat deloc în seamă porunca îngerului. În noaptea următoare, îngerul s-a arătat din nou, înnoind porunca şi adăugând că el vine de la Dumnezeu. Şi iarăşi Amfilohie nu a arătat supunere îngerului, temându-se ca nu cumva să fie amăgit şi aducându-şi aminte de vorbele Apostolului, că şi satana ia chip de înger de lumină (II Cor. XI, 14). În ce-a de-a treia noapte, îngerul s-a arătat din nou şi, încredinţându-1 pe Amfilohie asupra sa printr-o slavoslovie a dumnezeirii pe care duhurile cele lepădate nu o pot suferi, l-a luat pe bătrân de mână, l-a scos din chilie şi l-a dus într-o biserică ce se găsea în apropiere. Uşile bisericii s-au deschis singure. Biserica s-a umplut de lumină cerească; în ea, se aflau mulţime de bărbaţi sfinţi în veşminte albe, cu feţele strălucind ca soarele. Aceştia l-au hirotonit pe Amfilohie episcop al oraşului Iconium[7].

Purtându-se întocmai pe dos, Preacuvioşii Isaachie şi Nichita ai Lavrei Pecerska, noi şi neîncercaţi în viaţa pustnicească, au suferit cumplită nenorocire, încrezându-se cu nechibzuinţă în vedeniile care li se arătaseră. Celui dintâi, i s-a arătat o mulţime de demoni întru strălucire: unul dintre demoni a luat chipul lui Hristos, iar ceilalţi, chip de sfinţi îngeri. Pe cel de-al doilea, l-a amăgit demonul mai întâi prin bună mireasmă şi glas, pasămite dumnezeiesc, iar apoi, a stătut înaintea ochilor lui în chip de înger[8].

Monahii încercaţi în viaţa călugărească, monahii cu adevărat sfinţi se tem de înşelare şi nu au încredere în sine cu mult mai mult decât începătorii şi, mai cu seamă, decât aceia care sunt cuprinşi de înfierbântare către nevoinţă.

Cu dragoste fierbinte, Preacuviosul Grigorie Sinaitul îl previne asupra înşelării pe isihastul pentru care a fost scrisă cartea lui. „Voiesc să ai întru cunoştinţă cele despre înşelare; voiesc aceasta, cu scopul de a te putea păzi pe tine însuţi de înşelare, ca, prin cuvântul neluminat de smerenia cuviincioasă, nu cumva să-ţi pricinuieşti o mare vătămare, nu cumva să-ţi pierzi sufletul tău. Libera voie a omului înclină lesne spre părtăşia cu potrivnicii noştri şi, mai cu seamă, voia celor neîncercaţi, fragezi în nevoinţă, ca a unora ce sunt încă stăpâniţi de demoni.”

Cât de adevărat este cuvântul! Se pleacă, se lasă trasă libera noastră voie spre înşelare: pentru că orice înşelare linguşeşte părerea noastră de sine, slava deşartă, trufia noastră.

„Demonii se află în apropierea începătorilor şi a celor aflaţi în rânduială de sine (idioritmici), pe care îi înconjoară, întinzân-du-şi laţurile cugetelor şi închipuirilor vătămătoare, pregătind prăpăstii spre cădere.

Cetatea începătorilor – întreaga fiinţă a fiecăruia dintre ei – se află încă sub stăpânirea balaurilor… Nu te lăsa, din uşurătate, în seama celor ce ţi se înfăţişează, ci să petreci întru bună întemeiere, păstrând cele bune cu multă chibzuinţă şi lepădând cele viclene… Să-ţi fie ştiut că lucrările harului sunt lămurite; demonul nu le poate învăţa: nu poate învăţa nici blândeţea, nici seninătatea, nici smerenia, nici ura faţă de lume; el nu îmblânzeşte patimile şi iubirea de desfătare, aşa cum o face harul. Lucrările acestuia (demonului) sunt: îngâmfarea, cugetarea semeaţă, încrederea în sine; într-un cuvânt, toate chipurile răutăţii. După lucrarea ei, poţi să cunoşti lumina care răsare în sufletul tău, dacă este dumnezeiască sau de la satana.” Se cuvine a şti că această deosebire este la măsura monahilor sporiţi şi nicidecum a începătorilor. Deşi Preacuviosul Sinait vorbeşte cu un începător, însă cu un începător în ale liniştirii, dar care, după anii petrecuţi în mănăstire şi după vârsta trupească era bătrân, după cum se poate vedea din carte.

Ucenicul: Nu ţi s-a întâmplat vreodată să vezi pe cineva venit în stare de înşelare drăcească, din pricina zburdării închipuirii în vremea rugăciunii?

Stareţul: Ba mi s-a întâmplat.

Un oarecare funcţionar care trăia în Petersburg se nevoia cu asprime la rugăciune, fapt pentru care a ajuns într-o stare neobişnuită. Despre nevoinţă lui şi urmările sale, el i-a făcut cunoscut protoiereului bisericii cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, care este în Kolomno. Protoiereul, vizitând o oarecare mănăstire din eparhia Sankt-Petersburg, l-a rugat pe unul dintre monahii acelei mănăstiri să stea de vorbă cu funcţionarul. „Starea ciudată în care a ajuns funcţionarul din pricina nevoinţei, a spus cu mult bun-simţ protoiereul, ar putea fi lămurită mai lesne de nişte trăitori în mănăstire, ca unii ce sunt mai deprinşi cu amănuntele şi întâmplările neprevăzute ale nevoinţei ascetice.” Monahul s-a învoit. După oarecare vreme, funcţionarul a venit în mănăstire. La convorbirea dintre el şi monah, am fost şi eu de faţă. Funcţionarul a început îndată să povestească despre vedeniile sale: că vede mereu la rugăciune lumină venind din icoane, simte bună-mireasmă, iar în gură o dulceaţă neobişnuită şi aşa mai departe. Monahul, ascultând această istorisire, l-a întrebat pe funcţionar: „Nu v-a trecut prin gând să vă puneţi capăt zilelor?”. „Cum să nu!, a răspuns funcţionarul, m-am aruncat, deja, o dată în Fontanka[9] însă m-au scos”.

S-a arătat că funcţionarul întrebuinţa acel fel de rugăciune, descris de Sfântul Simeon, care aprinde închipuirea şi sângele, omul căpătând, între timp, o putere nemaipomenită de postire aspră şi priveghere. La starea de amăgire de sine pe care omul şi-o alege de bunăvoie, diavolul şi-a adăugat lucrarea sa, înrudită cu această stare, iar amăgirea de sine omenească a trecut în vădită înşelare diavolească.

Funcţionarul vedea lumină cu ochii cei trupeşti: buna-mireasmă şi dulceaţa pe care le simţea atârnau de simţurile trupeşti. Dimpotrivă, vedeniile sfinţilor şi stările lor cele mai presus de fire sunt pe de-a-ntregul duhovniceşti[10]: nevoitorul devine în stare să le primească abia după deschiderea ochilor sufletului său de către harul dumnezeiesc, înviind deopotrivă şi celelalte simţuri ale sufletului, care până atunci petreceau în nelucrare (Preacuviosul Simeon Noul Teolog, „Cuvântul despre credinţă”); la vedenia dăruită de har, iau parte şi simţurile cele trupeşti ale sfinţilor, dar numai atunci când trupul trece din starea pătimaşă în cea despătimită.

Monahul a început să încerce a-1 convinge pe funcţionar să părăsească felul de rugăciune întrebuinţat de el, lămurindu-i cât de greşit este acest fel de rugăciune şi cât de greşită este starea la care se ajunge prin el.

Funcţionarul s-a împotrivit sfatului cu încăpăţânare. „Cum să mă lepăd de un har vădit!”, a răspuns el împotrivă.

