Părintele Calistrat: Drumul spre Dumnezeu, ridicarea din păcat

intoarcerea fiului risipitorPărintele Calistrat

,,Luaţi aminte la voi înşivă: de-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l; şi, dacă se va pocăi – iartă-l! Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi, şi totuşi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: mă căiesc! – iartă-l!”(Lc 17,3-4)

Lucrarea pocăinţei are o adâncime de taină care nu poate fi cuprinsă în marginile minţii omeneşti. Aceasta pentru că în pustia inimii şi în întunericul minţii este cu neputinţă să cunoşti doar prin slabele tale puteri omeneşti meşteşugurile de ispitire ale diavolului. Nu degeaba,  în Rugăciunea Domnească, adresată Tatălui Ceresc, Mântuitorul Hristos ne-a învăţat să rostim aceste cuvinte:„Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean!”(Mt. 6,13). ,,Vieţile Sfinţilor” şi ,,Patericele” din întreg cuprinsul lumii şi istoriei creştine păstrează nenumărate pilde de cădere ale multor nevoitori din harul Dumnezeului Celui viu – uneori chiar şi asceţi încercaţi de-a lungul multor ani de osteneală întru mântuire. Vestiri precum cea pe care o făcea ucenicilor săi Sfântul Antonie cel Mare (,,Marele stâlp al pustiei a căzut!”) sunt semne că ochiul pătrunzător al Domnului nu poate fi înşelat nici de cele mai subţiri umbre de păcat tăinuite prin ungherele ascunzişurilor inimii celui nu întru totul lepădat de lume şi de propria sa voie: ,,În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie!”(Ps. 141,3).

Iată, de pildă, că vederea luminii slavei dumnezeieşti care a strălucit pe Muntele Tabor la schimbarea la faţă a lui Iisus  n-a fost de-ajuns spre a-l întări pe Petru ca să nu cadă în păcatul lepădării de Învăţătorul său la vremea pătimirii Acestuia pentru mântuirea lumii. La fel, nici prezenţa nemijlocită la săvârşirea nenumăratelor minuni de către Hristos nu l-a împiedicat întru nimic pe Iuda atunci când s-a hotărât şi s-a pornit a-L vinde pe Fiul Celui Preaînalt. Astfel de exemple ne demonstrează categoric faptul că sufletul omenesc poate pierde harul Domnului atunci când nu păstrează întreagă, neştirbită, starea de trezvie: ,,Privegheaţi şi vă rugaţi!”(Mt. 26,41), căci „satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu”(Lc. 22,31). Prin urmare, slăbirea lucrării de păzire a minţii sau de luare-aminte la sine a omului neîncetat asaltat de pornirile păcătoase ale firii sale trupeşti, carnale, are ca efect căderea în iadul patimilor de ocară. Şi de aceea Petru „a început a se blestema şi a se jura: nu cunosc pe omul acesta!”(Mt 26,74), iar Iuda „ducându-se, s-a spânzurat”(Mt. 27,5): duhul demonic l-a cuprins, punând stăpânire pe sufletul lui! Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan o spune fără înconjur: „a intrat satana în el”(In. 13,27), iar Sfântul Apostol Petru o confirmă: „diavolul umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!”(1 Pt. 5,8).  De aceea, bine e ca omul să  nu uite că „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios!”(Mt. 26,41).

Am făcut toate aceste consideraţii introductive pentru a putea înţelege mai bine rostul mântuitor al pocăinţei în viaţa duhovnicească a creştinului. Hristos ne-a încredinţat atât cu vorba, cât şi cu fapta, că: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”(In. 14,6). Şi de aceea, doar credinţa deplină şi statornică în puterea dumnezeiască a Mântuitorului poate să rodească în noi adevărata simţire de căinţă pentru tot răul săvârşit, pentru toate păcatele făcute, rostite sau (fie doar şi) cugetate.

„Adevărat grăiesc vouă: oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în Cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în Cer!”(Mt. 18,18). Acest lucru este cu putinţă numai prin puterea Duhului lui Dumnezeu: „Zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Primiţi Duhul Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, iar cărora le veţi ţine – vor fi ţinute!”(In. 20,22-23). Astfel de hotărâri sunt luate pe pământ şi se înfăptuiesc aidoma în Cer. Iar Cerul se îndreaptă spre pământ la fiecare lacrimă de pocăinţă pe care orice păcătos o varsă către Dumnezeu: „Zic vouă: aşa şi în Cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă!”(Lc. 15,7). Şi nu încape îndoială că adevărata pocăinţă înseamnă atât căinţă, plânsul cu amar pentru răutăţile de altădată,  cât şi îndreptarea vieţii, a faptei şi a gândirii: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”(Lc. 18,13). Nu  întâmplător mărturiseşte vameşul Zaheu: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor; iar dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!”(Lc. 19,8).

