Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus

sf-ignatie-briancianinovdesen de Gabriela Mihăiță David

Despre îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus

Ucenicul: Arată-mi mijlocul nerătăcit de a mă îndeletnici cu rugăciunea lui Iisus.

Stareţul: îndeletnicirea nerătăcită cu rugăciunea lui Iisus se naşte singură din concepţiile nerătăcite despre Dumnezeu, despre Atotsfântul nume al Domnului Iisus şi despre raporturile omului cu Dumnezeu.

Dumnezeu este o fiinţă nemărginit de măreaţă, Atotdesăvârşită, Ziditorul şi Reziditorul oamenilor, Stăpân deplin asupra oamenilor, asupra îngerilor, asupra demonilor, asupra întregii zidiri văzute şi nevăzute. Această concepţie despre Dumnezeu ne învaţă că trebuie să stăm prin rugăciune înaintea lui Dumnezeu întru cea mai adâncă evlavie, întru frica şi cutremurul cel mai mare, tinzându-ne către Dânsul toată luarea-aminte, adunându-ne în luarea-aminte toate puterile minţii, inimii, sufletului, lepădând toată împrăştierea şi închipuirea, ca pe nişte încălcări ale felului nerătăcit de a sta înaintea lui Dumnezeu, fel pe care îl pretinde cu stăruinţă măreţia lui Dumnezeu (In. IV, 23, 24; Mt. XXII, 37; Mc. XII, 29-30; Lc. X, 27). Minunat a grăit Isaac Sirul:

Atunci când cazi înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, fii în cugetul tău ca o furnică, fii ca târâtoarele pământului, ca un viermişor, ca un prunc care merge de-a buşilea. Să nu spui înaintea Lui nimic «înţelept»: apropie-te de Dumnezeu cu un fel pruncesc de a gândi” . Cei ce au dobândit adevărata rugăciune simt o negrăită sărăcie a duhului atunci când stau înaintea lui Dumnezeu slavoslovindu-L, mărturisindu-I-se, aruncând înaintea Lui cererile lor. Ei se simt oarecum zdrobiţi, de parcă nici n-ar exista – şi e firesc să fie aşa! Atunci când cel care se roagă simte cu îmbelşugare prezenţa lui Dumnezeu, prezenţa Vieţii Însăşi-Fiitoare, a Vieţii necuprinse şi neajunse, propria lui viaţă i se pare ca o picătură cum nu se poate mai mică faţă de oceanul nemărginit. Într-o astfel de stare, a intrat dreptul Iov, mult-pătimitorul, ajungând la cea mai înaltă sporire duhovnicească. El a simţit că se topeşte (Iov XLII, 6) cum se topeşte şi piere zăpada atunci când cad pe ea razele soarelui arzător.

Numele Domnului nostru Iisus Hristos este dumnezeiesc; puterea şi lucrarea acestui nume sunt dumnezeieşti; ele sunt atotputernice şi mântuitoare; ele sunt mai presus de înţelegerea noastră, sunt de neurmat pentru ea. Cu credinţă, nădejde, osârdie, unite cu mare evlavie şi frică, să săvârşim marea lucrare dumnezeiască, la care Dumnezeu Însuşi ne-a învăţat: să ne îndeletnicim cu rugăciunea în numele Domnului nostru Iisus Hristos. „Necontenita chemare a Numelui lui Dumnezeu, grăieşte Marele Varsanufie, e doctorie care ucide nu numai patimile, ci chiar şi lucrarea lor. Precum doctorul pune doctorii sau cataplasme pe rana celui suferind, iar ele lucrează, deşi bolnavul nu ştie cum se întâmplă asta, întocmai aşa şi Numele lui Dumnezeu, fiind chemat, ucide toate patimile, chiar dacă noi nu ştim cum are loc aceasta.”

Starea noastră obişnuită, starea întregii omeniri e starea de cădere, de înşelare, de pierzare. Dându-ne seama şi, pe măsură ce se întâmplă asta, simţind această stare, să strigăm din ea prin rugăciune, să strigăm cu duh înfrânt, să strigăm cu plâns şi suspinări, să strigăm după miluire. Să ne luăm mintea de la orice desfătare duhovnicească, de la toate stările înalte de rugăciune, ca unii ce suntem nevrednici de ele şi neînstare de ele. Nu este cu putinţă a cânta cântarea Domnului în pământ străin (Ps. CXXXVI, 5) – într-o inimă stăpânită de patimi. Iar dacă ne vom auzi poftiţi să o cântăm, să fim încredinţaţi că această poftire ne-o fac cei ce ne-au orbit pe noi (Ps. CXXXVI, 3). Numai la râul Vavilonului se poate şi trebuie să plângem (Ps. CXXXVI, 1).

Aceasta este o povăţuire de obşte pentru îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, scoasă din Sfânta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi, precum şi din câteva convorbiri cu rugători adevăraţi. Dintre poveţele de amănunt, îndreptate mai ales către începători, socot că este de folos să le pomenesc pe cele care urmează: Sfântul Ioan Scărarul sfătuieşte să închidem mintea în cuvintele rugăciunii şi, ori de câte ori s-ar depărta, să o băgăm iarăşi în ele . Acest mecanism este deosebit de folositor şi deosebit de lesnicios. Când mintea se va găsi, într-acest chip, în trezvie, atunci şi inima va intra, prin străpungere, într-o stare de împreună-simţire cu inima: rugăciunea va fi săvârşită de minte şi de inimă laolaltă. Cuvintele rugăciunii trebuie rostite deloc grăbit, chiar tărăgănat, ca mintea să aibă putinţa de a se închide în cuvinte. Mângâind şi povăţuind pe monahii care aveau ascultări mănăstireşti, îmbărbătându-i ca să aibă osârdie şi râvnă în nevoinţa rugăciunii, Scărarul spune: „De la monahii care se îndeletnicesc cu ascultări, Dumnezeu nu cere rugăciune pe de-a-ntregul curată de împrăştiere. Nu te trândăvi dacă eşti furat de împrăştiere! Fii cu inimă bună şi sileşte necontenit mintea ta ca să se întoarcă în sine. Cu desăvârsire slobozi de împrăştiere nu-s decât îngerii” . „Robi ai patimilor! Să ne rugăm Domnului necontenit, neabătut, fiindcă toţi nepătimitorii prin astfel de rugăciune au ajuns la starea nepătimirii din starea pătimaşă. De vei deprinde fără slăbire mintea ta ca nicicând să nu se depărteze” din cuvintele rugăciunii, „ea va fi cu tine chiar şi în vremea mesei tale. Iar dacă îi îngădui să rătăcească neînfrânată peste tot, niciodată nu va putea să rămână la tine. Marele lucrător al rugăciunii mari şi desăvârşite a zis: Voiesc mai bine să zic cinci cuvinte cu mintea mea, decât zece mii cu limba (I Cor. XIV, 19). Această rugăciune” – rugăciunea harică, lipsită de împrăştiere, a minţii în inimă – „e străină de prunci. De aceea noi, ca nişte prunci, îngrijindu-ne de calitatea rugăciunii” – de luarea-aminte prin mijlocirea închiderii minţii în cuvinte – „să ne rugăm foarte mult. Cantitatea se face pricină a calităţii. Domnul dă rugăciune curată celui care se roagă fără lenevire, mult şi statornic, cu rugăciunea sa prihănită de împrăştiere” . Monahii începători au nevoie de un răstimp lung, ca să înveţe rugăciunea. Este cu neputinţă ca, îndată după intrarea în mănăstire sau purcederea la nevoinţă, să ajungi la această virtute a virtuţilor. Trebuie nevoinţă îndelungată şi treptată, ca nevoitorul să se pârguiască pentru rugăciune în toate privinţele. Precum floarea şi fructul cresc pe pom, care el însuşi trebuie să fi fost semănat şi să crească mai înainte de a rodi, aşa şi rugăciunea creşte pe trunchiul celorlalte virtuţi: nu poate apărea altminteri decât pe trunchiul lor. Monahul nu o va scoate degrabă la capăt cu mintea sa: nu-şi va deprinde degrabă mintea să rămână în cuvintele rugăciunii ca în închisoare şi zăvorâre. Împrăştiată de împătimirile, impresiile, amintirile, grijile care i s-au împropriat, mintea începătorului rupe neîncetat legăturile cele mântuitoare pentru ea, părăseşte calea cea strâmtă, se abate pe cea largă: îi place să rătăcească în voie prin lumea de sub cer, în ţara amăgirilor, împreună cu duhurile aruncate din cer – să rătăcească fară ţel, fară chibzuinţă, în chip vătămător pentru sine. Patimile – aceste boli duhovniceşti ale omului – sunt pricina de căpătâi a împrăştierii la rugăciune. Pe măsură ce slăbesc patimile, se micşorează şi împrăştierea. Patimile sunt înfrânate şi omorâte, puţin câte puţin, prin ascultarea cea adevărată, prin lepădarea de sine şi smerenia ce izvorăsc din adevărata ascultare. Ascultarea, lepădarea de sine şi smerenia sunt faptele bune pe care se clădeşte sporirea în rugăciune. Neîmprăştierea ce este cu putinţă omului este dăruită de Dumnezeu, la vremea potrivită, acelui nevoitor al rugăciunii care, prin stăruinţă şi osârdie în nevoinţă, îşi dovedeşte nefaţărnicia dorinţei sale de a dobândi rugăciunea.