Luând aminte la purtarea funcţionarului, am simţit faţă de el o negrăită milă şi, deopotrivă, mi s-a părut oarecum caraghios. De pildă, i-a pus monahului următoarea întrebare: „Atunci când din îmbelşugarea dulceţii mi se umple gura de scuipat, acesta începe să curgă pe podea: e păcat, oare?” Întocmai: cei care se află în înşelare drăcească stârnesc milă, ca unii care nu se mai stăpânesc pe sine şi se află, cu mintea şi inima, în robia celui viclean, a duhului celui lepădat. Ei alcătuiesc, totodată, şi o privelişte caraghioasă: spre batjocură sunt daţi de către duhul cel viclean care-i stăpâneşte, care i-a adus în starea de înjosire, amăgindu-i prin slava deşartă şi semeaţa cugetare. Cei înşelaţi nu pricep nici robia în care se află, nici ciudăţenia purtării lor, oricât de bătătoare la ochi ar fi această robie, această ciudăţenie a purtării.

Iarna lui 1828 spre 1829, am petrecut-o în Sihăstria Ploşceansk (Eparhia Orlov). În vremea aceea, trăia acolo un bătrân aflat în înşelare. Acesta şi-a retezat mâna, presupunând că împlineşte prin aceasta porunca evanghelică şi povestea oricui avea plăcerea să-l asculte că mâna retezată s-a făcut sfinte moaşte, fiind păstrată şi cinstită cu evlavie în mănăstirea moscovită Simonov; că el, bătrânul, aflându-se la cinci sute de verste depărtare de Simonov, simte când arhimandritul de acolo sărută mâna dimpreună cu obştea. Stareţul era apucat de tremurici, totodată începea să şuiere foarte tare; el socotea aceasta ca o roadă a rugăciunii; privitorilor însă, li se părea o schimonoseală vrednică doar de milă ori de râs. Copiii orfani care trăiau pe lângă mănăstire se amuzau pe seama bătrânului, maimuţărindu-1 înaintea ochilor lui. Bătrânul se mânia, se arunca ba asupra unuia, ba asupra altuia, îi trăgea de păr. Nimeni dintre monahii vrednici de cinstire ai mănăstirii nu a putut să-l încredinţeze pe cel înşelat că se află într-o stare de amăgire, în neorânduială sufletească.

După ce funcţionarul a plecat, l-am întrebat pe monah: „De unde v-a trecut prin gând să-l întrebaţi pe funcţionar despre încercarea de a-şi lua viaţa?”. Monahul a răspuns: „Aşa cum, în timpul plânsului celui după Dumnezeu, vin clipe de neobişnuită împăcare a conştiinţei, lucru care alcătuieşte mângâierea celor ce plâng, şi în timpul desfătării celei mincinoase, aduse de înşelarea drăcească, vin clipe în care înşelarea îşi leapădă, cum ar veni, haina şi se lasă gustată aşa cum este ea de fapt. Aceste clipe sunt cumplite! Amărăciunea lor şi deznădejdea pricinuită de această amărăciune sunt de nesuferit. În această stare în care îl aduce înşelarea, i-ar fi mai uşor celui înşelat s-o recunoască pe aceasta şi să ia măsuri spre a se vindeca. Vai! Începutul înşelării este trufia, iar roada ei, trufia cea peste măsură. Cel înşelat, socotindu-se vas al harului dumnezeiesc, dispreţuieşte mântuitoarele preîntâmpinări ale celor apropiaţi, precum a băgat de seamă Sfântul Simeon. Între timp, accesele de deznădejde devin din ce în ce mai puternice: în cele din urmă, deznădejdea aduce la ieşirea din minţi şi este încununată de sinucidere.

La începutul veacului nostru, se nevoia în Sihăstria Sofroniev (Eparhia Kursk) schimonahul Teodosie, care-şi atrăsese cinstirea obştii şi a mirenilor prin viaţa sa aspră, înaltă. Odată, i s-a părut că a fost răpit la rai. După terminarea vedeniei, a mers la întâistătător, a povestit minunea în amănunt şi şi-a făcut cunoscută părerea de rău pentru faptul că s-a văzut în rai numai pe sine, iar din obşte pe nimeni altcineva. Faptul nu a atras întâistătătorului luarea-aminte cuvenită: acesta a strâns obştea şi, cu duh înfrânt, le-a povestit despre vedenia schimonahului şi i-a îndemnat a vieţui mai cu râvnă şi într-un chip mai plăcut lui Dumnezeu. După trecerea a oarecare vreme, au început să apară ciudăţenii în purtarea schimonahului. Totul s-a sfârşit atunci când l-au găsit spânzurat în chilia sa”.

Am avut şi eu parte de următorea întâmplare vrednică de luare-aminte. M-a cercetat, odată, un ieroschimonah atonit, venit în Rusia pentru colectă.

Ne-am aşezat în chilia mea de oaspeţi şi a început să-mi zică: „Roagă-te pentru mine, părinte: dorm mult, mănânc mult!”. În vreme ce-mi spunea acestea, simţeam înfierbântarea care ieşea din el, fapt pentru care i-am şi răspuns: „Nu mănânci mult şi nu bei mult: oare nu este în tine ceva deosebit?” şi l-am rugat să intre în chilia dinlăuntru.

Mergând înaintea lui şi deschizând uşa chiliei dinlăuntru, mă rugam în gândul meu lui Dumnezeu ca să dăruiască folos sufletului meu flămând din partea acelui ieroschimonah atonit, dacă el va fi fiind cu adevărat rob al lui Dumnezeu. Întocmai: băgasem de seamă la el ceva deosebit.

În chilia dinlăuntru, ne-am aşezat iarăşi ca să stăm de vorbă şi am început să-l rog: „Fă milostenie, învaţă-mă să mă rog. Tu trăieşti în cel dintâi loc monahicesc de pe pământ, printre mii de monahi: într-un asemenea loc şi în mijlocul unei adunări atât de numeroase de monahi, neapărat trebuie să se găsească mari rugători, care cunosc lucrarea cea de taină a rugăciunii şi îi călăuzesc la ea şi pe cei apropiaţi, după pilda lui Grigore Sinaitul şi Grigore Palama, după pilda multor altor luminători atoniţi”.

Ieroschimonahul s-a învoit numaidecât să-mi fie povăţuitor şi, o, groază!

Cu cea mai mare înfierbântare, a început să-mi arate metoda mai sus arătată de rugăciune extatică, întemeiată pe închipuire. Mă uit la el – era într-o înfierbântare grozavă! Avea înfierbântate şi sângele, şi închipuirea! Era în mulţumire de sine, în extaz, în amăgire de sine, în înşelare!

Lăsându-1 să se descarce, am început, puţin câte puţin, jucându-mi în continuare rolul de povăţuit, să-i înfăţişez învăţătura Sfinţilor Părinţi despre rugăciune, arătându-i-o în Filocalie şi cerându-i să mi-o lămurească. Atonitul a căzut într-o nedumerire desăvârsită. Am văzut că nu are cunoştinţă nicidecum despre învăţătura Părinţilor cu privire la rugăciune!

În continuarea discuţiei noastre, i-am zis: „Uite ce e, stareţe! Vei locui în Petersburg – să nu stai defel la catul de sus; să-ţi iei odaie neapărat la cel de jos!”. „De ce aşa?”, a întors cuvântul atonitul. „Pentru că, am spus eu, dacă le trece prin cap îngerilor ca, răpindu-te pe neaşteptate, să te ducă din Petersburg la Athos şi, luându-te de la catul de sus, te vor scăpa, ai să te striveşti de moarte; iar dacă te vor lua de la cel de jos şi te vor scăpa, ai să te alegi numai cu lovituri uşoare.” „Închipuieşte-ţi, mi-a răspuns atonitul, de câte ori, deja, stând la rugăciune, mi-a venit cu putere gândul că îngerii mă vor răpi şi mă vor lăsa în Athos!”

S-a vădit că ieroschimonahul purta lanţuri, nu dormea mai deloc, mânca foarte puţin şi simţea în trup asemenea fierbinţeală, că iarna nu avea nevoie de îmbrăcăminte groasă.

