Fericitul Arhimandrit Sfronie: Modul de practicare a rugăciunii

sf-arhim-sofronie-saharovSursa imaginii: Gabriela Mihăiţă David

În capitolul de faţă, mă voi strădui să expun, cât mai succint, cele mai importante momente ale marii culturi a inimii şi cele mai sănătoase sfaturi pentru această lucrare cu care eu m-am confruntat la Sfântul Munte.

Mulţi ani la rând, monahii pronunţă rugăciunea cu buzele, necăutând alte mijloace de a uni mintea cu inima. Atenţia lor este îndreptată la faptul de a armoniza viaţa lor cotidiană cu poruncile lui Hristos. Experienţa de veacuri a acestei asceze a demonstrat că mintea se uneşte cu inima cu ajutorul lui Dumnezeu, atunci când monahul parcurge o experienţă solidă de ascultare şi înfrânare, când mintea lui, inima şi însuşi trupul „omului vechi” se eliberează într-o măsură suficientă din puterea păcatului.

Cu toate acestea – şi în trecut, şi în timpul de faţă – părinţii îşi îngăduie să recurgă la o metodă tehnică de ducere a minţii în inimă. Pentru aceasta, monahul, dând trupului o poziţie comodă şi aplecând capul spre piept, rosteşte în minte rugăciunea, inspirând liniştit aerul cu cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” şi apoi, expirând, termină rugăciunea cu cuvintele: „miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. În timpul inspirării, atenţia minţii, la început, urmează mişcarea aerului şi se opreşte în partea superioară a inimii. Procedând astfel, peste un oarecare timp, atenţia se poate păstra neîmprăştiată şi mintea se aşază alături de inimă sau chiar intră înăuntru. Experienţa arată că acest procedeu dă minţii putinţa de a vedea nu numai inima fizică, ci şi ceea ce se petrece în ea, ce senrimente se nasc în ea, ce imagini se apropie din afară. O astfel de practică duce la aceea că monahul îşi va înţelege inima şi va petrece cu atenţia minţii în ea, în inimă, deja nemaiapelând la tehnica „psiho-somatică”

Procedeul tehnic poate ajuta unui începător să găsească locul unde trebuie să stea cu atenţia minţii în timpul rugăciunii şi, în general, în tot timpul şi în restul timpului. Cu toate acestea, printr-un astfel de procedeu, nu se obţine adevărata rugăciune. Ea nu vine decât prin credinţă şi pocăinţă, care sunt unicul temei al rugăciunii autentice. Pericolul tehnicii psihice, aşa cum arată experienţa îndelungată, constă în aceea că mulţi oameni dau prea mare importanţă tehnicii înseşi. Pentru a evita o deformaţie dăunătoare vieţii duhovniceşti a celui ce se roagă, pentru sihaştrii începători, din timpuri străvechi, se recomandă o altă formă, considerabil mai înceată, şi anume: concentrarea atenţiei la Numele lui Iisus Hristos şi la cuvintele rugăciunii. Când întristarea pentru păcate atinge un nivel corespunzător, atunci mintea, în mod firesc, se uneşte cu inima.

Formula completă a rugăciunii este: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Începătorilor, li se propune această formulă. În prima parte a rugăciunii, noi mărturisim pe Hristos-Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru a noastră mântuire. În partea a doua, recunoaştem, cu părere de rău, căderea noastră, păcătoşenia noastră şi dorinţa de mântuire. Unirea mărturisirii dogmatice cu pocăinţa face rugăciunea mai deplină în conţinutul ei pozitiv.

Este posibil să stabilim o oarecare succesiune în procesul dezvoltării acestei rugăciuni:

1. Rugăciunea buzelor – când noi rostim rugăciunea cu buzele, concentrându-ne atenţia la Nume şi la cuvinte.

2. Rugaciunea minţii – când noi nu mişcăm buzele, dar rostim, în minte, Numele lui Iisus Hristos şi celelalte cuvinte.

3. Rugăciunea minţii şi a inimii – când mintea şi inima sunt unite în acţiunea lor, atenţia se află înlăuntrul inimii şi rugăciunea se rosteşte acolo.

4. Rugăciunea mişcătoare de sine – când rugăciunea s-a întărit în inimă şi – fără un efort deosebit – ea se rosteşte înăuntrul inimii, atrăgând acolo atenţia.