Ieromonahul Dorotei, compatriotul nostru, mare povăţuitor în viaţa duhovnicească, ce se apropie prin această vrednicie a sa de Sfântul Isaac Sirul, îl sfătuieşte pe cel ce învaţă rugăciunea Iui Iisus să o spună la început cu gura. El spune că această rugăciune cu gura se va preface de la sine în rugăciune a minţii . „Din rugăciunea multă cu gura, spune ieromonahul, izvorăşte rugăciunea minţii, iar din rugăciunea minţii, apare rugăciunea inimii. Rugăciunea lui Iisus nu trebuie rostită cu glas răsunător, ci lin, încât să o audă doar cel ce o rosteşte.” Atunci când împrăştierea, mâhnirea, trândăvia, lenevia lucrează cu o putere deosebită, e foarte de folos a săvârşi rugăciunea lui Iisus în chip auzit: astfel, sufletul se deşteaptă, puţin câte puţin, din somnul cel greu duhovnicesc, în care îl cufundă îndeobşte mâhnirea şi trândăvia. E foarte de folos a săvârşi rugăciunea lui Iisus în chip auzit, atunci când năvălesc gândurile şi închipuirile poftei trupeşti şi mâniei, atunci când, din lucrarea lor, se aprinde şi fierbe sângele, sunt răpite pacea şi liniştea inimii, când mintea se clatină, slăbeşte, ca şi cum ar fi doborâtă şi legată de mulţimea gândurilor şi închipuirilor netrebnice: căpeteniile răutăţii cele din văzduhuri (a căror prezenţă nu este dată în vileag de ochii cei trupeşti însă pe care sufletul o recunoaşte din lucrarea pe care o săvârşesc asupra lui), auzind numele cel cumplit pentru ele al Domnului Iisus, cad în nedumerire şi încurcătură, se înspăimântă, nu întârzie a se îndepărta de suflet. Mijlocul înfăţişat de ieromonah e foarte simplu şi lesnicios. El trebuie îmbinat cu mecanismul Sfântului Ioan Scărarul, adică trebuie rostită rugăciunea lui Iisus în chip auzit, cu voce joasă, încât să o audă numai cel ce se roagă, fără grabă şi închizând mintea în cuvintele rugăciunii: închiderea minţii în cuvintele rugăciunii este un sfat pe care îl dă şi ieromonahul .

Mecanismul Sfântului Ioan Scărarul trebuie neapărat păzit şi atunci când rugătorul foloseşte metoda înfăţişată de Preacuviosul Nil Sorski în cel de-al doilea Cuvânt din Predania sau Tipicul său Schitic. Preacuviosul Nil a împrumutat metoda sa de la Părinţii greci – Simeon Noul Teolog şi Grigorie Sinaitul – şi a simplificat-o puţin. Sfântul Nil spune: „Aceşti sfinţi au vorbit de ţinerea răsuflării – adică a nu răsufla des; şi cercarea învaţă grabnic că acest lucru e foarte de folos pentru adunarea minţii”. Unii, neînţelegând acest mecanism, îi dau o însemnătate exagerată, îşi ţin răsuflarea peste măsură şi, prin aceasta, îşi vatămă plămânii, vătămându-şi totodată sufletul prin însuşirea de către acesta a unei concepţii greşite. Toate faptele făcute cu înfierbântare şi cu o încordare exagerată împiedică sporirea în rugăciune, ce se dezvoltă doar pe un terenul unei aşezări paşnice, liniştite, evlavioase a sufletului şi trupului. „Tot ce e peste măsură e de la demoni”, spune Pimen cel Mare .

Pe cel care începe să deprindă rugăciunea lui Iisus, îl ajută foarte mult în această lucrare o pravilă zilnică de chilie, alcătuită dintr-un anumit număr de metanii mici şi mari, pe măsura puterilor. Metaniile trebuie făcute fară grabă, cu simţire de pocăinţă, şi fiecare metanie să fie însoţită de rugăciunea lui Iisus. O pildă de astfel de rugăciune poate fi văzută în Cuvântul despre credinţă al Preacuviosului Simeon Noul Teolog . Descriind felul în care se nevoia la rugăciune, în fiecare seară, tânărul Gheorghe, Sfântul Simeon spune: „El cugeta că stă înaintea Domnului Însuşi şi cădea la picioarele Lui; îl ruga pe Domnul cu lacrimi ca să Se milostivească de el. În timp ce se ruga, stătea nemişcat ca un stâlp, neîngăduindu-şi să mişte cât de puţin nici cu picioarele, nici cu vreo altă parte a trupului, neîngăduind ochilor să se întoarcă în lături iscodind: stătea cu frică şi cutremur mare, tăind de la sine dormitarea, trândăvia şi lenevia”. Pentru prima oară, numărul metaniilor se poate mărgini la doisprezece. Acest număr poate să crească pe măsura puterilor şi a înlesnirii pe care o dau împrejurările. Odată cu înmulţirea numărului de metanii, trebuie să veghem neabătut la păstrarea calităţii rugăciunii, ca să nu ne lăsăm atraşi de cantitatea stearpă, vătămătoare, din pricina aprinderii trupeşti. Metaniile încălzesc trupul şi, întrucâtva, îl ostenesc: această stare a trupului ajută luarea-aminte şi străpungerea. Să ne păzim, să ne păzim, ca nu cumva această stare să se preschimbe în înfierbântare trupească, străină de sensibilitatea duhovnicească, care dezvoltă sensibilitatea firii căzute. Cantitatea, care este atât de folositoare atunci când aşezarea lăuntrică şi scopul sunt corecte, poate deveni foarte vătămătoare atunci când duce la înfierbântare trupească. Înfierbântarea trupească se cunoaşte după roadele sale; prin ele, se deosebeşte de căldura duhovnicească. Roadele înfierbântării trupeşti sunt: părerea de sine, nădăjduirea în sine, cugetarea semeaţă, înălţarea, altfel spus, trufia în feluritele sale chipuri, pe care se altoieşte lesne înşelarea. Roadele căldurii duhovniceşti sunt: pocăinţa, smerenia, plânsul, lacrimile. Pravila cu metanii e cel mai lesne de săvârşit atunci când mergem spre somn: în această vreme, după ce am terminat cu grijile zilei, putem săvârşi pravila mai pe îndelete şi cu mai multă concentrare. Însă şi dimineaţa sau în timpul zilei e de folos, mai ales pentru cei tineri, a face un anumit număr de metanii – de la 12 până la 20. Prin aceste metanii, e sprijinită aplecarea spre rugăciune şi răstignirea trupului, e sprijinită şi întărită osârdia către nevoinţă rugăciunii.

Socot că sfaturile pe care le-am înfăţişat sunt de ajuns pentru începătorul care vrea să deprindă rugăciunea lui Iisus: „Rugăciunea, a zis Preacuviosul Meletie Mărturisitorul, nu dascăl cere, ci osârdie, ci grijă şi râvnă deosebită – şi Se face Dumnezeu Dascăl al ei” . Sfinţii Părinţi, care au scris multe cărţi despre rugăciune pentru a da celor lucrători o idee corectă despre ea şi o călăuză nerătăcită în îndeletnicirea cu ea, îndeamnă să purcedem la faptă, pentru a primi cunoaşterea esenţială, faţă de care învăţătura prin cuvânt, fie ea şi scoasă din cercare, este moartă, întunecată, de neînţeles, având nevoie să fie lămurită de cercare și să primească viaţă din aceasta. Dimpotrivă: cel ce se îndeletniceşte plin de râvnă cu rugăciunea şi a sporit deja în ea trebuie să cerceteze adesea scrierile despre rugăciune ale Sfinţilor Părinţi, să se verifice şi să se îndrepteze după îndreptarul lor, amintindu-și că și marele Pavel, cu toate că avea ca mărturie a binevestirii sale mărturia Duhului cea mai presus de toate mărturiile, a mers la Ierusalim şi le-a înfăţişat Apostolilor care erau acolo binevestirea propovăduită de el între neamuri, ca nu cumva să alerg – sau să fi alergat – în deşert (Gal. II, 2), spune el.

Ucenicul: Ce cărţi ale Sfinţilor Părinţi trebuie să citească cel ce voieşte a se îndeletnici cu rugăciunea lui Iisus sub călăuzirea învăţăturii de Dumnezeu insuflate?

Stareţul: Asta depinde de felul de viaţă pe care îl duce nevoitorul rugăciunii. Cercetează scrierile lui Calist şi Ignatie Xanthopulos despre liniştire şi rugăciune şi vei vedea că ele au fost alcătuite pentru monahii zăvorâţi sau sihastrii care trăiau asemenea monahilor din Schitul Egiptului, în care fiecare stareț trăia într-o chilie osebită, având unul, doi și nu mai mult de trei ucenici. Pe cei ce duc astfel de viață, Sfinţii Părinţi îi numesc sihastri . Sihastrul dispune de sine şi de timpul său după propria sa chibzuinţă sau după obiceiul pe care l-a împrumutat de la povăţuitorii săi; iar monahii care trăiesc în chinovie sunt datori a lua parte la slujbe şi a se îndeletnici cu ascultările mănăstireşti, neavând nici dreptul şi nici putinţa să dispună de sine şi de timpul lor după bunul plac; pe deasupra, în sihăstrie, sunt îngăduiţi doar cei ce au sporit în viaţa monahală, care au deprins-o mai înainte în chinovie, care s-au învrednicit de adumbrirea harului și, ca atare, cărţile Sfinţilor Părinţi ce au fost scrise pentru sihaștri nu sunt potrivite deloc pentru începători şi, îndeobşte, pentru monahii din mănăstiri cu viaţă de obşte. Cele spuse despre cartea Xanthopulilor pot fi spuse şi despre cărţile lui Grigorie Sinaitul, Isaac Sirul, Nil Sorski, ieromonahului Dorotei. Cel ce se îndeletniceşte cu rugăciunea fiind prins cu ascultările mănăstireşti poate să facă cunoştinţă şi cu aceste cărţi, dar nu pentru a se călăuzi după ele, ci pentru a aduna cunoştinţe, luând seama ca nu cumva aceste cărţi să-l atragă la vreme nepotrivită la însingurare şi zăvorâre sau la o nevoinţă nepotrivită. Adeseori, se întâmplă şi un lucru, şi celălalt, spre foarte marea vătămare a celui amăgit de o râvnă lipsită de dreaptă socotinţă. Atunci când copiii şi adolescenţii se apucă, din nechibzuinţă şi uşurătate, să ridice o greutate mai presus de puterile lor, îşi strică spinarea, nu rareori vătămându-se pentru totdeauna; aşa şi pe cei necopţi cu vârsta duhovnicească, nevoinţa duhovnicească nepotrivită cu starea lor lăuntrică îi bagă în necazuri mari şi ei cad deseori într-o neorânduială care nu se mai lasă îndreptată. Scrierile Sfinţilor Isihie, Filotei şi Teolipt, care se află în partea a doua a Dobrotoliubiei, sunt foarte folositoare atât pentru monahii din chinovii, cât şi pentru sihastri. Deosebit de folositoare sunt predosloviile schimonahului Vasile: în ele, este înfăţişată învăţătura despre rugăciunea pocăinţei – învăţătură pe cât de folositoare, pe atât de trebuincioasă pentru vremurile în care trăim. Multe poveţe ziditoare despre rugăciune se află în cartea lui Varsanufîe cel Mare; trebuie observat faptul că, în prima ei jumătate, sunt cuprinse răspunsuri către sihastri, iar în cea de-a doua, începând cu răspunsul 220, răspunsuri către monahii care se nevoiau în chinovii.

