Arhim. Mihail Daniliuc: „Îngerii în trup” ai familiei Eminescu

eminescu-si-mosul-sau-calugarJumătatea lui Cireșar ne prilejuiește aduceri-aminte despre Mihai Eminescu, cel care ne-a făcut să ne simțim mândri că Dumnezeu ne-a plămădit în același neam cu el. Pe 15 iunie 1889 neînțelesul poet a ferit perdeaua acestui veac şi a urmat drumul lui Hyperion, adăugându-se cerului înstelat al valorilor noastre spirituale. S-au scurs 125 de ani de tăcere? atâta amar de timp de lipsă? Nu! Eminescu a plecat doar cu trupul dintre noi, spiritul a rămas aici prin inegalabila-i operă, o tulburătoare radiografie a trăirilor, idealurilor și suferințelor unui om.

Ca în fiecare an, ne vom ruga pentru poet, căci îi cinstim pe scriitorii care ne-au umplut viața cu nespuse bucurii literare nu doar „troienindu-le” memoria cu amintiri, simpozioane ori colocvii, ci săvârșind și cuvenitele slujbe de pomenire. Trebuie să-i purtăm nu numai în calendarul cultural al nației, ci îndeosebi într-un pomelnic al inimii şi, de ce nu?, în cel de la dumnezeiasca Liturghie. Îngrijindu-ne de sufletele lor, ne arătăm prin fapte dragostea şi recunoştinţa faţă de ei: a iubi cu adevărat, spunea cineva, este echivalentul dorinței ca acea persoană să nu moară niciodată. Înălțând rugăciuni pentru ei, tragem bune nădejdi că Dumnezeu, Făcătorul veacurilor, Stăpânitorul peste cei vii și cei morți, le va rândui nepieritoare existență în lumina și iubirea nesfârșită a Sfintei Treimi.

Bunicul poetului, Vasile Iurașcu, era un apropiat a lui Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei

Pe lângă îndătinata pomenire, se cade să așternem câteva rânduri despre inepuizabilul stihuitor. Ce să scriem?! Că Eminescu se află în  orice-i românesc?! Am dori totuși să ne oprim la unele aspecte legate de viața rubedeniilor sale călugărite, deoarece ele au contribuit într-o oarecare măsură la conturarea convingerilor religioase ale genialului bard. Afirmam, acum nişte ani, că Eminescu ne aparține și nouă, cinului monahal, nu doar anumitor curente literare sau partide politice. De ce? Din pricină că poetul a avut intenția chiar de a se călugări, iubind foarte mult viața monahicească, fiind încântat de rânduielile mănăstireşti, de rugăciunea șoptită, de tihna patriarhală a așezărilor noastre cenobitice. Cu acestea s-a întâlnit prima oară în Mănăstirea Agafton din ținutul Botoșanilor, acolo unde îmbrăcaseră haina cernită patru din surorile mamei sale, Raluca. Ea provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, șase din ei călugărindu-se. Însă, înainte de orice altceva, dorim să evidențiem relația specială existentă între bunicul lui Eminescu, Vasile Iurașcu, și Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi. Se pare că al doilea copil al său, Iordachi, a avut un comportament agresiv față de părinți, fapt ce l-a determinat pe bătrânul stolnic să-i scrie mitropolitului prin 1837, plângându-se de violenţa progeniturii, rugându-l să-l ajute la îndreptarea răzvrătitului fecior. Formula de încheiere a jalbei ne dezvăluie legătura deosebită, profundă, dintre vlădică și bunicul lui Eminescu: „al Înaltpreasfinției Voastre nevrednic fiu sufletesc, Vasile Iurașcu, Stolnic”. Mitropolitul Veniamin intervine la aşa-numitul „Dipartament al Trebilor din Lăuntru”, sugerând organelor abilitate să trimită pe împricinat la Mănăstirea Secu spre pocăință și îndreptare.

Doi frați și patru surori ai Ralucăi, mama poetului, au intrat în cinul monahal

Cât privește pe monahii și monahiile rude ale poetului, din documente vechi aflăm că al treilea fiu al lui Vasile și Ioana Iurașcu, pe nume Costachi, s-a născut la 22 ianuarie 1807. Atras de viața sihăstrească, s-a închinoviat în Mănăstirea Vorona, din apropiere încă din anii tinereții. Nu avea studii, se purta cam neîngrijit, „cu barba răsfirată și nespălată”. Din pricina viețuirii sale discrete, probabil, nu ni s-au păstrat alte informații despre el. Se cade să amintim că Vasile Iurașcu și soția lui, Ioana, au avut nouă progenituri.