5. Rugăciunea de binecuvântare – când rugăciunea lucrează ca o flacără gingaşă înlăuntrul nostru, ca o inspiraţie de Sus, care desfată inima prin perceperea iubirii Dumnezeieşti şi încântă mintea în contemplare duhovnicească. Uneori, se uneşte cu vederea luminii.

Ridicarea treptată în rugăciune este mai veridică. Cei care păşesc pe tărâmul luptei pentru rugăciune sunt sfătuiţi, cu insistenţă, să înceapă cu rugăciunea buzelor, până când este însuşită de trupul nostru prin limbă, inimă, creier. Durata acestei perioade diferă la fiecare. Cu cât este mai adâncă pocăinţa, cu atât mai scurt este drumul.

Practicarea rugăciunii minţii poate fi, pentru un timp, legată de tehnica psihi-somatică, adică: să aibă un caracter ritmic sau neritmic al rostirii rugăciunii cu mintea, prin mijlocirea inspiraţiei, la prima parte – şi a expiraţiei, în a doua parte, cum este descris mai sus. Aceasta poate fi folositoare dacă nu se pierde din vedere că fiecare chemare a numelui lui Hristos trebuie să fie nedespărţită de El, de Persoana Lui, de Persoana lui Dumnezeu. Altfel, rugăciunea se transformă într-un exerciţiu tehnic şi devine păcat împotriva poruncii: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert” ( Ieş. 20, 7; Deut. 5, 11).

Când atenţia minţii se aşază în inimă, atunci este cu putinţă un deplin control asupra a ceea ce se petrece în inimă şi lupta cu patimile primeşte un caracter conştient. Cel ce se roagă vede duşmanii care se apropie din afară şi îi poate alunga cu puterea Numelui lui Hristos. Printr-o astfel de osteneală, inima se rafinează şi devine clarvăzătoare – în mod intuitiv, cunoaşte starea acelei persoane pentru care se face rugăciunea.

În felul acesta, se face trecerea de la rugăciunea minţii la cea cu mintea şi inima, după care se dăruieşte rugăciunea de sineşi mişcătoare. Noi ne străduim să stăm înaintea lui Dumnezeu în unitatea şi integritatea fiinţei noastre. Chemarea cu frică de Dumnezeu a Numelui Mântuitorului, unită cu străduinţa continuă de a trăi în acord cu poruncile, duce treptat la fericita unire a tuturor puterilor noastre, mai înainte zdrobite de cădere. În această minunată, dar dureroasă muncă, nu trebuie să ne grăbim niciodată. Dumnezeu nu ne violează viaţa, dar şi nouă ne este cu neputinţă să-L constrângem să facă ceva cu sila. Ceea ce se obţine din încordarea voinţei prin psihotehnică nu se menţine multă vreme şi, ceea ce este mai importat, nu uneşte duhul nostru cu Duhul lui Dumnezeu Celui Viu.

În condiţiile lumii contemporane, această rugăciune necesită o bărbăţie supraomenească, deoarece îi stă împotrivă totalitatea energiilor cosmice. A rezista într-o rugăciune neîmprăştiată înseamnă biruinţă asupra tuturor nivelelor de existenţă naturală. Acest drum este spinos şi îndelungat, dar vine clipa când raza Luminii Dumnezeieşti va tăia întunericul şi va face o gaură prin care noi vom vedea izvorul acestei lumini. Atunci, rugăciunea lui Iisus primeşte dimensiuni cosmice şi metacosmice.