Ucenicul: Ce înseamnă „locul inimii”, de care vorbesc Sfinţii Simeon Noul Teolog, Nichifor din singurătate şi alţi Părinţi?

Stareţul: Este vorba de puterea cuvântătoare sau duhul omului, care se află în partea de sus a inimii, în dreptul sânului stâng, în chip asemănător cu cel în care mintea se află în creier. În vremea rugăciunii, este nevoie ca duhul să se unească cu mintea şi să rostească împreună cu ea rugăciunea – mintea lucrând prin cuvintele rostite doar cu gândul sau şi cu glasul, iar duhul – prin simţirea străpungerii sau plânsului. Unirea este dăruită la vremea potrivită de harul dumnezeiesc, iar pentru începător este destul dacă duhul va simţi şi va lucra în conglăsuire cu inima. Dacă mintea va păzi luarea aminte, duhul va simţi negreşit străpungere. Duhul este numit îndeobşte inimă, aşa cum, în loc de cuvântul minte, se întrebuinţează cuvântul cap. Roagă-te cu luare-aminte, întru străpungerea duhului, ajutându-te de mecanismele pe care le-am înşirat mai sus: prin această lucrare, se va descoperi de la sine cunoaşterea prin cercare a locului inimii. Cu privire la aceasta, se află lămuriri îndestulătoare în predosloviile schimonahului Vasile.

Ucenicul: Mi s-a părut că ai răspuns fără tragere de inimă la întrebarea mea privitoare la locul inimii şi, trimiţându-mă la scrierile schimonahului Vasile, prin aceasta ai evitat să-mi înfăţişezi propriile tale concepţii şi vederi. Te rog, pentru folosul meu şi al altora, răspunde-mi deschis la întrebare.

Stareţul: întrebarea ta a adus întristare inimii mele. Această întrebare mi-au pus-o mulţi şi, adeseori, a fost felul în care s-a dat în vileag starea de amăgire de sine, starea de vătămare sufletească. Cu osteneală se îndreaptă vătămarea sufletească pricinuită de îndeletnicirea în chip greşit cu nevoinţele duhovniceşti – în cea mai mare parte, rămâne neîndreptată. Ea rămâne neîndreptată, fie din pricina trufiei celor care s-au vătămat, fie din pricină că vătămarea este definitivă. Otrava minciunii e cumplită: cu încăpăţânare se ţine de cei ce au primit-o de bunăvoie; ea lasă un efect ucigător în cei care şi-au dat seama de ea şi nu au vărsat-o din ei prin lepădare de sine hotărâtă. Cei ce clădesc palate în văzduh se încântă când îşi văd zidirea că se înalţă până la cer şi cad în răpire înaintea acestei privelişti amăgitoare: lor nu le place să li se amintească porunca evanghelică ce vesteşte că orice om care zideşte casă trebuie să sape, să adâncească şi să pună temelia pe piatră (Lc. VI, 48). Piatra este Hristos. Hristos Se înfăţişează privirilor minţii noastre în Evanghelie. Se înfăţişează privirilor minţii noastre prin purtarea Sa; Se înfăţişează privirilor minţii noastre prin învăţătura Sa; Se înfăţişează privirilor minţii noastre prin poruncile Sale; Se înfăţişează privirilor minţii noastre prin smerenia Sa, din pricina căreia S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce (Filip. II, 8). Osteneala cea grea de a săpa pământul şi a adânci temeliile şi-o ia asupră-şi cel care, împotriva înclinării inimii sale, se pogoară în smerenie; cel care, lepădând voia sa şi înţelegerea sa, se sileşte să deprindă fără abatere poruncile lui Hristos şi predania Bisericii Ortodoxe, să urmeze neabătut acestora; cel care pune la temelie pietre de neclintit; cel care, mai înainte şi mai presus de toate celelalte nevoinţe, s-a îngrijit să-şi îndrepteze şi să-şi îndrepte duhovnicia după îndreptarul purtării, învăţăturii şi poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos. Adevărata rugăciune nu are loc în inima care nu este bine orânduită şi aşezată de poruncile evanghelice. Dimpotrivă, înşelarea este sădită în fiecare dintre noi prin cădere: „Din pricina acestei stări de amăgire de sine, care alcătuieşte o moştenire neînlăturată a fiecăruia dintre noi, are obicei mintea, mai ales la oamenii stăpâniţi de uşurătate, să tindă mai înainte de vreme a-şi însuşi stări înalte de rugăciune, lucru prin care şi mica rânduială dată de Dumnezeu se pierde, iar lucrătorul se îmbolnăveşte de omorâre faţă de orice lucru bun. Şi, ca atare, trebuie să ne cercetăm cu osârdie pe noi înşine, pentru a nu căuta mai înainte de vreme ceea ce vine la vremea potrivită şi pentru a nu lepăda ceea ce ni se dă în mână, pornind în căutarea a altceva. Este propriu minţii să-şi înfăţişeze prin închipuire stări înalte de rugăciune pe care încă nu le-a atins şi să le schimonosească în închipuirea sa ori în părerea sa. Un astfel de lucrător se află în foarte mare primejdie de a rămâne lipsit şi de ceea ce i s-a dat, de a cădea în vătămare de minte şi nebunie prin lucrarea înşelării” . Înşelarea într-o măsură mai mică sau mai mare este urmarea logică inevitabilă a unei nevoinţe greşite de rugăciune.

Vieţuirea monahală e știința științelor, știința dumnezeiască. Acest lucru este valabil pentru toate nevoinţele călugăreşti şi, mai cu seamă, pentru rugăciune. În fiecare ştiinţă, este un început, o însuşire treptată a cunoştinţelor şi îndeletniciri potrivite pentru cei ajunşi la stadiul final: deopotrivă, există şi în deprinderea rugăciunii o rânduială şi un sistem. Urmarea cu osârdie a rânduielii sau a sistemului legiuit de învăţare este în fiecare ştiinţă chezăşia reuşitei în ea: deopotrivă, şi îndeletnicirea corectă cu rugăciunea e chezăşie a sporirii în ea – a acelei sporiri cu care-I place lui Dumnezeu să-l miluiască pe nevoitor. Respingerea sistemului corect de învăţare a ştiinţei devine izvor de concepţii pervertite, izvor de cunoştinţă mai rea decât necunoştinţa, fiind cunoştinţă greşită, negativă: la fel e şi urmarea îndeletnicirii fără de rânduială cu rugăciunea. Urmarea firească, de neînlăturat, a unei astfel de îndeletniciri e înşelarea. Monahismul „de capul nostru” nu este monahism. E înşelare, e o caricatură, o schimonosire a monahismului! E o batjocorire a monahismului! E amăgire de sine! E teatru, foarte bun pentru a atrage luarea-aminte şi laudele lumii, dar lepădat de Dumnezeu, străin de roadele Sfântului Duh, îmbelşugat în roadele ce ies de la satana.

Mulți oameni, simțind înclinare și osârdie pentru nevoința duhovnicească, purced la această nevoință în chip nechibzuit și ușuratic. Se dedau ei cu toată râvna și aprinderea, cu toată nechibzuința, nepricepând că această râvnă și înfierbântare sunt, în cea mai mare măsură, ale sângelui și trupului; că ele sunt pline cu asupra de măură de necurăție și amestec spurcat, nepricepând că, pentru studierea științei științelor – rugăciunea – este nevoie de cea mai nerătăcită călăuzire, de cea mai mare înțelepciune și prevedere. Vai! Se ascund de noi căile lui Dumnezeu cele drepte; se ascund de noi, din pricina orbirii pe care o pricinuiește și o hrănește în noi căderea. Ne alegem drept povățuitori cu precădere acei îndrumători pe care lumea îi declară sfinți și care se găsesc fie în adâncul înșelării, fie în adâncul neștiinței. Ne alegem drept călăuze cărți scrise de nevoitori eterodocși, aflați în cea mai cumplită înșelare demonică, în comuniune cu diavolii. Ne alegem drept povățuitori scrieri ale Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe, care înfățișează rugăciunea monahilor sporiți, pe care începătorii nu o pot nici măcar înțelege, darămite s-o urmeze, și, ca roadă nevoinței duhovnicești, apar, ca niște monștri, neorânduiala sufletească, pierzania. Semănat-ați grâu, și spini ați secerat (Ier. XII, 13), le spune Sfântul Duh, cu durere, oamenilor care schimonosesc binele în rău, prin întrebuințarea lui greșită. Amară, cu adevărat amară priveliște! Prin preaînalta lucrare a minții, prin lucrarea ce-l înalță la Dumnezeu pe cel ce suie pe treptele legiuite, cel ce lucrează greșit dobândește întunecare și stricare a minții, vătămare a minții, tulburare a minții, înrobire de către demoni, pierzare. Această priveliște – priveliște ce nu arareori s-a înfățișat privirilor mele – s-a făcut pricină de durere inimii mele, prin întrebarea ta. N-aș fi vrut s-o aud nici de la tine, nici de la alt începător. „Nu-ți este de folos, au spus Părinţii, să afli ceea ce urmează, înainte de a dobândi cunoaşterea din cercare a celor dinainte.” O astfel de curiozitate e semnul deşertăciunii şi al unei minţi trufaşe . În ce mă priveşte, am arătat predosloviile schimonahului Vasile, ca pe nişte lucrări ale unui adevărat lucrător al rugăciunii, deosebit de folositoare pentru vremurile noastre. Aceste scrieri învaţă să înţelegem în chip nerătăcit scrierile Părinţilor despre nevoinţa rugăciunii, care au fost alcătuite pentru monahii sporiţi, mai ales pentru sihaștri.