Spre sfârşitul convorbirii noastre, mi-a venit în gând să fac precum urmează: am început să-l rog pe atonit ca el, postitor şi nevoitor fiind, să pună la încercare asupra sa metoda Sfinţilor Părinţi, care cere ca mintea să fie la vremea rugăciunii cu desăvârşire liberă de orice închipuire, cufundându-se toată în luarea-aminte faţă de cuvintele rugăciunii, închizându-se şi cuprinzând-o, potrivit spuselor Sfântului Ioan Scărarul, în cuvintele rugăciunii[11]. În timpul acestei lucrări, inima se face, de obicei, împreună-lucrătoare minţii printr-un simţământ mântuitor de întristare pentru păcate, precum a spus Preacuviosul Marcu Ascetul: „Mintea care se roagă fără împrăştiere strâmtorează inima: iar inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi’’ (Ps. 50, 19)[12]. „După ce faci pe tine încercarea, i-am spus atonitului, adu-mi şi mie la cunoştinţă despre roada ei; căci această încercare este anevoioasă pentru mine însumi, datorită vieţii împrăştiate pe care o duc.”

Atonitul s-a învoit cu bucurie la îmbierea mea.

După câteva zile, vine la mine şi îmi spune: „Ce mi-ai făcut?”. „Dar ce s-a întâmplat?” „Păi, cum am început să mă rog cu luare-aminte, închizând mintea în cuvintele rugăciunii, toate vedeniile mele s-au dus şi deja nu mai pot să mă întorc la ele.”

Vorbind mai departe cu atonitul, nu am mai văzut la el acea încredere în sine şi îndrăzneală care săreau în ochi la prima întâlnire şi care se fac, de obicei, văzute la oamenii aflaţi în amăgire de sine, cărora li se pare că sunt sfinţi sau care se află în înşelare duhovnicească. Atonitul şi-a arătat chiar dorinţa de a asculta sărmanele mele sfaturi. Atunci când l-am povăţuit să nu se deosebească prin felul văzut de vieţuire faţă de ceilalţi monahi, întrucât aceasta duce la cugetare semeaţă[13], şi-a scos lanţurile de pe el şi mi le-a dat.

După o lună, a venit iarăşi la mine şi mi-a spus că a încetat fierbinţeala din trupul lui, că are nevoie de îmbrăcăminte călduroasă şi doarme cu mult mai mult. Totodată, povestea că în Muntele Athos sunt mulţi, unii bucurându-se de faima sfinţeniei, care întrebuinţează acea metodă de rugăciune pe care o întrebuinţa el, deprinzându-i cu ea şi pe alţii. Nu-i de mirare! Sfântul Simeon Noul Teolog, care a trăit cu opt sute de ani înaintea vremurilor noastre, spunea că foarte puţini se îndeletnicesc cu rugăciunea întru luare-aminte[14]. Preacuviosul Grigore Sinaitul, trăitor în veacul al patrusprecelea după naşterea lui Hristos, atunci când a mers în Muntele Athos, a aflat că numeroşii călugări de acolo nu aveau nicio idee despre rugăciunea minţii; se îndeletniceau numai cu nevoinţele trupeşti, săvârşind rugăciunile doar cu buzele şi cu glasul[15]. Preacuviosul Nil Sorski, trăitor la sfârşitul veacului al cincisprezecelea şi începutul celui de-al şaisprezecelea, cercetând şi el Muntele Athos, spune că în vremea sa numărul celor care se rugau cu luare-aminte se împuţinase peste măsură[16].

Stareţul arhimandrit Paisie Velicikovski s-a strămutat în Muntele Athos, din Moldova, în anul 1747. În scurtă vreme, a cercetat toate mănăstirile şi schiturile, a stat de vorbă cu numeroşi bătrâni pe care părerea obştească a Sfântului Munte îi ţinea de monahi foarte încercaţi şi sfinţi. Atunci însă când a început să-i întrebe pe aceşti monahi despre cărţile Sfinţilor Părinţi care au scris despre rugăciunea minţii, s-a arătat nu doar că nu aveau habar că vor fi fost pe lume asemenea cărţi, ci şi că nu ştiau nici măcar numele Sfinţilor Scriitori; Filocalia nu fusese, încă, tipărită în greceşte[17].

Rugăciunea cu luare-aminte cere lepădare de sine şi puţini se hotărăsc să se lepede de sine.

Cel închis în sine prin luarea-aminte, care se află în stare de uimire din pricina vederii păcătoşeniei sale, nu este în stare de vorbire multă şi, îndeobşte, de scene de efect şi actorie; unul ca acesta apare înaintea celor ce nu cunosc nevoinţa lui tainică oarecum ciudat, curios, „neisprăvit” în toate privinţele.

Uşor este, oare, să te deosebeşti de părerea lumii? Iar lumea, cum să-l cunoască pe nevoitorul adevăratei rugăciuni, când nevoinţa aceasta este ea însăşi cu totul necunoscută lumii?

Altfel stau lucrurile cu cel aflat în amăgire de sine! Nu mănâncă, nu bea, nu doarme, iarna umblă doar în rasă, poartă lanţuri, vede vedenii, pe toţi îi învaţă şi îi mustră cu o neruşinare plină de îndrăzneală, fără nicio dreptate, fără rost, cu înfierbântare a sângelui, înfierbântare trupească, pătimaşă şi îndemnat de această înfierbântare nenorocită şi pierzătoare. Sfânt şi gata!

De multă vreme, s-au făcut băgate de seamă gustul şi înclinarea pe care le are societatea omenească spre asemenea lucruri: Răbdaţi, scrie Apostolul Pavel către corinteni, de vă robeşte cineva, de vă mănâncă cineva, de vă ia ce e al vostru, de vă priveşte cineva cu mândrie, de vă loveşte cineva peste obraz (II Cor. XI, 20). În continuare, Sfântul Apostol spune că el, fiind în Corint, nu a putut să se poarte cu îndrăzneală şi obrăznicie: purtarea lui a purtat pecetea smereniei, a blândeţii şi îngăduinţei lui Hristos (II Cor. X, 1).

O mare parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene, socotiţi în sânul acesteia ca foarte mari sfinţi – aceasta, după căderea ei de la Biserica Răsăriteană şi îndepărtarea Sfântului Duh de la ea – s-au rugat şi au ajuns la vedenii, bineînţeles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Aceşti păruţi sfinţi se aflau în cea mai cumplită înşelare drăcească.

Înşelarea îşi ridică, deja, în chip firesc, capul, pe temeiul hulirii împotriva lui Dumnezeu, prin care este schimonosită la eretici credinţa dogmatică.

Purtarea nevoitorilor latini, cuprinşi fiind ei de înşelare, a fost întotdeauna „extatică” din pricina neobişnuitei lor înfierbântări trupeşti şi pătimaşe. Într-o asemenea stare, se afla Ignaţiu de Loyola, întemeietorul Ordinului iezuiţilor. Închipuirea lui era atât de aprinsă şi de aţâţată, încât, precum el însuşi spunea, avea nevoie doar să o voiască şi să întrebuinţeze oarecare sforţare ca să-i apară înainte, după bunul său plac, iadul sau raiul. Apariţia raiului şi iadului se săvârşea nu doar prin lucrarea închipuirii omeneşti; lucrarea închipuirii omeneşti, de una singură, este neîndestulătoare pentru aceasta: faptul se săvârşea prin lucrarea demonilor, care îşi uneau prisositoarea lor lucrare cu lucrarea neîndestulătoare omenească, adăugând lucrare la lucrare, plinind o lucrare prin cealaltă, pe temelia liberei voinţe a omului care şi-a ales şi şi-a însuşit o orientare mincinoasă.

Se ştie că adevăraţilor sfinţi ai lui Dumnezeu, vedeniile li se dăruiesc numai şi numai prin bunăvoinţa şi lucrarea lui Dumnezeu, iar nu după voia omului şi nu prin propriile lui sforţări; se dăruiesc pe neaşteptate, foarte arareori, când este neapărată nevoie, potrivit minunatei iconomii a lui Dumnezeu, iar nu la întâmplare[18].

Nevointa aspră a celor aflaţi în înşelare se însoţeşte, de obicei, de o adâncă stricăciune sufletească. După aceasta, se poate măsura văpaia care îi mistuie pe cei înşelaţi.