Următorul copil al numeroasei familii botoșănene, care a ales călugăria a fost Fevronia, născută în 1812. La doar 16 ani, în 1828, a intrat în obștea Mănăstirii Agafton, primind aici chipul îngeresc, iar apoi, arătându-se râvnitoare în cele duhovnicești, a luat schima cea mare. Însemnările vremii ne spun că Fevronia a participat la botezul nepotului Mihai, fapt care a îndemnat-o să îl ocrotească, simţindu-l foarte aproape de suflet. Așa se explică de ce, mai târziu, poetul, ajuns la Agafton, găzduia doar în casa acestei mătuși. Fugit de la gimnaziul din Cernăuți, junele Mihai s-a oploșit tot la ea, întâmplare care o determină să-şi informeze cumnatul, căminarul Gheorghe Eminovici, despre „fugarul școlar”. Tot în chilia monahiei Fevronia Eminescu a poposit prin anii 1875, când, participând la o clacă de tors lână, a auzit din gura maicii Zenaida, povestea lui Călin, ulterior versificând-o în cunoscutul poem omonim.  În 1895, la vârsta de 83 de ani, Schimonahia Fevronia Iurașcu s-a mutat în lumea cealaltă, dormindu-şi somnul în așteptarea venirii Dreptului Judecător în cimitirul mănăstiresc.

Maicile Iurașcu în Patericul Românesc

Printre surorile călugărite ale Ralucăi Iurașcu se numără şi Sofia, născută în 1821, tunsă în monahism pe la anul 1840. Tradiția aşezământului şi-o aminteşte ca pe o maică milostivă, deosebit de muncitoare, deși cam bolnăvicioasă. Înainte de moarte a cerut schima mare. A trecut la cele veșnice pe 20 august 1878, la scurt timp după ce împlinise 57 de ani. O altă soră de-a Ralucăi intrată în mănăstire a fost Olimpiada, născută în 1827. La doar 13 ani s-a închinoviat în Schitul Orășeni, iar apoi a primit ascultare la Agafton, unde bătrânul Iurașcu construise între timp două case mari pentru fiicele sale. Dovedind o înțelepciune nativă și pricepere administrativă, înțeleptul mitropolit Iosif Naniescu a așezat-o în scaunul stărețesc al chinoviei botoșănene, prețuindu-i smerenia și cumsecădenia. A trecut la Domnul  prin 1902, fiind și ea schimonahie. Pilda viețuirii celor trei fiice Iurașcu a urmat-o și cea de-a patra, Safta; căsătorită inițial cu Vasile Velisarie din Bacău, au avut mai mulți prunci. După ce copii crescuseră mari, mistuită de dorul viețuirii îngereşti și, probabil, marcată de moartea surorii sale, monahia Sofia, în 1878, ia încuviințare de la soț și se călugărește luând numele celei decedate. Odată cu ea a păşit în mănăstire și una din fiicele sale, Xenia. Tradiția Agaftonului spune că aceasta din urmă, verișoara poetului, era o fire deosebită; tăcută, ascultătoare, iubea foarte mult rugăciunea având darul lacrimilor. A trecut la Domnul în  anul 1926.

Pentru viețuirea lor frumoasă, pentru smerenia, dragostea și nestinsul dor de Cer, trei dintre mătușile lui Eminescu, schimonahiile Olimpiada, Fevronia și Sofia, dar și monahia Xenia Velisarie, au fost trecute în Patericul Românesc.

În fine, ultimul membru al iurăștenilor călugărit a fost Iancu, născut în decembrie 1819. În adolescență a intrat în obștea Mănăstirii Coșula, devenind monahul Iachint. După un timp, a primit hirotonia întru ieromonah, apoi așezarea în scaunul stărețesc al locaşului. Mai târziu, Mitropolitul Calinic Miclescu l-a transferat la Iași, rânduindu-i ascultarea de administrator al Seminarului Teologic de la Socola şi hirotesindu-l arhimandrit. Însemnările lui Matei, fratele poetului, ni-l arată pe cuviosul părinte ca „școlit”, vorbitor de limbă germană și franceză, dar și o fire boemă, cu mulți prieteni din protipendada ieșeană. A trecut la Domnul la nici 67 de ani, în 1886, răpus de astm bronșic.

DOXOLOGIA

Anunțuri

O părere la “Arhim. Mihail Daniliuc: „Îngerii în trup” ai familiei Eminescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s