Pentru a împlini dorinţa ta, voi repeta ceea ce am spus deja, folosindu-mă de alte cuvinte. Îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus are două subîmpărţiri sau perioade principale, care se finalizează prin rugăciunea curată, care este încununată de nepătimire sau desăvârşirea creştină în acei nevoitori cărora I-a plăcut lui Dumnezeu să le-o dea. Sfântul Isaac Sirul grăieşte: „Nu mulţi s-au învrednicit de rugăciunea curată, ci puţini: iar cineva care să fi ajuns la taina care se săvârşeşte dincolo de ea şi a trecut pe malul celălalt (al Iordanului) de-abia dacă se întâlneşte câte unul din generaţie în generaţie, prin harul şi bunăvoinţa lui Dumnezeu” . În cea dintâi perioadă, cel ce se roagă este lăsat să se roage prin propria sa sforţare; harul lui Dumnezeu ajută, neîndoielnic, celui care se roagă având hotărârea cea bună, dar nu îşi dă în vileag prezenţa, în acest timp, patimile ascunse în inimă se pun în mişcare şi îl ridică pe lucrătorul rugăciunii la o nevoinţă mucenicească, în care înfrângerile şi biruinţele se ţin una după alta , în care voia slobodă a omului şi neputinţa lui se arată cu limpezime . În cea de-a doua perioadă, harul lui Dumnezeu îşi arată în chip simţit prezenţa şi lucrarea, unind mintea cu inima, aducând omului putinţa de a se ruga fără împrăştiere, cu plâns şi căldură a inimii; totodată, gândurile păcătoase îşi pierd puterea silnică asupra minţii. Aceste două stări ni le arată Sfinţii Părinţi. Dintre ei, Preacuviosul Nil Sorski, întemeindu-se pe Preacuviosul Grigorie Sinaitul, spune: „Atunci când vine lucrarea rugăciunii, ea ţine mintea la sine, o veseleşte şi o slobozeşte de împrăştiere” . Preacuviosul recunoaşte că, pentru cei care nu au dobândit lucrarea harică, înfrânarea minţii de la împrăştiere şi rugăciunea cu luare-aminte e nevoinţa cea mai ostenicioasă, cea mai grea, cea mai anevoioasă cu putinţă . Pentru a atinge starea a doua, este neapărată nevoie de străbaterea celei dintâi, este neapărat nevoie ca omul să arate şi să dovedească temeinicia voinţei sale şi să facă roadă întru răbdare (Lc. VIII, 15). Cea dintâi stare a rugătorului se aseamănă cu pomii despuiaţi din vremea iernii; cea de-a doua, cu aceiaşi pomi, însă acoperiţi cu frunze şi flori, prin lucrarea căldurii de primăvară. Puterea de a odrăsli frunze şi flori, pomii şi-o adună în vremea iernii, când starea lor seamănă deplin cu o stare pătimitoare, cu o stare aflată sub stăpânirea morţii. Să nu ne îngăduim a-L ispiti pe Domnul! Să nu ne îngăduim a ne apropia de El cu uşurătate, cu netemere, cu îndoială, în starea de curiozitate iscoditoare din pricina căreia Dumnezeu nu ne îngăduie intrarea în pământul făgăduinţei (Evr. III, 8-11, 18-19). Să ne apropiem de El ca nişte oameni pierduţi, care simt cu toată fiinţa lor nevoia mântuirii pe care o dăruieşte Domnul în schimbul pocăinţei adevărate. Sufletul şi scopul rugăciunii trebuie să fie, atât într-o stare, cât şi în cealaltă, pocăinţa. În schimbul pocăinţei aduse prin sforţările proprii, Dumnezeu dăruieşte, la vremea potrivită, pocăinţa harică – şi Duhul Sfânt, sălăşluindu-Se în om, mijloceşte pentru el cu suspinuri negrăite: El mijloceşte pentru sfinţi, potrivit voii lui Dumnezeu, pe Care numai El o ştie (Rom. VIII, 27, 26).

De aici, reiese cu toată limpezimea că, pentru începător, căutarea locului inimii, adică încercarea de a descoperi în sine, fară vreme şi mai înainte de vreme, lucrarea vădită a harului, e întreprinderea cea mai greşită cu putinţă, care schimonoseşte rânduiala, sistemul ştiinţei rugăciunii. O asemenea întreprindere este o întreprindere trufaşă, nebunească! Deopotrivă, nu este potrivită pentru începători folosirea mecanismelor înfaţişate de Sfinţii Părinţi pentru monahii sporiţi, pentru sihaștri. Începătorii sunt datori să păstreze în timpul rugăciunii numai luarea-aminte evlavioasă, numai închiderea minţii în cuvintele rugăciunii, rostind cuvintele deloc grăbit, pentru ca mintea să se poată închide în ele şi, răsuflând lin, însă neîmpiedicat. Unii au socotit că este ceva foarte important în respiraţia însăşi şi, nepricepând că răsuflarea negrăbită şi lină a fost poruncită de Părinţi pentru a înfrâna mintea de la împrăştiere, s-au apucat să-şi ţină peste măsură răsuflarea şi, astfel, şi-au zdruncinat sănătatea trupească, ce ajută atât de mult în nevoinţă rugăciunii. „Înfrânează-ţi şi răsuflarea, spune Preacuviosul Grigorie Sinaitul, adică mişcarea minţii, strângând puţin gura în timpul rugăciunii, iar nu suflarea nărilor, adică cea simţită, cum fac neştiutorii – ca nu cumva să te vatemi, înăbuşindu-te” . Nu numai în privinţa respiraţiei, ci şi în toate mişcările trupului, trebuie păstrate liniştea şi măsura. Toate acestea ajută mult la păzirea minţii de împrăştiere. Mintea care se roagă cu luare-aminte va trage negreşit inima spre împreună simţirea cu ea, spre simţământul pocăinţei. Între împreună-simţirea dintre inimă şi minte şi unirea minţii cu inima sau coborârea minţii în inimă, este o deosebire cât se poate de mare. Sfântul Ioan Scărarul socoate că omul a ajuns deja la o sporire însemnată în rugăciune atunci când mintea rămâne în cuvintele ei . Acest mare povăţuitor al monahilor spune că rugăciunea celui care se roagă în chip statornic şi cu osârdie, închizându-şi mintea în cuvintele rugăciunii, din simţământul de pocăinţă şi plâns, va fi adumbrită negreşit de harul dumnezeiesc . Atunci când rugăciunea ajunge să fie adumbrită de harul dumnezeiesc, nu numai că se descoperă locul inimii, ci şi întregul suflet este atras la Dumnezeu de o putere sufletească neurmată, trăgând după sine şi trupul. Rugăciunea celor ce au sporit în ea este rostită din întreaga fiinţă. Tot omul se face ca o gură. Nu numai inima omului înnoit, nu numai sufletul lui, ci şi trupul se umple de mângâiere şi desfătare duhovnicească: bucuria Dumnezeului Celui Viu (Ps. LXXXIII, 2), cu care omul se bucură de Dumnezeu, Care lucrează în chip simţit şi puternic cu harul Său. Toate oasele adevăratului rugător vor zice: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie? Cel ce izbăveşti pe sărac din mâna celor mai tari ca el, pe sărac şi sărman de cei ce răpesc rugăciunea şi nădejdea lui: de gândurile şi simţămintele ce răsar din firea căzută şi de cele stârnite de demoni (Ps. XXXIV, 9). Spre sporirea în rugăciunea pocăinţei trebuie să tindă toţi creştinii; la îndeletnicirea cu rugăciunea pocăinţei şi sporirea în ea, Sfinţii Părinţi îi cheamă pe toţi creştinii. Dimpotrivă, ei interzic cu tărie strădania venită la vreme nepotrivită de a sui cu mintea în altarul inimii în vederea rugăciunii harice, atunci când această rugăciune încă nu a fost dată de către Dumnezeu. La această oprelişte, se adaugă o ameninţare aspră. „Rugăciunea minţii, spune Preacuviosul Nil Sorski, repetând cuvintele Preacuviosului Grigorie Sinaitul, e mai presus de toate îndeletnicirile şi este capul virtuţilor, fiind dragoste dumnezeiască. Cel ce cu neruşinare şi obrăznicie voieşte a intra la Dumnezeu și a vorbi cu El și se silește să-L dobândească în sine lesne e omorât de demoni.”

Te rog, te rog să dai toată luarea-aminte cuvenită înfricoşatei oprelişti puse de Părinţi. Știu unii oameni bine intenționați însă care cădeau în desfrânare cu fapta şi nu puteau, din obiceiul cel rău, să se înfrâneze de la căderi şi, totodată, încercau să se îndeletnicească cu rugăciunea inimii. Poate, oare, să existe vreo întreprindere mai nechibzuită, mai prostească, mai obraznică decât aceasta? Rugăciunea pocăinţei le este dată tuturor – şi celor stăpâniţi de patimi, şi celor care sunt supuşi cu silnicie căderilor. Ei au tot dreptul să strige la Domnul după mântuire; însă intrarea în inimă pentru liturghisirea de taină le e oprită: ea este dată numai şi numai arhiereului de taină care este hirotonit în chip legiuit de către harul dumnezeiesc. Pricepeţi că numai degetul lui Dumnezeu deschide această intrare: ea se deschide atunci când omul nu numai că va înceta a păcătui cu fapta, ci va şi primi din dreapta lui Dumnezeu puterea de a se împotrivi gândurilor pătimaşe, de a nu se lăsa atras şi a nu se îndulci de ele. Puţin câte puţin, se zideşte curăţia inimii: curăţiei, i se arată Dumnezeu în chip treptat şi duhovnicesc. Treptat! Fiindcă şi patimile se micşorează, iar virtuțile cresc nu deodată: aceste lucruri cer o vreme însemnată.