În sprijinul celor spuse, stau povestirile din istorie şi mărturia Părinţilor. „Cel ce vede duhul amăgirii – în vedeniile care îi sunt înfăţişate, a spus Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, foarte adesea este supus iuţimii şi mâniei; buna-mireasmă a smereniei ori a rugăciunii, ori a lacrimii adevărate nu încape într-însul. Dimpotrivă, unul ca acesta se laudă mereu cu virtuţile sale, este plin de slavă deşartă şi se dedă întruna, fară frică, patimilor viclene.”[19]

Ucenicul: Faptul că această metodă de rugăciune este greşită şi legătura ei cu amăgirea de sine şi înşelarea îmi sunt acum limpezi; fa-mă prevăzător acum şi cu privire la celelalte feluri de rugăciune nepotrivită şi la starea amăgitoare care este legată de ele.

Stareţul: Precum duce la amăgire de sine şi înşelare lucrarea greşită a minţii, tot aşa duce la ele şi lucrarea greşită a inimii.

Sunt pline de trufie nechibzuită dorinţa şi năzuinţa de a vedea vederi duhovniceşti cu o minte necurătită de patimi, neînnoită şi nerezidită de către dreapta Sfântului Duh: pline sunt de aceeaşi trufie şi nechibzuinţă: dorinţa şi năzuinţa inimii de a se îndulci de simţiri sfinte, duhovniceşti, dumnezeieşti, atunci când ea nu este încă în stare de asemenea îndulciri. Precum mintea necurată care, dorind a vedea vedenii dumnezeieşti şi neavînd putinţa de a le vedea, alcătuieşte pentru sine vedenii din sine însăşi, amăgindu-se şi înşelându-se cu ele, tot aşa şi inima, silindu-se a gusta dulceaţa dumnezeiască şi alte simţiri dumnezeieşti şi neaflându-le în sine, se linguşeşte cu ele pe sine, se amăgeşte, se înşeală, se pierde pe sine, intrând pe tărâmul minciunii, în părtăşie cu demonii, supunându-se înrâuririi lor, lăsându-se înrobită de stăpânirea lor.

0 singură simţire, dintre toate simţirile inimii aflate în starea căzută, poate fi întrebuinţată la nevăzuta slujire a lui Dumnezeu: întristarea pentru păcate, pentru păcătoşenie, pentru cădere, pentru pierzania sufletului: aceasta se numeşte plâns, pocăinţă, străpungere a duhului.

Pentru aceasta, dă mărturie Sfânta Scriptură. Dacă ai fi voit jertfa, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi (Ps. L, 18-19): fiecare simţire a inimii în parte precum şi toate împreună nu-Ţi sunt bineplăcute, pângărite fiind de păcat şi schimonosite prin cădere. Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. L, 18-19). Această jertfa îndepărtează în chip firesc aducerea celorlalte jertfe: simţământul de pocăinţă face să amuţească toate celelalte simţăminte. Pentru ca jertfele celorlalte simţăminte să se facă bineplăcute lui Dumnezeu, trebuie ca, mai înainte, să se reverse bunăvoirea lui Dumnezeu peste Sionul nostru, trebuie ca, mai înainte, să se reclădească zidurile Ierusalimului nostru dărâmat. Domnul este Drept şi Atotsfânt: numai jertfele drepte, curate, pe care e în stare să le aducă firea omenească abia după înnoirea sa, sunt bineplăcute Domnului Celui Drept şi Atotsfânt. Jertfele şi arderile de tot pângărite, El nu le va binevoi.

Să ne îngrijim a ne curăţi prin pocăinţă!

Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei (Ps. L, 21): simţirile renăscute ale omului înnoit prin Sfântul Duh.

Cea dintâi poruncă dată de Mântuitorul lumii tuturor oamenilor, fară deosebire, este porunca pocăinţei: a început Iisus a propovădui şi a spune: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Mt. IV, 17).

Porunca aceasta cuprinde, înmănunchează în sine toate celelalte porunci. Acelor oameni care nu pricepeau însemnătatea şi puterea pocăinţei, Mântuitorul le-a zis nu o dată: Mergând, învăţaţi-vă ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă, (Mt. IX, 13). Aceasta înseamnă că Domnul, milostivindu-Se de oamenii căzuţi şi pieriţi, le-a dăruit tuturor pocăinţa, ca singur mijloc de mântuire, întrucât toţi sunt cuprinşi de cădere şi de pieire. El nu cere, nici nu doreşte de la ei jertfe de care nu sunt în stare, ci voieşte ca să se milostivească de ei înşişi, să-şi recunoască nenorocirea, slobozindu-se din ghearele ei prin pocăinţă.

La cuvintele sus-pomenite, Domnul a adăugat aceste vorbe grozave: Nu am venit, a zis El, să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Pe cine numeşte drepţi? Pe acei păcătoşi nefericiţi şi orbiţi, care, amăgiţi fiind de către părerea de sine, nu socot că au trebuinţă în chip firesc de pocăinţă şi, de aceea, fie că se leapădă de ea, fie că nu-i duc grijă. Ce nefericire! Prin aceasta, ei se leapădă de Mântuitorul şi pierd comoara mântuirii. „Vai sufletului, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, care nu-şi simte rănile sale şi i se pare, din pricina marii, nemăsuratei vătămări pe care i-a adus-o răul, că este pe de-a-ntregul străin de această vătămare. Un asemenea suflet nu mai este de acum cercetat şi doftoricit de către Doctorul Cel Bun, ca unul care de bunăvoie şi-a lăsat rănile neîngrijite şi se socoate sănătos şi neprihănit. Nu au nevoie de doctor, zice El, cei sănătoşi, ci cei bolnavi (Mt. IX, 12)”[20].

Cumplită cruzime faţă de sine este lepădarea de pocăinţă! Cumplită răceală, neiubire de sine este nepăsarea faţă de pocăinţă! Cel care este crud cu sine nu poate să nu fie crud şi cu ceilalţi. Cel ce s-a milostivit de sine îmbrăţişând pocăinţa se face, totodată, milostiv şi faţă de aproapele. De aici, se vede întreaga însemnătate a greşelii: a lua inimii simţământul de pocăinţă poruncit ei de către Dumnezeu Însuşi, care îi este, în chip firesc şi logic, neapărat trebuincios, şi a te strădui să descoperi în inimă, în pofida rânduielii, în pofida aşezămintelor dumnezeieşti, acele simţiri care trebuie să se ivească în ea de la sine după curăţirea prin pocăinţă, însă având un cu totul alt caracter[21]. Despre acest caracter duhovnicesc, omul trupesc nu poate să-şi facă nicio închipuire, întrucât simţirile plăsmuite se întemeiază întotdeauna pe simţiri deja cunoscute inimii, iar simţirile duhovniceşti sunt pe de-a-ntregul străine inimii care nu cunoaşte decât simţirile trupeşti. Asemenea inimă nici nu ştie măcar că există simţiri duhovniceşti. Toată lumea ştie ce nenorocire sufletească a căzut peste cărturarii şi fariseii iudei, din pricina greşitei lor întocmiri sufleteşti; ei s-au făcut nu numai străini de Dumnezeu, ci şi vrăjmaşi pe faţă ai Lui, ucigaşi de Dumnezeu. Într-o asemenea nenorocire, cad şi cei ce se nevoiesc la rugăciune, dar leapădă pocăinţa din nevoinţa lor, încercând să aţâţe în inimă iubirea de Dumnezeu, să simtă desfătare şi extaz; aceştia dau singuri apă la moară căderii lor, se fac străini de Dumnezeu, se fac părtaşi cu satana, se molipsesc de ură faţă de Sfântul Duh.

Acest fel de amăgire este înspăimântătoare; el este la fel de pierzător de suflet ca şi primul, dar mai puţin vădit; arareori duce la nebunie şi sinucidere, dar strică, fară umbră de îndoială, şi mintea, şi inima. Pe acesta, Părinţii l-au numit, din pricina acelei stări a minţii căreia îi dă naştere, „părere”[22]. La acest fel de înşelare se referă Sfântul Apostol Pavel atunci când spune: Nimeni dar să nu vă înşele printr-o prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică închinare la îngeri, încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut, şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească (Col. II, 18).