„Deprinde-te cu dreapta credinţă, căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină. Vrednic de credinţă este acest cuvânt şi, vrednic de toată primirea. Fiindcă, pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi, şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul Cel Viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor.” (I Tim. 4, 7 – 11). Urmarea acestei învăţături a Apostolului ne conduce pe calea cea mai adevărată către cele căutate. Nu ne gândim la mijloacele tehnice, pentru a dobândi îndumnezeirea, ci credem că Dumnezeu a venit pe pământ şi ne-a descoperit taina păcatului, şi ne-a dat darul pocăinţei, pentru care ne rugăm: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, cu nădejdea iertării şi împăcării în Numele Lui. Cuvintele „miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, nu le părăsim toată viaţa. Biruinţa deplină asupra păcatului nu este posibilă decât prin sălăşluirea în noi a lui Dumnezeu Însuşi, ceea ce înseamnă îndumnezeirea noastră, în virtutea căreia, devine cu putinţă contemplarea nemijlocită a lui Dumnezeu „aşa cum este El”. Plinătatea desăvârşirii creştine în hotarele pământeşti nu este posibilă. Sfântul Ioan Teologul scrie: „Pe Dumnezeu, nimeni nu L-a văzut vreodată. Fiul Cel Unul Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (In. 1, 18). Şi el afirmă cî, în veacul ce va să fie, se va desăvârşi îndumnezeirea noastră, pentru că: „Il vom vedea aşa cum este” (I In. 3, 2). „Şi oricine şi-a pus nădejdea în El, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este. Oricine rămâne în El nu păcătuieşte. Oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.” (I In. 3; 3, 6). Este folositor să asimilăm conţinutul acestei epistole, pentru ca chemarea Numelui lui Iisus să devină eficientă, mântuitoare pentru noi: „să trecem de la moarte la viaţă”(In. 3, 14), „pentru ca să ne îmbrăcăm cu putere de sus” (Cf. Lc. 24, 49).

Una dintre cele mai minunate cărţi ale părinţilor asceţi este „Scara” lui Ioan Sinaitul. Această carte este citită de monahii începători şi este un corectiv autoritar pentru cei „desăvârşiţi”. (Este, cred, de prisos să spun că pe pământ desăvârşirea nu este niciodată deplină). Aşa se întâmplă şi cu Rugăciunea lui Iisus. Cu ea, se roagă, lucrând orice, oamenii simpli şi cucernici; cu ea, se suplinesc slujbele religioase; pe ea, o rostesc „cu mintea” monahii aflându-se în biserică la sfintele slujbe; ea este ocupaţia de căpetenie a monahilor la chilii şi a pustnicilor isihaşti.

Lucrarea acestei rugăciuni este strâns legată cu teologia Numelui Dumnezeiesc, are adânci rădăcini dogmatice; şi, în chip armonios, însoţeşte conştiinţa dogmatică. În câteva din formele ei, ea devine, cu adevărat, foc arzător de patimi (Cf. Evr. 12, 29). În ea, se ascunde puterea dumnezeiască ce îi reînnoieşte pe cei morţi în păcate; care le iluminează mintea, dându-le posibilitatea să observe puterile ce acţionează „în cosmos”; de asemenea, ne învredniceşte să contemplăm cele ce se săvârşesc înlăuntrul inimii şi minţii noastre: „…pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinică este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evr. 4, 12).

Lucrarea cucernică a acestei rugăciuni îl aduce pe om la întâlnirea cu multe energii care lucrează împotrivă şi sunt ascunse în văzduh. Adusă în stare de adâncă pocăinţă, ea pătrunde într-o zonă ce se află dincolo de hotarele „înţelepiunii înţelepţilor şi a ştiinţei celor învăţaţi” (I Cor. 1, 19). În cele mai intense manifestări, ea cere fie o mare experienţă, fie un îndrumător. Toţi, fără excepţie, trebuie să manifeste o mare vigilenţă, frică de Dumnezeu, răare. Atunci, ea devine o putere care uneşte duhul nostru cu Duhul lui Dumnezeu, care ne dă sentimentul prezenţei vii veşniciei înlăuntrul nostru.

Această rugăciune este un mare dar al Cerului, dăruit omului şi omenirii.