Iată porunca mea: nu căuta locul inimii. Nu te strădui în chip deşert să-ţi lămureşti ce înseamnă locul inimii: o să te lămurească în chip îndestulător numai cercarea. Dacă va fi plăcut înaintea lui Dumnezeu să-ţi dea cunoştinţa aceasta, ţi-o va da la vremea potrivită şi ţi-o va da într-un fel pe care nici nu poate să şi-l închipuie omul trupesc. Îndeletniceşte-te numai şi numai cu rugăciunea pocăinţei, făcând asta cu toată osârdia; străduieşte-te să aduci pocăinţa prin rugăciune: te vei încredinţa de reuşita nevoinţei tale, atunci când vei simţi în tine sărăcie cu duhul, străpungere, plâns. Astfel de sporire în rugăciune, îmi doresc şi mie, îţi doresc şi ţie. Dobândirea stărilor harice suprafireşti a fost dintotdeauna un lucru rar. Pimen cel Mare, monah din Schitul Egiptului, loc vestit pentru înalta sporire a monahilor săi, care a vieţuit în veacul al cincilea, în care monahismul a cunoscut o deosebită înflorire, spunea: „Despre desăvârşire vorbesc printre noi mulţi, însă cu fapta au atins-o abia unul sau doi” . Sfântul Ioan Scărarul, scriitor ascetic din veacul al şaselea, mărturiseşte că, în vremea lui, se împuţinaseră foarte mult vasele harului dumnezeiesc, faţă de vremurile dinainte. Sfântul vedea pricina acestui fapt în schimbarea duhului societăţii, care şi pierduse simplitatea, şi se molipsise de viclenie . Sfântul Grigorie Sinaitul, scriitor din veacul al XlV-lea, s-a hotărât să spună că în vremea lui nu mai erau deloc bărbaţi plini de har – până-ntr-atâta deveniseră de rari; pricina acestui fapt, Sinaitul o vede în neobişnuita sporire a păcatelor, născută din înmulţirea smintelilor . Cu atât mai mult, în vremurile noastre, lucrătorul rugăciunii are neapărată nevoie să păstreze cea mai mare prevedere. Nu mai avem povăţuitori de Dumnezeu insuflaţi! Întreaga înţelepciune, simplitatea, dragostea evanghelică s-au depărtat de pe faţa pământului. Smintelile şi păcatele s-au înmulţit la nesfârşit! Lumea este cuprinsă de dezmăţ! Asupra societăţii omeneşti, domneşte, ca un tiran cu puteri depline, iubirea nelegiuită, în feluritele sale înfăţişări! Îndeajuns este, prea îndeajuns, dacă ne vom învrednici să aducem lui Dumnezeu singura lucrare cu adevărat trebuincioasă pentru mântuirea noastră: pocăinţa.

Ucenicul: Oare e lesnicioasă deprinderea rugăciunii lui Iisus în mănăstire, în mijlocul unei obşti mai mult sau mai puţin numeroase şi a zarvei care este de neocolit atunci când este multă lume?

Stareţul: Viaţa în mănăstire, mai ales într-o chinovie, ajută începătorului să înveţe temeinic şi cu spor rugăciunea, cu condiţia să vieţuiască aşa cum trebuie. Celui ce vieţuieşte aşa cum trebuie în chinovie, i se înfăţişează negreşit prilejuri de ascultare şi smerire, iar aceste virtuţi pregătesc sufletul şi îl pun în bună rânduială pentru adevărata rugăciune. „Din ascultare vine smerenia”, au zis Părinţii . Smerenia se naşte din ascultare şi este sprijinită de ascultare, aşa cum arderea candelei e sprijinită de untdelemnul pe care îl punem în ea. Prin smerenie, intră în suflet pacea lui Dumnezeu (Filip. IV, 7). Pacea lui Dumnezeu este locul duhovnicesc al lui Dumnezeu (Ps. LXXV, 2), cerul duhovnicesc; oamenii care intră în acest cer devin deopotrivă cu îngerii şi, asemenea acestora, cântă neîncetat în inimile lor cântare duhovnicească lui Dumnezeu (Efes. V, 19), adică aduc rugăciune curată, sfântă, care în cei sporiţi este cu adevărat cântare şi cântarea cântărilor. Ca atare, ascultarea, prin care se dobândeşte comoara nepreţuită a smereniei, este recunoscută într-un cuget de Părinţi ca fiind virtutea călugărească de căpătâi, uşa prin care se intră în chip legiuit şi nerătăcit în rugăciunea minţii – sau, ceea ce e totuna, în adevărata liniştire sfinţită. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre rugăciunea cu luare-aminte în următorul chip: „Precum socot, această bunătate ne vine nouă din ascultare. Ascultarea faţă de părintele duhovnicesc face pe oricine lipsit de grijă. Unul ca acesta, de care lucru vremelnic va putea fi biruit sau robit? Ce întristare şi ce grijă poate să aibă un asemenea om?” . Grijile şi împătimirile, trăgând mereu mintea la ele, se fac pricină de împrăştiere la rugăciune; trufia se face pricină de împietrire a inimii; mânia şi ranchiuna, ce se întemeiază pe trufie, se fac pricină de tulburare a inimii. Ascultarea este pricina de căpătâi care nimiceşte împrăştierea ce face rugăciunea neroditoare; ea se face pricină a smereniei, iar smerenia nimiceşte împietrirea care omoară rugăciunea; goneşte tulburarea care face rugăciunea netrebnică; unge inima cu străpungere, care învie, înaripează rugăciunea, o face să se înalţe în zbor către Dumnezeu. Prin urmare, ascultarea nu numai că lucrează împotriva împrăştierii, ci şi păzeşte inima de împietrire şi tulburare, o păstrează în necontenită blândeţe şi bunătate, o face totdeauna în stare să se străpungă, totdeauna gata să se reverse înaintea lui Dumnezeu în rugăciune şi în plâns – rugăciune şi plâns atât de adevărate, încât pot fi numite cu toată dreptatea şi mărturisire a sufletului înaintea lui Dumnezeu, şi arătare duhovnicească a lui Dumnezeu către suflet (Ps. 103, 104, 105, 110). Dacă monahul se va purta în mănăstire asemenea unui străin, fără a lega cunoştinţe înăuntrul şi în afara mănăstirii, fără a umbla pe la chiliile fraţilor şi fără a primi fraţi în chilia sa, fără a ţine în chilie lucruri de prisos, fără a-şi împlini poftele, ostenindu-se cu smerenie şi bună conştiinţă în ascultările mănăstireşti, alergând deseori să-şi mărturisească păcatele, supunându-se fără cârtire, întru simplitatea inimii, întâistătătorului şi celorlalte autorităţi din mănăstire, atunci fără îndoială că va spori în rugăciunea lui Iisus, adică va primi darul de a se îndeletnici cu ea întru luare-aminte şi de a vărsa când se roagă lacrimi de pocăinţă. „Am văzut”, spune Sfântul Ioan Scărarul, „pe unii sporiţi în ascultare şi care se îngrijeau, după putinţă, de pomenirea lui Dumnezeu cu mintea, cum se sculau dintr-o dată la rugăciune şi se înălţau degrabă deasupra minţii lor, şi vărsau râuri de lacrimi: aceasta se săvârşea cu ei, fiindcă fuseseră pregătiţi dinainte prin cuvioasa ascultare” . Sfântul Simeon Noul Teolog, Preacuviosul Nichita Stithatul şi mulţi alţi Părinţi au deprins rugăciunea lui Iisus în chinovii şi acolo se îndeletniceau cu ea, aflându-se în cetatea de scaun a împărăţiei de Răsărit, în Constantinopolul cel întins şi plin de locuitori. Preasfinţitul patriarh Fotie a deprins-o fiind deja patriarh, fiind prins totodată cu numeroasele îndeletniciri legate de acest cin. Preasfinţitul patriarh Calist a deprins-o în timp ce făcea ascultarea de bucătar în Lavra Preacuviosului Atanasie Atonitul din Sfântul Munte . Preacuvioşii Dorotei şi Dositei au deprins-o în chinovia Sfântului Serid – primul având ascultarea de mai-mare al bolniţei, cel de-al doilea, de slujitor pe lângă aceasta. În chinovia alexandrină pe care o descrie Sfântul Ioan Scărarul, toţi fraţii se îndeletniceau cu rugăciunea lui Iisus . Acest sfânt, ca şi Varsanufie cel Mare, porunceşte celor luptaţi de patima desfrânării să se roage cu deosebită osârdie, folosind numele Domnului Iisus . Fericitul stareţ Serafim de Sarov mărturisea, povăţuit de propria cercare, că rugăciunea lui Iisus este bici împotriva trupului şi a patimilor trupeşti . Văpaia acestor pofte se stinge prin lucrarea acestei rugăciuni. Atunci când ea lucrează în om, lucrarea ei face ca poftele trupeşti să nu mai poată lucra cum vor ele. La fel se întâmplă cu o fiară pusă în lanţ, care, rămânând în stare să omoare şi să mănânce oameni şi dobitoace, nu-şi poate înfăptui această dorinţă.