Cel ţinut de această înşelare nutreşte „părere” despre sine, alcătuieşte despre sine „părerea” că ar avea numeroase virtuţi şi merite, chiar şi că ar fi plin din belşug de darurile Sfântului Duh. „Părerea” este alcătuită din socotinţe mincinoase şi simţiri mincinoase; potrivit cu această însuşire a ei, se află pe de-a-ntregul în partea tatălui şi întruchipării minciunii, diavolul. Cel ce se roagă silindu-se să descopere în inimă simţirile omului nou, neavând putinţa de a face aceasta, le înlocuieşte cu simţiri născocite de el, nesăbuite, la care nu întârzie a adăuga lucrarea duhurilor căzute. Socotind adevărate şi izvorâte din har simţirile greşite, atât ale sale, cât şi cele rele de la demoni, el capătă nişte păreri pe potriva acelor simţiri care, necontenit însuşindu-şi-le inimii şi întărindu-se în ea, hrănesc şi înmulţesc părerile mincinoase; fireşte că dintr-o asemenea nevoinţă greşită iau naştere amăgirea de sine şi înşelarea diavolească, „părerea”.

„Părerea nu îngăduie celor părute să ia cu adevărat fiinţă”, a spus Sfântul Simeon Noul Teolog. Cel căruia i se pare că este despătimit nu se va curăţa niciodată de patimi; cel căruia i se pare că este plin de har nu va primi niciodată har; cel căruia i se pare că este sfânt nu va ajunge niciodată la sfinţenie. Să fie limpede: cel ce socoate că are lucrări duhovniceşti, virtuţi, merite, daruri harice, care se măguleşte şi se desfată cu „părerea”, prin această „părere”, îngrădeşte lucrărilor duhovniceşti, virtuţilor creştine şi harului dumnezeiesc intrarea în el şi deschide larg poarta pentru îmbolnăvirea de păcat şi pentru demoni.

Pentru cei molipsiţi de „părere”, deja nu se mai află nicio putinţă de sporire duhovnicească: ei au nimicit această putinţă, jertfind pe altarul minciunii înseşi principiile pe care se întemeiază lucrarea omului, lucrarea mântuirii sale şi anume: felul în care el priveşte adevărul.

În cei ce bolesc de această înşelare, apare o îngâmfare neobişnuită: parcă ar fi beţi de sine, de starea lor de amăgire de sine, văzând în ea o stare harică. Ei sunt pătrunşi, plini peste măsură de cugetare semeaţă şi trufie, părând, totuşi, smeriţi în ochii multora care judecă după arătare şi nu pot să preţuiască lucrurile după roadele lor, precum a poruncit Mântuitorul (Mt.VII, 16; XII, 33) şi, cu atât mai puţin, după simţul duhovnicesc de care amintea Apostolul (Evr. V, 14).

Proorocul Isaia a zugrăvit în culori vii felul în care lucrarea înşelării prin „părere” s-a petrecut în arhanghelul căzut, lucrare care l-a amăgit şi l-a pierdut pe acest arhanghel. Tu, îi grăieşte satanei proorocul, zis-ai în cugetul tău: ridica-mă-voi în cer şi mai presus de stelele cerului voi aşeza scaunul meu, şedea-voi în măgură înaltă peste munţii cei înalţi, cei dinspre miazănoapte; sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi deopotrivă cu Cel Prea înalt. Şi acum la iad te vei pogorî şi la temeliile pământului (Isaia XIV, 13-15).

Pe cel molipsit de „părere”, Domnul îl mustră în felul următor: Tu zici: sunt bogat şi m-am îmbogăţit, şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti ticălos şi sărman, şi orb, şi gol (Apoc. III, 17).

Domnul îl sfătuieşte pe cel înşelat să se pocăiască; îl îmbie să cumpere, de la nimeni altcineva decât de la Domnul Însuşi, cele ce sunt de neapărată trebuinţă, din care se alcătuieşte pocăinţa (Apoc. III, 18). Aceste „cumpărături” sunt cu adevărat trebuincioase, fară de ele nu este mântuire. Nu este mântuire fară de pocăinţă, iar pocăinţă primesc de la Dumnezeu doar aceia care pentru primirea ei îşi vor vinde toată averea lor, adică se vor lepăda de tot ce şi-au însuşit prin „părere” .

Ucenicul: Nu ţi s-a întâmplat, oare, să ai de-a face cu vreunii oameni molipsiţi de acest soi de înşelare?

Stareţul: Cei molipsiţi de înşelare prin „părere” pot fi întâlniţi foarte adesea. Oricine nu are duh înfrânt, cel care îşi recunoaşte vreun fel oarecare de vrednicie şi de merite, oricine nu ţine neabătut învăţătura Bisericii Ortodoxe, ci judecă în ce priveşte oarecare dogmă sau predanie după cum îl taie pe el capul sau după învăţăturile celor de altă lege – se află în această înşelare.

Cât este de mare înşelarea cuiva se poate vedea după mărimea rătăcirii şi a stăruinţei sale în rătăcire.

Neputincios e omul! Tot timpul se furişează în noi „părerea” într-unul dintre chipurile sale şi, dând fiinţă „eu”-ului nostru, alungă de la noi harul dumnezeiesc.

Precum nu este om, aşa cum bine a băgat de seamă Sfântul Macarie cel Mare, care să fie liber de trufie, tot aşa nu este om care să fie cu desăvârşire liber de lucrarea asupra lui a acestei patimi subţiri, numite „părere”. Ea a fost dată în vileag de către Sfântul Apostol Pavel şi doftoricită prin grele încercări venite cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Nu voim, fraţilor, scrie Apostolul către corinteni, ca voi să nu ştiţi de necazul nostru care ni s-a făcut în Asia, că peste măsură şi peste puteri am fost îngreuiaţi, încât nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă. Ci noi, în noi înşine, ne-am socotit ca osândiţi la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morţi (II Cor. VIII, 9). Din această pricină, trebuie să veghem cu luare-aminte la noi înşine, ca să nu socotim că avem prin noi înşine vreo faptă bună, vreo însuşire vrednică de laudă sau înzestrare firească deosebită şi chiar stare harică; pe scurt, să nu socotim că avem prin noi înşine ceva bun. Ce ai tu, spune Apostolul, pe care să nu-l fi primit (I Cor. IV, 7) de la Dumnezeu? De la Dumnezeu avem şi viaţa, şi cea de-a doua naştere, şi toate însuşirile fireşti, toate darurile, atât sufleteşti, cât şi trupeşti. Noi suntem datornicii lui Dumnezeu! Datoria noastră este cu neputinţă de plătit! Cugetând astfel cu privire la noi înşine, în sufletul nostru ia naştere de la sine starea potrivnică „părerii”, stare pe care Domnul a numit-o sărăcie cu duhul, pe care a fericit-o (Mt. V, 3).

Mare nenorocire este a ne abate de la învăţătura dogmatică şi morală a Bisericii; de la învăţătura Sfântului Duh, printr-o filozofare oarecare! Aceasta este înălţarea care se ridică împotriva înţelegerii dumnezeieşti. Trebuie să răsturnăm această înţelegere şi să o supunem ascultării lui Hristos (II Cor. X, 4-5).

Ucenicul: Este vreo legătură între primul fel de înşelare şi cel de-al doilea?