Pe de altă parte, lucrarea pocăinţei în suflet trebuie să fie statornică, nestrămutată, adâncind prin plânsul nefăţarnic simţirea acelei „întristări după Dumnezeu, care aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte!”(II Cor. 7,10). Practic, aceasta reprezintă începutul mânturii omului din robia morţii păcatului, prin lucrarea harului dumnezeiesc în  „inima înfrântă şi smerită”(Ps. 50,18): „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut!”(Lc. 19,9-10).

Ca orice realitate duhovnicească, şi pocăinţa rămâne ceva de necuprins cu văzul ochilor trupeşti. Ea implică o trăire profund interioară, pe care nu o poţi afişa public aşa cum îşi expun unii hainele de gală la festivalurile modei. A te înnoi duhovniceşte înseamnă atât a regreta toate relele săvârşite în trecut – „mă căiesc!”(Lc. 17,3-4), cât şi a le înlocui cu faptele de binefacere şi milostenie: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor; iar dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!”(Lc. 19,8). Oprirea făptuirii relelor este, de fapt, începutul pocăinţei. Căci nu există pocăinţă fără roade: „tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc!”(Mt. 3,10). Pocăinţa reprezintă tocmai întoarcerea omului de pe căile pierzării la calea mântuirii, pe calea cea dreaptă şi bună a învăţăturii sănătoase: „Pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre!”(FA 3,19).

Privită în miezul ei de foc duhovnicesc, pocăinţa este schimbarea firii gândirii păcătoase a omului necredincios şi  necuvios, primenirea ei prin puterea harului smereniei dumnezeieşti , care taie din rădăcină lucrarea demonică a trufiei şi a lăcomiei ce alcătuiseră până atunci un mod de vieţuire schimonosit prin răutate, schimbându-l cu un nou mod de a trăi, după chipul îmbunătăţit al petrecerii îngerilor în ceruri, în rugăciune neîncetată şi mulţumire cu recunoştinţă. Cel dintâi gând al fiului risipitor ajuns flămând în ţara cea îndepărtată – „mă voi scula”(Lc. 15,180), reprezintă revenirea în sine a omului rătăcit pe cărările patimilor. Iar gândul care urmează gândului dintâi – „mă voi duce”(Lc. 15,18), reprezintă hotărârea de a se îndrepta pe calea mântuirii, intrând prin uşile pocăinţei în sfântul locaş al Domnului, spre întâlnirea cu duhovnicul şi întoarcerea la casa Părintelui Ceresc. Acest drum al „revenirii întru sine” sau al „întoarcerii acasă” a fost bătătorit de paşii nenumăraţi ai celor care s-au sfinţit prin lacrima de căinţă, prin grăuntele de credinţă, prin stropul de har şi bobul de faptă bună:      ,,învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima – şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!”(Mt. 11,29), căci „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”(In. 14,6).

Căci suferinţa omului căzut pradă păcatelor de tot felul stârneşte compasiunea divină, iar Cel Preaînalt participă la durerea sufletului întemniţat în bezna neştiinţei şi încătuşat în lanţurile neputinţelor: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”(Ps. 129,1). Iar glasul Celui Sfânt răsună peste veacuri: „voiesc ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină!”(I Tim. 2,4). Şi de aceea, în pustie, s-a înălţat oarecând cu tărie de sabie şi fulger glasul Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”(Mt. 3,2), ca o trâmbiţă de foc răsunând spre deşteptarea conştiinţei oricărui păcătos: „am greşit la Cer şi înaintea Ta, şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău!”(Lc. 15,21). Iar harul alb şi blând ca neaua al smereniei („spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă voi albi!” – Ps 50,8) se aşterne astfel în sufletul copleşit de mărinimia iubirii dumnezeieşti: „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău; fă-mă ca pe unul din argaţii Tăi!” (Lc. 15,19). Iar din iertarea, îmbrăţişarea, binecuvântarea şi mărirea pe care Părintele luminilor le dă iarăşi omului trezit din moartea păcatului neascultării, în Sfânta Liturghie a Cinstitelor Daruri de Pâine şi Vin, în Jertfa euharistică a prefacerii lor în Trupul şi Sângele Fiului lui Dumnezeu, atunci când „aducând viţelul cel îngrăşat, îl înjunghiem şi, mâncând, ne veselim”(Lc. 15,23), răsună tainic şi duios, în murmur de recunoştinţă caldă, dulcea cântare de laudă şi mulţumire: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru!”(„Liturghierul”).