Sfinţii Simeon şi Andrei, nebunii pentru Hristos, se aflau într-o stare de sporire deosebită în rugăciune, la care urcaseră prin deplina lepădare de sine şi prea adânca lor smerenie. Nimic nu dă intrare atât de liberă la Dumnezeu ca lepădarea desăvârşită de sine, călcarea în picioare a propriei trufii, a „eu”-lui propriu. Îmbelşugata lucrare a rugăciunii inimii pe care o avea Sfântul Andrei este descrisă de prietenul său de taină, Nichifor, preot al Marii Biserici a Constantinopolului împărătesc. Lucrarea aceasta, fiind cu totul deosebită, merită luare-aminte. „El, spune Nichifor, a primit asemenea dar al rugăciunii în biserica cea de taină a inimii sale, încât şoapta buzelor sale răsuna până departe. Precum apa pusă în mişcare de clocot răspândeşte abur, aşa ieşea şi din el abur în urma lucrării Sfântului Duh. Unii din cei ce l-au văzut ziceau că în el locuieşte un demon, şi de aceea iese din el abur; alţii spuneau: „Nu! Inima lui, chinuită de demonul cel rău, scoate o astfel de răsuflare”. Nici o părere nu era dreaptă: cele ce se întâmplau erau o vădire a rugăciunii necontenite, plăcute lui Dumnezeu, şi cei străini de nevoinţa duhovnicească şi-au făcut despre marele Andrei o părere asemenea celei care a apărut oarecând cu privire la darul vorbirii în limbi, ce se descoperise fară veste (Fapte II, 13)” . E limpede că bineplăcutul lui Dumnezeu se ruga din toată fiinţa sa, unind rugăciunea minţii şi inimii cu cea rostită. Atunci când Sfântul Andrei a fost răpit în rai, îmbelşugatul har al lui Dumnezeu ce umplea raiul a dat naştere în el – precum avea să-i povestească preotului Nichifor – acelei lucrări duhovniceşti care, de obicei, ia naştere prin rugăciunea minţii la cei sporiţi: ea a unit mintea lui cu inima, lucru care face ca omul să intre într-o stare de beţie duhovnicească şi oarecare uitare de sine . Această beţie şi uitare de sine alcătuiesc laolaltă simţirea vieţii celei noi. Sfântul Simeon îi spunea prietenului său de taină, diaconului Ioan, că mintea lui rămânea cu totul aţintită către Dumnezeu chiar şi în mijlocul celor mai grozave sminteli, şi acestea rămâneau lipsite de lucrarea lor obişnuită. În cei ce s-au învrednicit de adumbrirea harului, sufletul e răpit mereu de către rugăciunea minţii, ca de o mână nevăzută, din mijlocul gândurilor şi simţămintelor deşarte şi păcătoase, şi înălţată sus: lucrarea păcatului şi lumii rămâne neputincioasă şi neroditoare .

În vremea când eram începător, un oarecare stareţ mi-a povestit, deschizându-şi sufletul către mine: „Pe când eram mirean, am aflat despre rugăciunea lui Iisus şi mă îndeletniceam cu ea, potrivit simplităţii vremurilor trecute şi a orientării evlavioase care domnea atunci și simţeam în mine, din vreme în vreme, o neobişnuită schimbare şi mângâiere. După ce am intrat în mănăstire, am continuat să mă îndeletnicesc cu ea, călăuzindu-mă după cărţile Sfinţilor Părinţi şi după poveţele câtorva monahi care păreau că au idee despre ea. La aceştia, am văzut şi scăunelul jos pomenit de Preacuviosul Grigorie Sinaitul, făcut după asemănarea scăunelelor întrebuinţate în Moldova. La sfârşitul veacului trecut şi începutul veacului acestuia, lucrarea minţii înflorea în felurite mănăstiri ale Moldovei şi, mai ales, în mănăstirea Neamţ. La început, am avut ascultare la trapeză: mă îndeletniceam cu ascultarea, mă îndeletniceam şi cu rugăciunea, îmbinând-o cu gânduri smerite, potrivit poveţei Părinţilor . Puneam odată un blid cu mâncare pe ultima masă, la care şedeau ascultătorii, şi gândul spunea: primiţi de la mine, robi ai lui Dumnezeu, această slujbă smerită. În pieptul meu, s-a pogorât fară veste o asemenea mângâiere, că m-am şi poticnit; mângâierea a continuat multe zile, în jur de o lună. Altă dată, s-a întâmplat să trec pe la prescurărie; nu mai ştiu de ce, sub ce imbold, m-am plecat foarte adânc înaintea fraţilor care se osteneau în prescurărie şi, fară veste, rugăciunea a început să lucreze în mine atât de puternic, încât m-am grăbit să ajung la chilie şi m-am întins pe pat din pricina slăbiciunii pricinuite în trupul meu de lucrarea rugăciunii” .

În descrierea sfârşitului Sfântului Dimitrie de Rostov, se povesteşte că a fost găsit mort la rugăciune. Cu câteva ceasuri înainte de sfârşitul vieţii sale pământeşti, a fost la el un cântăreţ pe care îl iubea în chip deosebit; luându-şi rămas bun de la acesta, ierarhul i s-a închinat aproape până la pământ. Aşezarea lăuntrică a inimii lui a născut singură smerenia şi rugăciunea. Vieţuirea monahală de obşte este, precum am arătat, cel mai mare mijloc pentru a deprinde cele dintâi trepte ale rugăciunii lui Iisus, dându-i mereu începătorului prilejul de a se smeri. Orice monah poate să încerce lesne asupra sa, poate să vadă grabnic felul în care lucrează ascultarea şi smerenia asupra rugăciunii. Mărturisirea în fiecare zi a gândurilor înaintea părintelui duhovnicesc sau stareţului, renunţarea la făptuirea după înţelegerea şi voia proprie încep să lucreze în scurtă vreme împotriva împrăştierii, s-o nimicească, să ţină mintea în cuvintele rugăciunii. Smerirea înaintea stareţului şi a întregii obşti începe fară întârziere să aducă inima la străpungere şi să o ţină în străpungere. Dimpotrivă, făptuirea după înţelegerea şi voia proprie va naşte, fară întârziere, grija egoistă de sine, va începe să înfăţişeze minţii felurite închipuiri, presupuneri, temeri, visări, nimicind rugăciunea cu luarea-aminte. Părăsirea smereniei în vederea păstrării „demnităţii” proprii faţă de aproapele răpeşte inimii străpungerea, o împietreşte, omoară rugăciunea, lipsind-o de însuşirile ei esenţiale: de luare-aminte şi de străpungere. Orice faptă împotriva smereniei este un uneltitor împotriva rugăciunii şi călău al ei. Pe ascultare şi smerenie să se zidească rugăciunea! Aceste virtuţi sunt singura temelie trainică a nevoinţei rugăciunii.

Liniştirea (sihăstria) este folositoare pentru călugării sporiţi, care au înţeles războiul lăuntric, care s-au întărit în morala evanghelică prin deprinderea temeinică cu ea, care au lepădat de la sine împătimirile : toate acestea trebuie dobândite mai înainte în chinovie. Celor care intră în sihăstrie, fară să fi căpătat deprinderi pregătitoare îndestulătoare în chinovie, sihăstria le pricinuieşte vătămare cât se poate de mare: îi lipseşte de sporire, le întăreşte patimile , se face pricină semeţei cugetări , amăgirii de sine şi înşelării demonice . „Pe cei necercaţi” – care nu au deprins din cercare tainele vieţii monahale – „liniştirea îi pierde” , a spus Sfântul Ioan Scărarul. „Puţini sunt, a băgat de seamă acelaşi sfânt, în stare de adevărata liniştire, şi anume aceia care au dobândit dumnezeiasca mângâiere ca imbold spre osteneli şi dumnezeiasca împreună-lucrare ca ajutor în lupte” .

Ucenicul: Mai înainte ai spus că cel necurăţit de patimi nu e în stare să guste harul dumnezeiesc, iar acum ai vorbit de mângâiere harică în rugăciune la un mirean şi la un ascultător nou-începător. Mi se pare că te contrazici.

Stareţul: învăţaţi de Dumnezeiasca Scriptură şi de scrierile Sfinţilor Părinţi, credem şi mărturisim că harul dumnezeiesc lucrează acum ca şi mai înainte în Biserica Ortodoxă, în ciuda faptului că se află puţine vase vrednice de el. El îi umbreşte pe acei nevoitori ai lui Dumnezeu care îi plac lui. Cei care spun că în ziua de azi este cu neputinţă creştinului să devină părtaş al Sfântului Duh contrazic Sfânta Scriptură şi pricinuiesc sufletelor lor cea mai mare vătămare cu putinţă, precum minunat arată Preacuviosul Macarie cel Mare . Aceştia, neîntrezărind în creştinism nici un ţel deosebit de înalt, necunoscând acest ţel, nu se străduiesc şi nici măcar nu se gândesc să-l atingă: mulţumindu-se doar cu împlinirea exterioară a câtorva fapte bune, se lipsesc singuri de desăvârşirea creştină. Ceea ce e mai rău este că ei, fiind mulţumiţi cu starea lor şi socotindu-se, din pricina purtării lor exterioare, urcaţi pe culmea vieţuirii duhovniceşti, nu numai că nu pot avea smerenie, sărăcie duhovnicească şi străpungere a inimii, ci cad şi în părere de sine, în înălţare de sine, în amăgire de sine, în înşelare şi nu se mai îngrijesc câtuşi de puţin de sporirea cea adevărată. Dimpotrivă, cei care cred în existenţa desăvârşirii creştine năzuiesc către ea cu toată osârdia, purced la o nevoinţă neşovăielnică, pentru a o atinge. Concepţia nerătăcită despre desăvârşirea creştină îi păzeşte de trufie: prin rugăciune, ei stau întru uimire şi plâns înaintea intrării zăvorâte în această cămară duhovnicească. Ajungând prin Evanghelie să se vadă pe sine în lumina cea adevărată, ei cugetă despre sine cu smerenie, cu umilinţă: se recunosc ca robi netrebnici, care nu au împlinit rostul aflat şi dinainte hotărât de Răscumpărătorul pentru oamenii pe care i-a răscumpărat . Lepădarea vieţuirii după poruncile Evangheliei şi după învăţătura Sfinţilor Părinţi – vieţuirea după bunul plac, întemeiată pe cugetarea proprie, chiar de ar fi aceasta foarte ascetică sau foarte atrăgătoare la înfăţişare – are cea mai vătămătoare înrâurire asupra înţelegerii corecte a creştinismului, chiar şi asupra credinţei dogmatice (I Tim. I, 19). Acest lucru îl dovedeşte cu prisosinţă caracterul acelor rătăciri necuviincioase şi acelui dezmăţ în care s-au aruncat toţi apostaţii, toţi ereticii şi schismaticii.