Stareţul: Între aceste două feluri de înşelare, întotdeauna este o legătură. Primul fel de înşelare este întotdeauna unit cu cel de-al doilea, cu „părerea”. Celui care alcătuieşte chipuri amăgitoare, prin mijlocirea puterii fireşti de închipuire, şi îmbină aceste chipuri prin mijlocirea fanteziei, într-o privelişte care-1 vrăjeşte, celui care îşi supune întreaga fiinţă înrâuririi amăgitoare şi puternice a acestei privelişti, totdeauna i se „pare”, din nefericire, că această privelişte ia naştere prin lucrarea harului dumnezeiesc, că simţirile inimii pe care le stârneşte ea sunt simţiri venite prin har. Cel de-al doilea fel de înşelare, adevărata „părere”, lucrează fară a alcătui privelişti amăgitoare: el se mulţumeşte cu alcătuirea unor simţiri şi stări harice măsluite, din care se naşte o părere mincinoasă, strâmbă, despre orişice fel de nevoinţă duhovnicească. Cel care se află în înşelarea prin „părere” capătă o înţelegere mincinoasă a tot ceea ce îl înconjoară. El este înşelat şi înlăuntrul său, şi din afară. Închipuirea lucrează cu multă putere în cei amăgiţi prin „părere” însă lucrează numai şi numai pe tărâmul imaginarului. Ea nu se îndeletniceşte defel (sau se îndeletniceşte foarte rar) cu zugrăvirea în închipuire a raiului, a sălaşurilor şi cămărilor de sus, a luminii şi bunei-miresrtie cereşti, a lui Hristos, a îngerilor şi a sfinţilor; ea alcătuieşte întotdeauna părute stări duhovniceşti, strânsa prietenie cu Iisus[23], lăuntrica împreună-vorbire cu El[24], descoperiri tainice[25], glasuri, desfătări; zideşte pe temelia lor o înţelegere mincinoasă despre sine şi despre nevoinţa creştină, zideşte îndeobşte un fel mincinos de a gândi şi o întocmire mincinoasă a inimii, duce la beţia de sine, ba la înfierbântare şi extaz. Aceste simţiri felurite apar prin lucrarea subţire a slavei deşarte şi a patimii dulceţii: în urma acestei lucrări, sângele capătă o mişcare păcătoasă, amăgitoare, ce se înfăţişează ca desfătare a harului, iar slava deşartă şi patima dulceţii sunt stârnite de cugetarea semeaţă, acest tovarăş nedespărţit al „părerii”.

O trufie grozavă, asemenea trufiei demonilor, alcătuieşte însuşirea de căpetenie a celor ce şi-au însuşit unul dintre aceste două feluri de înşelare. Pe cei amăgiţi de primul soi de înşelare, trufia îi aduce într-o stare de nebunie vădită; în cei amăgiţi de cel de-al doilea soi, aceasta, pricinuindu-le şi lor o anume vătămare a minţii, mai puţin vădită, numită în Scriptură stricare a minţii (II Tim. III, 8), ei bine, aceasta ia chipul smereniei, evlaviei, înţelepciunii, dar poate fi cunoscută după roadele sale amare. Cei molipsiţi de „părerea” despre virtuţile lor şi, mai cu seamă, despre sfinţenia lor, sunt în stare şi gata de orice uneltire, de orice făţărnicie, viclenie şi amăgire, de orice faptă rea. Ei suflă cu vrajbă neîmpăcată împotriva slujitorilor adevărului, năpustindu-se asupra lor cu ură încrâncenată atunci când aceştia nu recunosc în cei înşelaţi starea pe care „părerea” îi face să creadă că o au şi o arată în văzul lumii oarbe cu duhul.

Ucenicul: Sunt oare şi stări duhovniceşti, care vin din harul dumnezeiesc, de pildă, acea stare în care se gustă dulceaţa şi bucuria duhovnicească, starea în care se descoperă tainele creştinătăţii, starea în care se face simţită în inimă sălăşuirea Sfântului Duh, starea în care nevoitorul lui Hristos se învredniceşte de vederi duhovniceşti?

Stareţul: Fără îndoială că sunt, dar numai în creştinii care au atins desăvârşirea creştină, care mai înainte s-au curăţit şi pregătit prin pocăinţă.

Lucrarea treptată a pocăinţei se face arătată, îndeobşte, prin toate felurile smereniei şi, îndeosebi, prin rugăciunea adusă din sărăcia duhului, din plâns; ea slăbeşte în om, treptat, lucrarea păcatului. Pentru aceasta, este nevoie de nu puţină vreme şi se dă numai nevoitorilor adevăraţi, cu bună hotărâre, prin Dumnezeiasca Pronie, care veghează neadormit asupra noastră.

Lupta cu patimile este nespus de folositoare: ea duce, mai presus de orice, la sărăcia cu duhul.

Având scopul de a ne folosi cu adevărat, Judecătorul şi Dumnezeul nostru rabdă îndelung pentru noi şi nu degrabă va răsplăti potrivnicului ( Luca XVIII, 7) nostru, păcatul. Atunci când patimile slăbesc – aceasta se întâmplă cel mai adesea spre sfârşitul vieţii[26] – atunci încep să apară, puţin câte puţin, stările duhovniceşti, care se deosebesc cu nespusă osebire de stările alcătuite de către „părere”. Mai întâi, intră în casa sufletului plânsul cel din har, o curăţeşte şi o albeşte pentru primirea darurilor care urmează plânsului, potrivit aşezămintelor legii duhovniceşti. Omul trupesc nu poate nicicum, prin niciun mijloc, să-şi închipuie stările duhovniceşti şi nici din plânsul cel din har nu poate să înţeleagă nimic: cunoaşterea acestor stări nu se deosebeşte altfel decât prin cercare[27]. Darurile duhovniceşti sunt împărţite cu dumnezeiască înţelepciune, care veghează ca vasul cel cuvântător ce trebuie să primească în sine darul să poată primi în sine, fară vătămare, puterea darului. Vinul nou strică burdufurile vechi (Mt. IX, 7). E vrednic de luare-aminte faptul că, în vremea de acum, darurile duhovniceşti sunt împărţite cu cea mai mare economie, potrivit slăbănogirii de care este cuprinsă îndeobşte creştinătatea. Darurile acestea slujesc aproape numai spre a îndestula trebuinţele mântuirii. Dimpotrivă, „părerea” îşi cheltuieşte darurile sale cu o risipă neistovită şi cu cea mai mare grăbire.

Semnul de obşte al stărilor duhovniceşti este adânca smerenie şi smerita cugetare, unite cu gândul omului că este mai prejos decât toţi, cu dragostea evanghelică faţă de oricare semen, cu năzuinţa de a fi în însingurare.

Aici nu prea este loc pentru „părere”, întrucât smerenia stă în lepădarea oricărei destoinicii proprii, în adevărata mărturisire a Răscumpărătorului, în a-ţi pune în El toată nădejdea şi reazemul, iar „părerea” stă în socotinţa că însuşirile bune dăruite de Dumnezeu le are omul de la sine şi în născocirea pentru sine a unor însuşiri bune, care nu sunt de fapt. Ea este unită cu nădăjduirea în sine, cu mărturisirea rece şi numai la arătare a Răscumpărătorului. Înşelatul Îl proslăveşte pe Dumnezeu numai cu scopul de a se proslăvi pe sine, aşa cum a făcut fariseul.

Cei ţinuţi de „părere” sunt dedaţi, în cea mai mare parte, patimii dulceţii, chiar dacă se fălesc cu cele mai înalte stări duhovniceşti, nemaipomenite în adevărata nevoinţă ortodoxă; unii dintre ei se înfrânează de la înrobirea grosolană faţă de patima dulceţii, dar asta numai pentru că în ei precumpăneşte păcatul păcatelor, trufia.

Ucenicul: Din înşelarea numită „părere”, pot oare apărea oarecare urmări nefericite simţite şi văzute?

Stareţul: Din acest fel de înşelare, au apărut urmări pierzătoare: ereziile, schismele, necredinţa, hula. Nefericita urmare văzută a acestora este lucrarea greşită şi vătămătoare pentru sine şi pentru aproapele, un rău care, oricât ar fi de limpede şi de întins, este puţin băgat de seamă şi puţin înţeles. Cu acei lucrători ai rugăciunii care sunt molipsiţi de „părere”, se întâmplă şi nenorociri vădite înaintea tuturor: arareori însă, pentru că „părerea”, aducând mintea în cea mai cumplită rătăcire, nu o aduce totuşi la nebunie, aşa cum o face închipuirea zdruncinată.

Pe ostrovul Valaam, într-o îndepărtată colibă pustnicească, trăia schimonahul Porfirie, pe care l-am văzut şi eu. El se îndeletnicea cu nevoinţa rugăciunii. Ce fel de nevoinţă era aceea, nu ştiu prea bine. Despre faptul că această nevoinţă era greşită, dă mărturie lectura îndrăgită a schimonahului: el preţuia mult cartea scriitorului apusean Thomas de Kempis, Urmarea lui Hristos, şi se călăuzea după ea. Această carte este scrisă din „părere”.