Prin aceasta se împlineşte întocmai cuvântul pe care Iisus Învăţătorul l-a rostit în casa lui Simon fariseul: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit! Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte!”(Lc. 7,47). Scrierile aghiografice sunt pline de astfel de exemple care ne încredinţează cu privire la puterea pocăinţei de a face „din pescari apostoli şi din păgâni mucenici”, precum şi din femei (la început nu tocmai cuvioase), ulterior, adevărate raze de foc şi de lumină, ca unele care au biruit neputinţele firii şi au devenit vrednice de slujire sfântă şi demne de toată cinstirea. Maria Magdalena, „cea întocmai cu Apostolii”, şi Maria Egipteanca, cea din pustia Iordanului, nu sunt decât două dintre numele cele mai cunoscute care au străbătut de-a lungul şi de-a latul pământului creştinesc cu faima vredniciei trăirii şi a osârdiei lor duhovniceşti, mai presus de omeneasca înţelegere. Tot aşa precum şi Pelaghia sau Taisia ori Iacob Pustnicul şi Sfântul Bonifatie (cel oarecând plecat la Ierusalim ca un uşuratic şi desfrânat de la curtea stăpânei sale, dar întors de acolo ca sfânt mărturisitor al lui Hristos, prin sfintele sale moaşte cele muceniceşti) au uimit creştinătatea, fiecare la vremea sa (şi chiar şi dincolo de aceasta), de-a lungul veacurilor până la noi. Căci sfinţii mucenici de prin cetăţi şi sate şi oraşe primeau cu bucurie a li se jertfi viaţa de aici şi a li se vărsa sângele trupesc pentru Hristos, căci dobândeau în schimb viaţa cea veşnică şi harul cel dumnezeiesc. Acelaşi har pe care sfinţii asceţi de prin pustietăţi îl agoniseau în inimile lor prin jertfa cea fără de sânge a rugăciunii neîncetate întru necontenită priveghere şi postire neînfrântă: „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale,   şi cheamă-Mă în ziua necazului – şi te voi izbăvi – iar tu Mă vei preaslăvi!”(Ps 49,15-16).

Aşa şi-au agonisit unii ca aceştia cununile neveştejite ale slavei cereşti netrecătoare. Dar este o mare diferenţă între aureola de lumină lină care înveşmântează făptura unui sfânt profet, apostol sau mucenic ori cuvios, lumină sfântă dobândită prin credinţă dreaptă şi prin fapte bune, şi aşa-zisa „aură” despre care învaţă aşa-numiţii „clarvăzători” şi „bioenergeticieni”, referindu-se de fapt (fără ca măcar să ştie!) la irizaţiile demonice ale duhurilor rele ce sălăşluiesc ca patimi de ocară în trupurile şi sufletele celor pe care îi chinuiesc din pricina nepăsării şi a neluării aminte la sine şi a nepurtării grijii celei pentru mântuire. Numai o pocăinţă sinceră şi deplină îl poate duce pe om la Dumnezeu. Şi doar o credinţă vie în puterea dragostei lui Dumnezeu şi în mila Lui îl poate izbăvi de păcate. „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” l-a făcut pe vameş să se întoarcă „mai îndreptat la casa sa”(Lc. 18,13-14). Cuvântul de îndemn al lui Iisus este limpede şi ferm: „Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti!”(In. 8,11). Iar altădată el capătă ecouri de avertisment proorocesc şi de neînduplecat: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău!”(In. 5,14).

Literatura duhovnicească de provenienţă ascetică monahală înfăţişează portretul povăţuitorului pe calea mântuirii sub chipul unui adevărat războinic luptător „împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”(Efes. 6,12), pentru a elibera sufletele celor robiţi de demoni ori căzuţi pradă curselor diavolului, ca un strateg duhovnicesc iscusit în arta discernământului, dăruit fiind cu darul deosebirii duhurilor. Acest dar, însă, este rezultatul unui şir îndelungat de ani plini de nevoinţă, ca o acumulare uriaşă de experienţă spirituală, singura în măsură să dăltuiască măiastru caractere călite în focul ispitelor, adică în cuptorul încercărilor venite de la trup, de la lume şi de la diavol, de-a lungul întregului urcuş duhovnicesc al strădaniei de curăţire de patimi, de luminare duhovnicească şi de unire prin har cu Dumnezeu Cel veşnic viu.