Totodată, întemeindu-ne, iarăşi, pe Dumnezeiasca Scriptură şi pe scrierile Părinţilor, afirmăm că mintea şi inima necurăţite de patimi prin pocăinţă nu sunt în stare să devină părtaşe ale harului dumnezeiesc; afirmăm că cei ce îşi născocesc vederi harice şi simţăminte harice, care se linguşesc şi se amăgesc cu ele cad în amăgire de sine şi înşelare demonică. Crezând fară îndoire în existenţa lucrării harului, cu tot atâta lipsă de îndoire trebuie să credem că omul, în starea lui pătimaşă, este nevrednic şi neînstare de primirea harului dumnezeiesc. Această îndoită convingere să ne facă a ne cufunda pe de-a-ntregul, fară egoism, în lucrarea pocăinţei, predându-ne şi încredinţându-ne cu desăvârşire voii şi bunătăţii lui Dumnezeu. „Nu este nedreptate la Dumnezeu, ne povăţuieşte Preacuviosul Macarie cel Mare: Dumnezeu nu va lăsa neîmplinit ceea ce a lăsat în seama Sa să împlinească, atunci când noi împlinim ceea ce suntem datori să împlinim” . Monahul nu trebuie să se îndoiască de faptul că va primi darul harului dumnezeiesc – grăieşte Sfântul Isaac Sirul – după cum fiul nu se îndoieşte că va primi moştenirea de la tatăl său. Moştenirea este a fiului după legea firii. Totodată, Sfântul Isaac numeşte cererea făcută în rugăciune pentru trimiterea lucrării vădite a harului „întreprindere vrednică de mustrare, cerere insuflată de trufie şi semeţie”; el socoate poftirea şi căutarea harului drept aşezare sufletească greşită, lepădată de Biserica lui Dumnezeu, drept boală sufletească. Despre cei care şi-au însuşit această dorinţă, socoate că şi-au însuşit trufie şi cădere, adică amăgire de sine şi înşelare demonică. Chiar dacă ţelul în sine al monahismului e înnoirea prin Sfântul Duh a celui care a primit chipul călugăresc, Sfântul Isaac cere ca pe această cale să se meargă prin pocăinţă şi smerenie, prin dobândirea plânsului pentru sine şi prin rugăciunea vameşului; cere să ne cercetăm păcătoşenia până când conştiinţa noastră ne va mărturisi că suntem robi netrebnici şi avem nevoie de milă. „Dumnezeiescul, spune sfântul, vine de la sine, la vremea la care nici nu gândim noi. Cu adevărat vine – dar dacă locul e curat, nu pângărit!” .

În ce-l priveşte pe sus-pomenitul începător, chiar din cele ce i s-au întâmplat, se vede că el nu se aştepta defel la o asemenea lucrare a rugăciunii ca cea care s-a arătat în el fară de veste – nici măcar nu pricepea că există. Aceasta a fost o rânduială a Dumnezeieştii Pronii, pe care noi nu o putem pricepe. Acelaşi Sfânt Isaac grăieşte: „Rânduiala purtării de grijă aparte a lui Dumnezeu se deosebește de rânduiala omenească de obşte. Tu urmează rânduielii de obşte şi urcă la înălţimea turnului duhovnicesc pe calea pe care au trecut toţi oamenii, după rânduiala moştenirii”

Ucenicul: Am aflat că unii stareţi foarte sporiţi în rugăciunea lui Iisus îi învăţau pe începători de-a dreptul rugăciunea minţii, chiar cea a inimii.

Stareţul: Ştiu asta. Asemenea cazuri aparte nu trebuie luate ca regulă de obşte, nici nu trebuie ca, întemeindu-ne pe ele, să trecem cu vederea predania Bisericii, adică învăţătura Sfinţilor Părinţi, pe care Biserica a primit-o drept călăuză pentru toţi fiii săi. Acei stareţi sporiţi, de care ai pomenit, s-au îndepărtat de la regula de obşte, fie pentru că au văzut că începătorii cu pricina au însuşiri deosebite, fie din neputinţa lor de a-i călăuzi aşa cum trebuie pe alţii, în ciuda propriei lor sporiri. Şi acest din urmă lucru se întâmplă! În Schitul Egiptului, un oarecare monah începător a cerut povaţă privitoare la una din laturile nevoinţei călugăreşti de la Awa Ivistion, stareţ cu viaţă foarte înaltă. După ce a primit povaţa, începătorul a găsit de cuviinţă să se sfătuiască în privinţa ei cu Preacuviosul Pimen cel Mare. Acesta a respins povaţa Awei Ivistion ca fiind prea înaltă, cu neputinţă de purtat pentru un monah începător şi pătimaş şi i-a arătat acestuia o cale mai lesnicioasă şi mai la îndemână, rostind, cu acest prilej, următoarele spuse vrednice de luare-aminte: „Awa Ivistion şi lucrarea lui sunt în cer, cu îngerii: s-a ascuns de el că noi suntem pe pământ şi în patimi” . Foarte exactă este observaţia Sfântului Grigorie Sinaitul, potrivit căreia cei sporiţi cu rugăciunea îi învaţă pe alţii să se roage potrivit cu felul în care au ajuns ei înşişi la sporire . Din cercare, am putut să mă încredinţez că cei ce au primit rugăciunea harică printr-o purtare de grijă aparte a lui Dumnezeu – în chip grabnic, iar nu pe calea de obşte – se grăbesc, potrivit cu ceea ce s-a săvârşit cu ei, să împărtăşească începătorilor lucruri despre rugăciunea lui Iisus pe care ei nu pot nicidecum să le priceapă aşa cum se cuvine, pe care le înţeleg greşit şi se vatămă de ele. Dimpotrivă, cei care au primit darul rugăciunii după o luptă lungă cu patimile, întru simţire de pocăinţă şi formându-şi moralitatea prin poruncile evanghelic, îi învaţă pe alţii rugăciunea cu multă prevedere, în chip treptat şi nerătăcit. Monahi ai mănăstirii Neamţ din Moldova mi-au spus că vestitul lor stareţ, arhimandritul Paisie Velicikovski, care a primit rugăciunea harică a inimii printr-o purtare de grijă aparte a lui Dumnezeu, iar nu după rânduiala obişnuită, din această pricină, nici nu avea încredere în sine ca să-i înveţe pe fraţi rugăciunea lui Iisus, ci încredinţa această sarcină altor stareţi, care dobândiseră darul rugăciunii după rânduiala obişnuită. Sfântul Macarie cel Mare spune că, din negrăita bunătate a lui Dumnezeu, ce se pogoară neputinţei omeneşti, se întâlnesc suflete ce s-au împărtăşit de harul dumnezeiesc, pline de mângâiere cerească şi care se desfată de lucrarea în ei a Sfântului Duh şi, totodată, rămân, din pricină că nu au cercare, într-o stare ca de copilărie, într-o stare foarte neîndestulătoare faţă de starea pe care o cere şi o aduce adevărata nevoinţă . Am văzut şi eu un asemenea stareţ-copil, adumbrit din belşug de harul dumnezeiesc. Cu el a făcut cunoştinţă o doamnă de o vârstă şi sănătate înfloritoare, cu nume răsunător, cu viaţă pe de-a-ntregul lumească şi, pătrunzându-se de cinstire faţă de stareţ, i-a făcut unele servicii. Stareţul, mânat de un simţământ de recunoştinţă, voind să răsplătească printr-o mare zidire sufletească un serviciu material şi nepricepând că doamna cu pricina avea nevoie mai întâi să se lase de citirea romanelor şi de vieţuirea după îndreptarul lor, a învăţat-o îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, a minţii şi a inimii, cu folosirea acelui mecanism pe care Sfinţii Părinţi l-au înfăţişat pentru sihastri şi care e descris în prima şi a doua parte a Dobrotoliubiei. Doamna a ascultat de stareţul cel sfânt, a ajuns într-o situaţie foarte primejdioasă şi ar fi putut să se vateme definitiv, dacă alţii nu şi-ar fi dat seama că stareţul-copil i-a dat oarecare povaţă foarte nepotrivită, dacă nu ar fi făcut-o să mărturisească şi să renunţe la urmarea poveţei cu pricina.

Stareţului sus-pomenit, i-a spus un oarecare monah care îl cunoştea îndeaproape: „Părinte! Aşezarea ta sufletească se aseamănă unei case cu etaj: etajul este minunat însă parterul nu este finisat deloc, drept care la etaj se ajunge foarte greu”. Cu privire la astfel de stareţi sporiţi, în mănăstiri se întrebuinţează expresia: „sfânt, dar neiscusit” şi monahii sunt prevăzători atunci când se sfătuiesc cu ei, deşi sfaturile lor pot fi uneori foarte folositoare. Prevederea stă în a nu te încrede cu grabă şi uşurătate în poveţele unor astfel de stareţi, în a le verifica după îndreptarul Sfintei Scripturi şi al scrierilor Părinţilor precum şi al părerii altor monahi sporiţi şi bine intenţionaţi – dacă se va ivi prilejul de a-i afla. Fericit începătorul care a găsit în vremurile noastre povăţuitor de nădejde! „Să ştii, exclamă Sfântul Simeon Noul Teolog, că, în vremurile noastre, au apărut mulţi învăţători mincinoşi şi amăgitori!” Aceasta era situaţia creştinismului şi a monahismului cu opt veacuri înainte de noi. Ce să mai spunem de cea de acum?! Mai că acelaşi lucru pe care l-a spus Sfântul Efrem Sirul cu privire la situaţia celor care vor căuta cuvântul viu al lui Dumnezeu în vremurile din urmă. Aceştia – prooroceşte Preacuviosul – vor străbate pământul de la răsărit la apus şi de la miazănoapte la miazăzi, căutând asemenea cuvânt şi nu-1 vor afla. După cum privirilor istovite ale celor ce s-au rătăcit în pustie li se înfăţişează case înalte şi străzi lungi, care îi atrag în rătăcire încă mai mare, fară scăpare, aşa şi celor care caută cuvântul viu al lui Dumnezeu în pustia morală de acum, li se înfăţişează mulţime de năluciri cu chip măreţ, ale cuvântului şi învăţăturii lui Dumnezeu, înălţate din înţelegerea sufletească , din înţelegerea neîndestulătoare şi mincinoasă a literei, din înrâurirea duhurilor lepădate, a stăpânitorilor acestei lumi. Aceste năluciri, înfăţişându-se în chip amăgitor drept Eden duhovnicesc, hrană îmbelşugată, lumină, viaţă, despart sufletul, prin înfăţişarea lor mincinoasă, de adevărata hrană, de adevărata lumină, de adevărata viaţă; aruncă nefericitul suflet în întuneric nepătruns, îl înfometează, îl otrăvesc cu minciuna, îl omoară cu moartea veşnică.