Cât de importantă este petrecerea (să nu spun exerciţiul) în rugăciune, ne-o arată experienţa. Cred că este îngăduit să fac o parabolă cu viaţa noastră firească, să aduc câteva exemple cunoscute nouă din viaţa cotidiană. Sportivii, pregătindu-se pentru concursurile viitoare, vreme îndelungată repetă aceleaşi numere, pentru ca, în momentul întrecerii, toate mişcările deja asimilate să le execute repede, cu siguranţă şi, parcă, mecanic. De cantitatea exerciţiilor, va depinde şi calitatea execuţiei. Voi povesti acum o întâmplare ce s-a petrecut într-un cerc de persoane binecunoscute mie. Într-unul din oraşele europene, doi fraţi s-au căsătorit aproape concomitent. Una din fete era doctor în medicină, inteligentă, deosebită şi un caracter foarte puternic. Cealaltă era foarte frumoasă, vioaie, inteligentă, dar nu prea instruită. Când pentru amândouă s-a apropiat timpul să nască, s-au hotărât să experimenteze teoria ce apăruse nu de multă vreme a „naşterii fără dureri”. Cea dintâi, doctor în medicină, a priceput rapid întreg mecanismul acestui act şi, după două-trei lecţii de gimnastică, a renunţat la exerciţii, încrezătoare că a înţeles totul şi, la momentul potrivit, va pune în practică cunoştinţele dobândite. Cealaltă avea cunoştinţe primitive despre anatomie şi despre corpul uman, dar nu era dispusă să se ocupe de partea teoretică a problemei şi, cu asiduitate, a început să repete întregul complex de mişcări ale corpului, pe care, însuşindu-le în mod corespunzător, s-a dus la operaţia ce o aştepta. Şi ce credeţi dumneavoastră? Prima, în momentul naşterii, de cum au început durerile, a uitat toate teoriile sale şi a născut cu mare greutate şi în dureri (Vezi Fac. 3, 16). A doua însă a născut fără dureri şi aproape fără efort. Aşa va fi şi cu noi. A înţelege „mecanismul” rugăciunii minţii este uşor pentru omul contemporan cultivat. Urmează să se roage două-trei săptămâni cu o oarecare osârdie, să citească câteva cărţi; şi, la toate acestea, va putea şi el să adauge ceva. Dar în ceasul morţii, când întreaga noastră făptură este supusă unei ruperi violente, când creierul îşi pierde lcuiditatea şi inima încearcă fie dureri puternice, fie slăbiciune, atunci toate cunoştinţele noastre teoretice dispar şi rugăciunea poate să se piardă.

Este necesar să ne rugăm cu anii. Să citim puţin şi numai ceea ce se găseşte în atingere cu rugăciunea. Prin practicarea ei îndelungată, rugăciunea devine o natură a fiinţei noastre, o reacţie firească la orice fenomen în sfera duhovnicească, fie lumină sau întuneric, apariţie a sfinţilor îngeri sau a puterilor demonice, fie bucurie sau întristare, într-un cuvânt, în toată vremea şi în toate situaţiile. Cu o astfel de rugăciune, naşterea noastră pentru lumea de Sus poate cu adevărat să devină „o naştere fără dureri”.

Scurtă este cartea Noului Testament care ne descoperă ultimele profunzimi ale Existenţei fără de început. De asemenea, teoria Rugăciunii lui Iisus nu necesită lungiri. Nu se poate sedcrie mulţimea încercărilor prin care trece sihastrul în lucrarea acestei rugăciuni, care, în mod straniu, poartă duhul omului la întâlnirea cu „puterile” ascunse ale cosmosului. Rugăciunea Numelui lui Iisus stârneşte lupta acestor puteri cosmice împotriva omului, mai bine zis: „a stăpânitorilor întunericului acestui veac, a duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri” (Efes. 6, 12). Înălţându-l pe om în sferele ce stau la hotarele înţelepciunii omeneşti, această rugăciune, în formele ei cele mai înalte, are nevoie „de un înger credincios şi îndreptător”.

În esenţa sa, Rugăciunea lui Iisus se află deasupra oricărei forme exterioare, dar, din punct de vedere practic, ca urmare a incapacităţii noastre de a petrece în ea „cu mintea curată”, de dragul disciplinei, credincioşii se folosesc de mătănii. La Sfântul Munte Athos, cele mai răspândite sunt mătăniile cu 100 de noduri, împărţite în patru părţi (cu câte 25 de noduri fiecare). Numărul rugăciunilor şi închinăciunilor pe zi şi noapte se stabileşte potrivit cu puterea fiecăruia şi cu posibiliataea reală a vieţii.

 

Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, Traducere din limba rusă de Părintele Prof. Teoctist Caia, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001, pp. 128 – 135.

Alte capitole:

Rugăciunea – lucrare fără de sfârşit

Rugaciunea – cale spre cunoastere

Rugăciunea biruieşte tragismul

Despre slujirea duhovniceasca (din insemnarile unui duhovnic athonit)

Despre Rugăciunea lui Iisus

Anunțuri

O părere la “Fericitul Arhimandrit Sfronie: Modul de practicare a rugăciunii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s