Odată, toamna, Porfirie i-a cercetat pe bătrânii schitului, de care sihăstria lui nu se afla departe. Luându-şi rămas bun de la bătrâni, aceştia l-au preîntâmpinat, zicându-i: „Nu cumva să-ţi vină în gând să treci pe gheaţă: gheaţa de-abia ce s-a făcut şi e tare subţire”. Sihăstria lui Porfirie era despărţită de schit printr-un intrând adânc al lacului Ladoga, ce trebuia ocolit. Schimonahul a răspuns cu glas liniştit şi cu părută umilinţă: „Deja am devenit uşor”. A plecat. Nu după multă vreme, s-a auzit un ţipăt deznădăjduit. Bătrânii schitului s-au tulburat, au alergat afară. Era întuneric: locul în care se întâmplase nefericirea n-a fost găsit degrabă; nu au găsit degrabă nici mijloacele de a-1 găsi pe înecat: când trupul a fost scos afară, era deja neînsufleţit.

Ucenicul: Spui că lucrarea Urmarea lui Hristos a fost scrisă din amăgire de sine; totuşi, ea are o mulţime de admiratori chiar printre fiii Bisericii Ortodoxe!

Stareţul: Tocmai că aceştia, fiind extaziaţi de valoarea ei, îşi dau cu părerea despre această valoare fără să aibă nicio pricepere.

În înainte-cuvântarea traducătorului rus la cartea Urmarea lui Hristos – ediţia din anul 1834, tipărită la Moscova – se spune: „Un foarte luminat bărbat – rus, ortodox – obişnuia să spună: «Dacă mi s-ar cere părerea, aş îndrăzni să aşez scrierea lui Kempis îndată după Sfânta Scriptură»”. Această sentinţă atât de hotărâtă dă unui scriitor de altă lege deplină întâietate asupra tuturor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, iar cel ce o rosteşte pune părerea sa mai presus de aşezămintele întregii Biserici, care, la Sfintele Sinoade, a recunoscut scrierile Sfinţilor Părinţi ca fiind de Dumnezeu insuflate, rânduind citirea lor nu numai spre zidirea sufletească a tuturor fiilor săi, ci şi ca îndreptar pentru dezlegarea problemelor bisericeşti. În scrierile Părinţilor, se află păstrată o mare comoară duhovnicească, creştină şi bisericească: predania dogmatică şi morală a Sfintei Biserici. Este vădit că Urmarea lui Hristos este cea care l-a adus pe sus-pomenitul bărbat într-o asemenea stare care să-l facă a vorbi într-un fel atât de îndrăzneţ, atât de greşit, atât de trist[28].

Aceasta este amăgirea de sine! Aceasta este înşelare!

Ea a luat fiinţă din păreri mincinoase; părerile mincinoase au luat naştere din simţirile greşite împărtăşite de cartea cu pricina.

În această carte trăieşte şi din această carte răsuflă ungerea duhului celui viclean, care îi linguşeşte pe cititorii ei, îmbătându-i cu otrava minciunii, otravă îndulcită cu mirodeniile subţiri ale semeţei cugetări, slavei deşarte şi patimii dulceţii. Cartea îi poartă pe cititorii săi drept spre părtăşia cu Dumnezeu, fără a-i curăţi, mai înainte, prin pocăinţă: de aceea şi stârneşte o deosebită aplecare spre ea în oamenii pătimaşi, care nu au bătut cărarea pocăinţei, care nu au fost preveniţi cu privire la amăgirea de sine şi la înşelare, care nu au luat povaţă din învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, cum să vieţuiască după legea duhovnicească. Cartea lucrează cu putere asupra sângelui şi nervilor, îi aţâţă şi, de aceea, ea place cu osebire oamenilor robiţi simţurilor: de această carte, poţi să te îndulceşti fără a te lepăda de desfătările grosolane ale simţurilor. Cugetarea semeaţă, subţirea patimă a dulceţii şi slava deşartă sunt înfăţişate de această carte ca lucrare a harului dumnezeiesc. Adulmecându-şi dezmăţul în forma subţire a lucrării sale, oamenii trupeşti cad în extaz de atâta beţie, de desfătarea căpătată fără osteneală, fără lepădare de sine, fără pocăinţă, fără „răstignirea trupului cu patimile şi poftele” (I Galat. V, 24), prin linguşirea stării de cădere. Mânaţi de orbirea şi de trufia lor, ei trec cu veselie din patul iubirii dobitoceşti în patul unei iubiri şi mai nelegiuite, care domneşte în casa de desfrânare a duhurilor lepădate.

O oarecare persoană, aparţinând, după starea ei pământească, societăţii înalte şi cultivate, iar la arătare, Bisericii Ortodoxe, a rostit în următorul fel despre o luterană răposată, socotită ca sfântă de către această persoană: „Îl iubea pe Dumnezeu cu patimă; se gândea numai la Dumnezeu; Îl vedea numai pe Dumnezeu; citea numai Evanghelia şi Urmarea, care este o a doua Evanghelie”[29]. În aceste cuvinte, a fost înfăţişată tocmai acea stare în care sunt aduşi cititorii şi cinstitorii Urmării. Întocmai, în duhul său, cu această frază, este sentinţa vestitei scriitoare franţuzoaice, d-na de Sevigne, în legătură cu vestitul poet francez, Racine cel bătrân. „Îl iubeşte pe Dumnezeu – şi-a îngăduit să spună d-na de Sevigne – aşa cum îşi iubea mai înainte amantele”[30]. Vestitul critic La Garpe, mai înainte ateu şi care a trecut mai apoi la un creştinism prost înţeles şi schimonosit de către el, încuviinţând rostirea d-nei de Sevigne, a spus: „Cu aceeaşi inimă este iubit Creatorul, cu care este iubită şi creatura, deşi urmările acestor iubiri se deosebesc la fel de mult între ele, pe cât se deosebesc şi obiectele lor”[31].

Racine a trecut de la desfrâu, la înşelarea numită „părere”. Această înşelare se vădeşte cât se poate de limpede în cele din urmă două tragedii ale poetului: în Esthera şi în Gotholia.

„Înaltele” cugetări şi simţiri creştine ale lui Racine şi-au găsit un loc larg în templul Muzelor şi al lui Apollo[32]; în teatru, au stârnit entuziasm, aplauze. Gotholia, socotită drept cea mai reuşită lucrare a lui Racine, s-a jucat de patruzeci de ori la rând. Duhul acestei tragedii este unul şi acelaşi cu duhul Urmării. Noi credem că în inima omenească se află o poftă dobitocească, semănată în ea de cădere, şi care se află în legătură cu poftele duhurilor căzute; noi credem că se află în inimă şi o dorire duhovnicească, dorire cu care am fost zidiţi şi prin care iubim în chip firesc şi legiuit pe Dumnezeu şi pe aproapele, care se află în potrivire cu dorirea sfinţilor îngeri. Pentru a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele în Dumnezeu, trebuie numaidecât să ne curăţim de pofta dobitocească. Această curăţire o săvârşeşte Sfântul Duh în omul care arată prin vieţuirea sa că o voieşte pe ea. De fapt, în înţelesul duhovnicesc, inimă se cheamă pofta dimpreună cu celelalte puteri sufleteşti, iar nu inima ca parte din trup. Aceste puteri sunt strânse în inima trupească, iar numele a trecut, prin întrebuinţarea obştească, de la partea trupului la suma puterilor sufleteşti.

Faţă de oamenii trupeşti, bărbaţii duhovniceşti socot, cu totul dimpotrivă, cu privire la această carte: adulmecând miasma răului care se dă drept bine, ei sunt cuprinşi, neîntârziat, de dezgust faţă de cartea care răspândeşte o asemenea miasmă.

Stareţului Isaia monahul, care se liniştea în Sihăstria Nikiforovsk (Eparhia Oloneţk ori Petrozavodsk), bărbat foarte sporit în rugăciunea minţii şi învrednicit de adumbrirea harului, i s-a citit o bucată din Urmarea lui Hristos. Stareţul a pătruns de îndată miezul cărţii. El a început să râdă şi a glăsuit: „O! Acestea au fost scrise din «părere». Nu-i nimic adevărat aici! Totul este născocit! Toma a descris stările duhovniceşti aşa cum i s-au năzărit şi aşa cum i s-au părut lui, neştiindu-le din cercare”.