Numai atunci când fugi de păcat te apropii de Dumnezeu. Doar aşa te poţi curăţi, lumina şi asemăna cu sfinţii. Doar când urăşti păcatul poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu, şi astfel să te învredniceşti de minunate cercetări cereşti în rugăciune şi în contemplaţie. Şi atunci doreşti să te rogi, cauţi liniştea, râvneşti să meditezi, să citeşti ceva de suflet folositor – şi astfel să petreci mereu cu Dumnezeu. Cei iubitori de rugăciune şi de cântare, de citire şi de slavoslovie, de Psalmi şi de Scripturi, râvnitori la slujbele Bisericii şi împlinitori ai rânduielii de chilie, au semnul izbăvirii de patimi şi al apropierii de Cel Preaînalt. Din nefericire, sunt destui aşa-numiţii teologi (ai literei, nu ai Duhului!) lipsiţi de suflul rugăciunii. Una e teologia la care se referă, de pildă, cuvântul unui Evagrie Ponticul („Dacă vrei să fii teolog, roagă-te! Iar dacă te rogi – eşti teolog!”), şi cu totul altceva este să flecăreşti întruna formule, idei, păreri şi presupuneri despre Dumnezeu. Nu putem spune noi despre El mai mult decât El Însuşi a făcut-o: „Eu sunt Cel Ce sunt!”(Ieş. 3,14);  „Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul!”(Apoc. 21,6); „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!”(Mt. 24,35); „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!”(In. 6,37); „N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea!”(In. 12,47). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel exclamă: „Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui viu!”(Evr. 10,31). Acesta este Dumnezeul creştinilor: „Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!”(Ps. 76,13). Iar iubirea de Dumnezeu înseamnă unirea deplină cu El, precum tot marele Pavel o spune: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal. 2,20).

La aceasta, însă, nu se ajunge prea uşor.  De pildă, în vremea noastră se manifestă în cuprinsul vieţii bisericeşti, unele curente de opinie care tind să relativizeze complet lucrarea pocăinţei. Aceasta nu mai este considerată ca indispensabilă pentru mântuire. Şi de aceea rostul duhovnicului în viaţa „credinciosului” de factură mai modernă devine unul destul de precar. Într-o asemenea perspectivă, duhovnicul riscă să se transforme într-un fel de „automat de dezlegat păcate” (probabil după modelul „automatului de cafea”). „Credinciosul” modern ar vrea întrucâtva să scape de păcate – dar fără să facă ceva anume în acest sens. Şi de aceea ajunge să pretindă ca duhovnicul să îl dezlege, pur şi simplu, ori de câte ori are el chef. Numai că nu există îndreptare fără lucrare. Dovadă stă îndemnul paterical: „Ai căzut? Ridică-te!”; şi iarăşi: „Iar ai căzut? Iarăşi ridică-te!”. Nu degeaba scria şi Apostolul: „cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă!”(I Cor. 10,12). Numai că a cădea pururea în păcat, fără să te mai sinchiseşti de ridicarea din el, înseamnă de fapt a petrece viaţa în păcat, a îmbrăţişa păcatul, a te uni cu acesta, făcând din el cumva un alt mod de a fi. Dacă a cădea în păcat e omeneşte, a te ridica din el îi bucură pe îngeri. Dar a rămâne în păcat – aceasta este diavoleşte. Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel ne reaminteşte: „În lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit încă până la sânge!”(Evr. 12,4).