Înşelarea înfăţişează ca nefericire o privelişte dureroasă; iar ca prostie, o privelişte caraghioasă. Arhimandritul mănăstirii Kirilo-Novoiezersk (Eparhia Novgorod), bărbat vestit pentru asprimea vieţii sale şi care se îndeletnicea, din simplitatea inimii sale, numai cu nevoinţa trupească, iar despre nevoinţa sufletească ştia cât se poate de puţin, ei bine, la început, el îi povăţuia pe cei ce se sfătuiau cu el şi se aflau sub călăuzirea sa să citească Urmarea; cu câţiva ani însă înainte de a trece la cele veşnice, a început a opri cu străşnicie citirea ei, zicând cu sfântă simplitate: „Mai înainte, socoteam că această carte este folositoare de suflet însă Dumnezeu mi-a descoperit că ea este vătămătoare de suflet”. Ieroschimonahul Leonid[33], vestit prin cercarea sa în lucrarea monahicească, cel ce a pus începutul înfloririi duhovniceşti în Sihăstria Optinei (Eparhia Kaluga), avea aceeaşi părere despre Urmarea lui Hristos. Pe toţi nevoitorii mai sus-pomeniţi, i-am cunoscut personal. Un oarecare moşier, crescut în duhul Ortodoxiei şi care cunoscuse pentru o scurtă vreme aşa-numita „lume mare”, adică lumea din păturile înalte, a văzut, odată, în mâinile fiicei sale cartea Urmarea lui Hristos. El i-a interzis acesteia citirea cărţii, zicând: „Nu vreau ca tu să urmezi modei şi să cochetezi înaintea lui Dumnezeu”. Iată cea mai exactă judecată făcută asupra cărţii.

Ucenicul: Mai sunt si alte feluri de înşelare?

Stareţul: Toate felurile, în parte ale amăgirii de sine şi amăgirii de către demoni se leagă de cele două feluri de căpetenie pe care le-am pomenit mai sus şi vin fie din lucrarea greşită a minţii, fie din lucrarea greşită a inimii. Răspândită este mai ales lucrarea „părerii”. Nu fără temei, s-a făcut de către unii legătura între starea de amăgire de sine şi înşelare şi întocmirea sufletească a acelor monahi care, lepădând deprinderea rugăciunii lui Iisus şi îndeobşte lucrarea minţii, se mulţumesc doar cu rugăciunea cea din afară, adică doar cu a lua parte nelipsit la slujbele bisericeşti şi a plini fără ştirbire pravila de chilie, care este alcătuită doar din cântări de psalmi şi rugăciuni făcute cu gura şi cu glasul. Aceştia nu pot scăpa de „părere”, după cum lămureşte stareţul Vasile de la Poiana Mărului în înainte-cuvântarea la cartea Sfântului Grigorie Sinaitul, întemeindu-se cu precădere pe scrierile Preacuvioşilor Grigorie (cel pomenit mai sus) şi Simeon Noul Teolog.

Semnul că „părerea” s-a furişat în nevoitori se face arătat atunci când aceştia încep să creadă despre sine că vieţuiesc întru luare-aminte şi adesea îi dispreţuiesc pe ceilalţi din trufie, vorbind lucruri urâte despre ei; se socot vrednici a fi păstori şi călăuzitori ai oilor duhovniceşti, asemănându-se prin aceasta orbului ce se apucă să arate calea altor orbi[34].

Rugăciunea făcută cu buzele şi cu glasul e rodnică numai atunci când e împreunată cu luarea-aminte – lucru foarte rar întâlnit, pentru că luarea-aminte se deprinde mai înainte de toate prin lucrarea rugăciunii lui Iisus.[35]

Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice

–––––––––––––––––

[1] „ Stareţ” este numit în mănăstiri un monah care povăţuieşte alţi călăuzeşte şi monahi.

[2] Începutul celui de-al treilea Cuvânt al Preacuviosului Simeon Noul Teolog, ed. Sihăstriei Optina, 1852.

[3] Începutul Cuvântului al treilea.

[4] Citat din Preacuviosul Simeon Noul Teolog, în cuvântul lui Nichifor din Singurătate, Dobrotoliubie, partea a doua; Preacuviosul Macarie cel Mare, Omilia VII, cap. 2.

[5] Scara, Cuvântul VII.

[6] Despre primul chip al luării aminte şi rugăciunii, Dobrotoliubie, partea întâi.

[7] Vieţile sfinţilor, 23 noiembrie.

[8] Patericul Lavrei Pecerska.

[9] Afluent al râului Neva (n. tr.)

[10] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul LV.

[11] Scara, Cuvântul XXVIII, cap. 17.

[12] Cuvântul despre cei ce socot a se îndrepta din fapte, cap. 34, Dobrotoliubie, partea întâi.

[13] Scara, Cuvântul IV, cap. 82, 83; Preacuviosul Varsanufie cel Mare, răspunsul 275; Viaţa şi învăţăturile Preacuviosului Apollo, Patericul egiptean

[14] Despre cel de-al treilea chip al rugăciunii.

[15] Viaţa Preacuviosului Grigorie Sinaitul.

[16] Inainte-cuvântare la Predania sau Tipicul Schitului.

[17] Din scrisoarea stareţului Paisie către stareţul Teodosie, Scrierile lui Paisie, ed. Sihăstriei Optina.

[18] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XXXVI.

[19] Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigorie Sinaitul.

[20] Cuvântul VI, Despre dragoste, cap. 16.

[21] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul LV.

[22] Preacuviosul Grigorie Sinaitul, cuv. 108, 128, Sfântul Ioan Carpatiul, cap. 49, Dobrotoliubie, partea a patra.

[23] Urmarea lui Hristos, Thomas de Kempis, cartea 2, cap. 8.

[24] Urmarea, cartea 3, cap. 1.

[25] Urmarea, cartea 3, cap. 13.

[26] Viaţa lui Teofil, a lui Pimen cel Bolnav, a lui Ioan Mult-pătimitorul (Patericul Lavrei Pecerska).

[27] Sfântul Isaac Sirul, cuvântul LV.

[28] Atunci când Urmarea a apărut pentru prima oară, a fost osândită chiar de Biserica latină, fiind pusă sub urmărirea Inchiziţiei. Urmărirea a încetat mai apoi şi s-a prefăcut în protecţie, atunci când s-a văzut că această carte este o bună unealtă de propagandă în rândul oamenilor care şi-au pierdut adevărata înţelegere a creştinismului şi au păstrat faţă de el doar o legătură de suprafaţă. Sub numele de propagandă papistă, se înţelege aici acea părere despre Papă, pe care Papa vrea să o insufle despre sine omenirii, adică părerea despre puterea supremă, autocrată, nemărginită pe care Papa ar fi având-o asupra lumii. Propaganda, având acest ţel, prea puţin ia seama la calitatea învăţăturii pe care o propune; ei îi convine orice contribuie la împlinirea ţelului său, chiar şi credinţa în Hristos fară părăsirea credinţei în idoli.

[29] Această sentinţă exaltată a fost rostită în limba franceză, atât de potrivită pentru scenă: „Elle aimait Dieu avec passion; elle ne pensait que â Dieu; elle ne voyait que Dieu; elle ne lisait que l’Evangile et l’Imitation qui est un second Evangile”.

[30] „Il aime Dieu, comme il amait ses maitresses”.

[31] „Cest avec la merae coeur, qu’on aime le Createur, ou le creature, quoique Ies effets, soient aussi differents que Ies objets”.

[32] Muzele şi Apollo sunt zeităţi ale vechilor păgâni, greci şi romani; aceşti demoni erau socotiţi de către păgâni ca protectori ai artelor frumoase.

[33] Canonizat de Biserica Rusă, împreună cu alţi doisprezece stareţi care s-au nevoit în Sihăstria Optinei în a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi la începutul secolului al XX-lea.

[34] Despre cel de-al doilea fel al luării-aminte şi rugăciunii.

[35] Predoslovia stareţului Vasile de la Poiana Mărului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s