A da vina pe contextul social este o mare greşeală. Istoria nu are treabă cu mântuirea. Nu puţini au fost cei care, la adăpostul părelnic al aşa-zisei „persecuţii comuniste”, au refuzat a-L mai sluji pe Dumnezeu, debarasându-se de „obligaţiile” spirituale ale Bisericii. Să nu uităm, însă, că primele veacuri de creştinătate au cunoscut prigoane mult mai diabolice decât prigoana comunistă. Şi totuşi, catacombele şi peşterile şi crăpăturile pământului au umplut cerul Bisericii de creştini adevăraţi, încât astăzi gem sinaxarele de mulţimea numelor de sfinţi, iar bisericile de mulţimea moaştelor lor. E foarte adevărat şi faptul că, în dimensiunea lui agresiv ateistă, comunismul a dat la iveală (fără să vrea!) milioane de vajnici mărturisitori ai Cuvântului întrupat din Fecioara Maria. Au plătit tribut de sânge şi de credinţă toate categoriile sociale, de la ţăranii simpli şi până la intelectualii de marcă, cu toţii fiind supuşi uneori la chinuri şi forme de tortură fizică şi psihică de un diabolism aproape cu neputinţă de închipuit. Dacă ar fi să ne gândim numai la sutele de ierarhi, episcopi şi mitropoliţi mucenici, la miile de preoţi şi de monahi martirizaţi, şi la milioanele de creştini ucişi numai în cuprinsul pământului rusesc pentru credinţa în Hristos şi purtarea în inimă, pe buze şi pe trup, a Crucii Celui Răstignit (ca un refuz total al propagandei ateiste şi al hulelor „materialismului dialectic şi istoric”, pretins „ştiinţific”) – şi ar fi de ajuns! Dar şi în România veacului al douăzecilea prigoana drăcească declanşată împotriva dreptei închinări în Duh şi în Adevăr, a jertfit prin temniţe de tortură şi lagăre de muncă silnică vieţile a mii de credincioşi, mai tineri şi mai vârstnici: sfântă mucenicie forţată de împrejurări, nepretinsă de Dumnezeu, dar îngăduită de El pentru mulţimea păcatelor poporului şi pentru nepăsarea faţă de credinţa moşilor şi a strămoşilor noştri.

Dârzenia luptei neînfricate cu păgânătatea şi avântul ctitoricesc şi mărturisitor al unui Ştefan, înălţimea idealului de moralitate şi înţelepciune al unui Neagoe, puterea curajului de neînfrânt a unui Mihai, smerenia jertfirii unui Barnovschi, ca şi măreţia verticalităţii de neînduplecat a unui Brâncoveanu – sunt tot atâtea mărturii ale istoriei creştine româneşti de altădată, care ar trebui să reprezinte modele de trăire autentică a credinţei în Dumnezeul Cel Viu al Adevărului pentru noi, cei de azi. Căci lucrarea personală a fiecăruia dintre cei pomeniţi, ca şi a celor pe care nu i-am amintit aici, l-a făcut să strălucească pe „fiecare în rândul cetei sale”(I Cor. 15,23). Şi de aceea s-ar cuveni ca fiecare dintre noi, deopotrivă clerici sau laici, monahi ori mireni, să păstrăm în minte cuvintele Mântuitorului: „vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii!”(In. 5,29).

În loc de acestea, însă, auzim cu totul altfel de „învăţături” şi „apoftegme”, enunţate uneori chiar şi de unii părinţi duhovnici, precum: „Nu poate greşi omul cât poate ierta Domnul!”, sau chiar: „Nu poţi greşi tu, păcătosule, cât pot ierta eu, ca duhovnic!”. Numai că astfel de „propovăduiri” şi „încredinţări” nu sunt izvorâte dintr-o conştiinţă limpede şi curată a măreţiei înfricoşătoare a Jertfei Fiului Lui Dumnezeu pe Cruce spre încetarea potopului de păcate de pe pământ. Iar Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli ne îndeamnă categoric: „fiţi treji!”(I Pt. 5,8),  „fiţi tari!”(I Cor. 15,58). Şi de aceea, nu poate un om rânduit ca simplu iconom al Tainelor lui Dumnezeu să depăşească sau să întreacă măsura lucrării divine, care se face în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, iar nicidecum în numele lui personal! Nu ne pocăim la concurenţă, nu ne pocăim la pariu ori de dragul duhovnicului, ci din dorul de Dumnezeu şi din dorinţa sinceră de a fi cu El: „şi aşa pururea cu Domnul vom fi!”(I Tes. 4,17).

O altă atitudine destul de răspândită în numeroase comunităţi parohiale şi obşti monahale contemporane, ce poate fi calificată ca şi rătăcire duhovnicească sau formă de înşelare, abordează problema împlinirii poruncilor evanghelice într-o manieră străină de duhul patristic autentic. Astfel, se constată că duhovnicul (sau povăţuitorul) aproape că suprimă dreptul de a gândi şi de a decide al credinciosului (sau al nevoitorului). Deşi atât credinciosul mirean, cât şi nevoitorul monah, sunt numiţi „oi cuvântătoare” din turma lui Hristos, „Păstorul Cel Mare al oilor” (Evr. 13,20) înzestrate cu raţiune, deci cu chemarea şi puterea de a discerne între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între lumină şi întuneric, între frumuseţe şi urâţenie, totuşi se promovează uneori ideea că păstorul sufletesc ar trebui neapărat să-şi dea cu părerea şi să hotărască el în orice privinţă – oricât de măruntă. Numai că una e să soliciţi cuvântul povăţuitorului ascetic iscusit în desluşirea curselor pe care demonii le întind nevoitorilor din pustie (prin tot felul de vedenii, arătări, voci, glasuri, mirosuri, proorocii şi descoperiri – tot atâtea posibile forme de înşelare diavolească ce trebuie deosebite de lucrările îngereşti), şi cu totul alta este să-ţi soliciţi duhovnicul pentru ca să-ţi stabilească meniul, garderoba, parfumurile, coafura şi mijlocul de transport cu care să călătoreşti de la serviciu acasă şi înapoi! În viaţa cotidiană lucrurile se simplifică: creştin fiind, ai binecuvântare să faci tot ceea ce e bine pentru tine şi pentru semeni, ai blagoslovenie la tot binele, şi nu ai binecuvântare la a păcătui sau la a face rele!… Dar ceea ce e încă şi mai interesant e faptul că, atunci când facem (sau vrem să facem) răul, nu mai avem nevoie de duhovnic! În schimb, n-avem deloc simţul ridicolului sau al penibilului atunci când ne înfăţişăm înaintea părintelui duhovnicesc pentru lucruri de-a dreptul puerile … Nu are nimic de a face despătimirea ta cu descurcăreala printre cele cotidiene şi efemere ale lumii de aici. În această perspectivă, înţelegem mai bine răspunsul pe care avva Dorotei l-a dat acelor ucenici ai săi care l-au întrebat de ce îi evită: „Fug de voi pentru că vă iubesc!”. Altfel spus, nu pot pune laolaltă gândurile pământeşti ale minţii împătimite de cele lumeşti cu gândurile cereşti ale minţii înduhovnicite prin rugăciunea neîncetată făcută în Numele lui Iisus. Aceasta pentru că, atât timp cât omul nu-şi dezlipeşte mintea de gândurile la treburile lumeşti, nici nu va birui vreodată în lupta cu duhurile demonice ale patimilor, spre a se elibera de acestea. Edificator în acest sens este îndemnul pe care Sfântul Apostol Petru îl adresează lui Simon vrăjitorul: „Pocăieşte-te, deci, de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu – doară ţi se va ierta cugetul inimii tale!”(FA 8,22). Fără străduinţa susţinută a efortului de păzire a minţii de spurcatele gânduri prin neîncetata luare-aminte la sine, nimeni nu va putea conştientiza vreodată propria sa stare de păcătoşenie. Ci păcatele îi vor apărea ca ceva cât se poate de firesc, de normal chiar, fără să deranjeze în vreun fel conştiinţa. În această privinţă, Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: „Vei vedea unii duhovnici care dezleagă foarte uşor anumite păcate – aceasta pentru că sunt şi ei robiţi de ele. Sau, dimpotrivă, vei vedea alţi duhovnici, foarte severi şi aspri cu cei păcătoşi: unii ca aceştia, prin darul lui Dumnezeu, au fost feriţi de căderea în păcate, şi de aceea înţeleg mai greu starea de neputinţă a celui păcătos”. Ideal, însă, este să discerni cu inimă de mamă iubitoare (care mustră cu blândeţe şi iartă cu mărinimie), cu minte de judecător (ca să arăţi neîndoielnic şi precis consecinţele greşelii şi greutatea păcatului), dar şi cu meşteşug de doctor (ca să dai leacuri potrivite, atât pentru patimile grele, cât şi pentru păcate mai uşoare, ca să poţi să-i vindeci şi să-i câştigi deopotrivă pe cei mari ca şi pe cei mici, pe cei şcoliţi ca şi pe cei nepricepuţi), după cum şi Sfântul Apostol Pavel scrie: „Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi: cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub Lege, ca unul de sub Lege, deşi eu nu sunt sub Lege, ca să dobândesc pe cei de sub Lege; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără Lege, deşi nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui Hristos, ca să dobândesc pe cei ce n-au Legea; cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii!”(1Cor 9,19-22).

Desigur, gravitatea unui păcat ţine atât de contextul în care acesta s-a săvârşit, cât şi de dispoziţia sufletească a celui care l-a făcut: fie din iuţime, fie din ură, din răutate, din invidie, zavistie, pizmă ori frustrare, din dorinţă de răzbunare, din obişnuinţă, pentru plăcere – ori, pur şi simplu, din dorinţa de a face rău. Unele ca acestea (aflate în flagrantă contradicţie cu normele de vieţuire creştinească) abundă, însă, în viaţa de zi cu zi a creştinilor contemporani. Nu degeaba tot marele Pavel semnala acest aspect cu totul nefericit: „Ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu. Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc! Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele: om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?!”(Rm 7,19).

Dar, dacă ar fi să ne gândim fie şi numai la cea dintâi poruncă din Lege: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”(Lc 10,27), oare cum am mai putea justifica astfel de moravuri şi năravuri, apucături şi patimi, în viaţa noastră cotidiană de creştini ortodocşi?! Şi ce răspuns am da noi Celui Sfânt, ca şi creştini ortodocşi – câtă vreme Ortodoxia pe care pretindem că o trăim şi că o întruchipăm este împlinită, de fapt, prin credinţa dreaptă în Dumnezeul Cel adevărat şi prin vieţuirea curată în pacea şi dragostea Duhului Sfânt – ceea ce la noi nu se mai regăsesc?! Şi cum, oare, să Se sălăşluiască Duhul Sfânt în inima omului, când aceasta devine cuib a toată necurăţia?! „Căci din prisosul inimii grăieşte gura!”(Mt 12,34).  De aceea este nevoie să ne pocăim. Tertulian scria că „mărturisirea păcatelor este sfătuire cu Dumnezeu”. Iar Origen o numeşte „învierea lui Lazăr cel mort de patru zile, săvârşită de Hristos”. Şi tot Origen spune că prezenţa păcatului în suflet este ceva cu totul nefiresc, cu totul străin şi vătămător. Pocăinţa este condensată în cele mai elementare forme de lucrare: „Milă voiesc, iar nu jertfă!”(Mt 9,13), căci „jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi!”(Ps 50,18).

De-a lungul veacului trecut, Ortodoxia românească a strălucit prin mari luminători de suflete, deschizători de căi spre mântuire, trăitori de o valoare incontestabilă (recunoscută ca atare de Biserică) ai misterului îndumnezeirii omului prin credinţă dreaptă şi statornică, prin viaţă curată, împodobită cu fapte de virtute, şi prin har: Dometie Manolache, Arsenie Boca , Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Iachint Unciuleac, Vichentie Mălău, Antim Găină, Mina Prodan, Elefterie Mihail, Iustin Pârvu – toţi aceştia, ca şi ceilalţi asemenea lor, au întruchipat în viaţa şi mărturia credinţei lor adevărul Sfintelor Scripturi şi valoarea învăţăturilor patristice şi filocalice. Căci nici unul dintre ei nu s-a abătut în vreun fel de la calea pe care au păşit cuvioşii lor înaintaşi de care au fuseseră formaţi, la rândul lor. Şi de aceea, duhovnicia nu se învaţă (doar cu vorba), ci se transmite (şi cu fapta!). Argumente precum „aşa zicea Avva!” sau „aşa făcea Bătrânul!” au reprezentat întotdeauna, în viaţa duhovnicească a monahilor, de pildă, adevărate definiri ale canonicităţii vieţuirii fiecăruia, direcţii în care, mergând, sigur nu se rătăceau, căci mergeau pe calea bătătorită de paşii înaintaşilor şi adeverită prin izbânda lor. Precum şi marele Pavel confirmă: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase!”(2Tim 1,13); „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!”(Evr 13,7).

Izbânda (sau neizbânda) unui povăţuitor duhovnicesc o face izbânda (sau neizbânda) ucenicilor săi. Aici problema e mai delicată. Dacă ucenicul ascultă şi respectă întocmai cuvântul povăţuitorului său, dar totuşi sfârşeşte în eşec, atunci şi povăţuitorul va gusta amărăciunea eşecului. Şi astfel va fi nevoit să-şi asume carenţa şi să schimbe modul de lucrare. Sau chiar să îşi oprească lucrarea. Căci ţinta este sfântă: „tuturor toate m-am făcut, pentru ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii!”(1Cor 9,19-22). Dar dacă ucenicul nu ascultă sau pleacă, lepădându-se de făgăduinţa ascultării, ori contestă eficienţa canonului primit, atunci unul ca acesta e liber să guste eşecul (căderea, înşelarea sau rătăcirea) pe cont propriu. Nu Hristos este vinovat de spânzurarea lui Iuda, şi nici de lepădarea lui Petru. Aşa şi în Ortodoxie: nu e de vină Biserica pentru că în rândurile ei apar uneori cei lepădaţi de cele sfinte, tot felul de rătăciţi şi înşelaţi, certaţi cu buna rânduială.  Aceasta nu înseamnă că lucrarea Duhului Sfânt este umbrită în Biserică. Scris este şi rămâne: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu!”(Iez. 33,11). Aşa şi în Taina Spovedaniei: pocăinţa (adică îndreptarea) dă roade numai în lumina cuvântului Sfintei Evanghelii şi a învăţăturii filocalice – şi numai în Biserică: „În afara Bisericii nu există mântuire!”(Sfântul Ciprian de Cartagina). Unde este Hristos, acolo este episcopul, acolo este Biserica, acolo este şi mântuirea. Fineţea lucrării pocăinţei, adică sporirea tainică în harul sfinţeniei divine, o putem recunoaşte din două pilde evanghelice: cea a tânărului bogat, căruia Hristos îi spune: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în Cer; după aceea, vino şi urmează-Mi!”(Mt 19,21) – ceea ce înseamnă că e cam greu să ne desăvârşim, pentru că uneori (cu lacrimi!) putem fugi de desăvârşire pentru grija cea lumească, pentru deşertăciunea cea de zi cu zi, şi pentru părerea de sine, impresia bună despre propria noastră persoană de „ortodox învederat”, precum cel ce zicea: „toate acestea le-am păzit din copilăria mea!”(Mt 19,20) – numai că ne lipseşte mult lepădarea de sine…; şi, apoi, din pilda pe care ne-o dă (fără să vrea) Petru mergând pe mare: faţă în faţă cu Iisus, merge pe apă ca pe uscat, dar „văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!”(Mt 14,30). Atât de subtilă e problema mântuirii şi a sfinţeniei! Când crezi că eşti mai sfânt, atunci eşti în cădere… Când te crezi cel mai păcătos, atunci eşti cu adevărat plăcut lui Dumnezeu!

În viaţa duhovnicească nu vom putea face vreodată vreo ierarhizare a lucrărilor tainice din inimile oamenilor. Acesta pentru că poţi cădea cu capul în jos (prin păcate grosiere), după cum poţi cădea şi „în sus” (prin fapte de înălţare a minţii). Nu poţi prea uşor să ajungi să spui precum Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal 2,20). Viaţa duhovnicească toată este o luptă acerbă şi o ispitire permanentă. Tocmai de aceea Mântuitorul Hristos Însuşi ne îndeamnă la trezvie neîncetată: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!”(Mt 26,41). Dacă Adam L-a pierdut pe Dumnezeu chiar în grădina Raiului, cu cât mai mult nouă, oamenilor cu trup carnal şi simţiri păcătoase, ni se cuvine să fim pururea atenţi la cei trei mari uriaşi omorâtori de suflet (lenea, uitarea şi nepăsarea), în lupta neîncetată cu ispitele care ne vin de la trup, de la lume şi de la demoni: „Chiar numai de o zi de-ar fi viaţa omului, nu este fără de păcat!”(Iov 14,4); „căci fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!”(Ps 50,4) şi „nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta!”(Ps 142,2). Iată, „risipit-am păcatele tale ca pe un nor şi fărădelegile tale ca pe o negură!”(Is 44,22). „Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!”(Mt 6,12). „Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta, şi tu nu vei muri! ”(2Regi 12,13).

„Oricât de mari ar fi păcatele celui care se pocăieşte, dacă pocăinţa aceluia este deplină şi sinceră, atunci să-l primeşti în Biserică!”(Sfântul Grigorie Teologul). „Pocăinţa este o vindecare sufletească, iar preotul este doctorul duhovnicesc”(Tertulian). „Ca şi putere harică, Pocăinţa este egală cu Botezul!”(Sfântul Grigorie Teologul). „Tatăl a dat toată judecata Fiului, iar Fiul a dat-o preoţilor – pentru că şi preoţii iudeilor au avut puterea de a fi martori şi de a vedea cum s-au curăţit leproşii de lepră. În Noul Testament preoţii împacă pe fiii lor duhovniceşti nu cu puternicii acestei lumi, ci cu Dumnezeu Însuşi. Iar puterea de a lega şi a dezlega n-a dat-o Dumnezeu îngerilor, arhanghelilor sau puterilor, ci preoţilor, fiindcă ceea ce hotărăsc preoţii pe pământ Dumnezeu confirmă în Cer: Stăpânul Cerului este de acord cu părerea slujitorilor Săi de pe pământ!”(Sfântul Ioan Gură de Aur). „Gura celui care face din rău bun, gură a Duhului Sfânt este!”(Sfântul Chiril al Alexandriei). „Nici un om întinat de păcat nu este lipsit de mântuire prin puterea Tainei Pocăinţei!”(Sfântul Vasile cel Mare).

Sursa: Hristos a înviat!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s