Preacuviosul Casian Romanul istoriseşte că, în mănăstirile egiptene din vremea lui, în care înflorea în chip deosebit monahismul şi în care erau păzite, cu toată râvna şi fără abatere, predaniile Părinţilor purtători de Duh, nu era îngăduit defel ca acel monah care nu învăţase monahismul asa cum trebuie, în ascultare, să primească îndatorirea de întâistătător sau povăţuitor, de-ar fi fost acel monah şi cu viaţă foarte înaltă, de-ar fi fost el împodobit cu darurile harului. Părinţii egipteni socoteau darul de a-i călăuzi pe fraţi la mântuire drept cel mai mare dar al Sfântului Duh. Cel care nu a învăţat ştiinţa monahismului după rânduială, spuneau ei, nu poate nici să o predea altora aşa cum se cuvine . Unii oameni au fost răpiţi de harul dumnezeiesc din tărâmul patimilor şi strămutaţi în tărâmul despătimirii, prin aceasta, fiind izbăviţi de greaua osteneală şi de necazurile pe care le încearcă toţi câţi străbat marea cea înviforată, întinsă şi adâncă, ce desparte un tărâm de celălalt. Aceştia pot povesti în amănunt, fară să mintă, despre tărâmul despătimirii, dar nu pot înfăţişă precum se cade plutirea peste mare, pe care ei n-o cunosc din cercare. Isaac Sirul, marele povăţuitor al monahilor, după ce arată că unii, printr-o purtare de grijă aparte a lui Dumnezeu, primesc degrabă harul şi sfinţirea dumnezeiască, se hotărăşte să adauge că, după părerea lui, cel ce nu s-a format prin plinirea poruncilor şi nu a străbătut calea pe care au mers Apostolii este nevrednic să se numească sfânt; „iar cel ce a biruit patimile prin mijlocirea plinirii poruncilor şi a vieţuirii multostenicioase în nevoinţa cea bună, acela să ştie că a dobândit sănătatea sufletului în chip legiuit. Rânduiala predaniei este aceasta: răbdarea cu silire de sine luptă împotriva patimilor pentru dobândirea curăţiei. Dacă patimile vor fi biruite, sufletul dobândeşte curăţie. Curăţia adevărată aduce minţii îndrăznire în vremea rugăciunii”. În scrisoarea către Preacuviosul Simeon, făcătorul de minuni, Sfântul Isaac grăieşte: „Scrii că s-a zămislit în tine curăţia inimii şi că pomenirea lui Dumnezeu” – rugăciunea lui Iisus – „s-a aprins foarte în inima ta, înfierbântând-o şi învăpăind-o. Dacă acest lucru este adevărat, mare lucru este; dar n-aş fi vrut să-mi scrii asta, fiindcă aici nu este nicio rânduială… Dacă vrei ca inima ta să fie sălaş al tainelor veacului celui nou, îmbogăţeşte-te mai înainte cu nevoinţă trupească, cu postul, cu privegherea, cu slujirea fraţilor, cu ascultarea, cu răbdarea, cu doborârea gândurilor şi cu celelalte lucruri asemănătoare. Leagă mintea ta de citirea şi învăţarea Scripturii; zugrăveşte poruncile înaintea ochilor tăi şi plăteşte datoria patimilor, fiind biruit şi biruind; învaţă-te cu rugăciunea şi cererea neîncetată, şi, prin statornica îndeletnicire cu ele, scoate din inima ta tot chipul şi toată asemănarea cu care păcatul te-a însemnat şi viaţa ta cea dinainte… Ştii că răul a intrat în noi prin călcarea poruncilor: de aici, reiese limpede că sănătatea se întoarce prin plinirea poruncilor. Fără lucrarea poruncilor, nici nu trebuie să dorim curăţirea sufletului sau să nădăjduim în primirea ei, dacă nu umblăm pe calea care duce la curăţirea sufletului. Să nu zici că Dumnezeu poate să dăruiască prin har curăţirea sufletului, fară lucrarea poruncilor: acestea sunt judecăţile dumnezeieşti şi Biserica ne opreşte să cerem a se săvârşi cu noi o astfel de minune. Întorcându-se din Babilon în Ierusalim, iudeii mergeau pe calea cea obişnuită şi în timpul pe care îl cerea de obicei o asemenea călătorie; după ce au sfârşit călătoria, au ajuns la cetatea lor sfântă şi au văzut minunile Domnului. Însă Proorocul Iezechiel a fost răpit mai presus de fire, printr-o lucrare minunată, adus în Ierusalim, şi, prin descoperire dumnezeiască, s-a făcut văzător al înnoirii viitoare. După chipul acestor întâmplări, are loc şi curăţirea sufletului. Unii intră în curăţia sufletului pe calea rânduită tuturor, pe calea legiuită: prin păzirea poruncilor în vieţuirea cea multostenicioasă, vărsându-şi sângele; iar alţii se învrednicesc de curăţie prin darul harului. Minunat este faptul că nu ne e îngăduit să cerem prin rugăciune să ni se dea harul, părăsind vieţuirea cea lucrătoare după îndreptarul poruncilor… Neputinciosului, ce are trebuinţă să fie hrănit cu laptele poruncilor, îi este de folos vieţuirea împreună cu mulţi, ca să se înveţe şi să fie înfrânat, ca să fie pălmuit prin multe ispitiri, să cadă şi să se ridice, şi astfel să dobândească sănătatea sufletului. Nu este prunc care să nu fi fost hrănit cu lapte – şi nu este adevărat monah cel care nu a fost crescut cu laptele poruncilor, plinindu-le cu râvnă, biruind patimile şi în acest chip învrednicindu-se de curăţie” . Chiar şi un începător, un tânăr, poate fi învăţat rugăciunea minţii şi a inimii, dacă are însuşiri potrivite şi este pregătit pentru ea. Asemenea personalităţi erau foarte rare şi în vremurile dinainte de acest timp de stricăciune a moravurilor. Am fost martor la faptul că un stareţ ce dobândise rugăciunea harică şi dreapta socotinţă duhovnicească dădea sfaturi privitoare la rugăciunea minţii şi a inimii unui începător ce-şi păzise fecioria, care fusese pregătit din copilărie, prin cercetarea creştinismului şi monahismului, pentru primirea învăţăturii tainice despre rugăciune, care simţise deja în sine lucrarea rugăciunii. Stareţul explica apariţia lucrării rugăciunii în acel tânăr, prin faptul că-şi păstrase fecioria. Unei cu totul alte pravile sunt supuşi atât tinerii, cât şi maturii care au dus mai înainte de a intra în mănăstire viaţă împrăştiată, având idei puţine şi superficiale despre creştinism, care au dobândit felurite împătimiri, şi – mai ales – care şi-au stricat întreaga înţelepciune prin desfrânare. Păcatul desfrânării are însuşirea că uneşte două trupuri – chiar dacă în chip nelegiuit – într-unul singur (I Cor. VI, 16): din această pricină, chiar dacă el se iartă neîntârziat după ce a fost pocăit şi mărturisit (cu condiţia neapărată ca cel ce se pocăieşte să se lase de păcat), pentru curăţirea şi trezvirea trupului de păcatul desfrânării, este nevoie de mult timp, ca legătura şi unirea ce s-au statornicit între trupuri, ce s-au sădit în inimă, ce au îmbolnăvit sufletul să se învechească şi să moară. Pentru nimicirea nefericitei împroprieri, Biserica orânduieşte celor ce au căzut în desfrânare şi preadesfrânare răstimpuri foarte însemnate de pocăinţă şi abia după aceea le îngăduie să se împărtăşească cu Preasfântul Trup şi Sânge al lui Hristos. Întocmai: pentru toţi cei ce au dus viaţă împrăştiată, pentru cei întipăriţi de felurite împătimiri, mai ales pentru cei căzuţi în prăpastia păcatelor de desfrânare, care au dobândit deprinderea lor, este nevoie de vreme îndelungată pentru a se curăţi prin pocăinţă, pentru a şterge din ei urmele lumii şi ale smintelilor, pentru a se trezvi de păcat, pentru a-şi forma moralitatea prin poruncile evanghelice şi, astfel, a se deveni în stare de rugăciunea harică, a minţii şi a inimii. „Fiecare să judece sufletul său, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, cercetând cu osârdie pentru a afla de ce se simte el legat; şi, dacă va vedea că inima e în conglăsuire cu legile lui Dumnezeu, să se silească din toate puterile a-şi păzi atât sufletul, cât şi trupul de stricăciune, neprimind părtăşia cu gândurile necurate, dacă vrea să aducă sufletul în împreună-vieţuirea cu cetele sfintelor fecioare, potrivit făgăduinţei date” la botez şi la intrarea în monahism: „fiindcă sălăşluirea şi umblarea lui Dumnezeu sunt făgăduite de El numai sufletelor pe de-a-ntregul curate şi întărite în dragostea cea nerătăcită… Plugarul harnic mai întâi curăţă de neghină ţarina şi de-abia apoi o seamănă: aşijderea, şi cel care aşteaptă ca Dumnezeu să semene sufletul lui cu seminţele harului este dator ca, mai întâi, să-şi curăţească ţarina sufletului, aşa încât sămânţa pe care o va arunca în ea Sfântul Duh să aducă roadă desăvârşită şi îmbelşugată. Dacă nu va fi săvârşit, mai înainte de toate, acest lucru și, dacă omul nu se va curăți de toată întinăciunea trupului şi a duhului, el va rămâne trup şi sânge şi, depărtat de viaţa” în Dumnezeu… „Cel care se sileşte din toate puterile numai şi numai la rugăciune, dar nu se osteneşte pentru a dobândi smerenia, iubirea, blândeţea şi tot soborul celorlalte virtuţi nu poate dobândi mai mult decât uneori, la cererea lui, se atinge de el harul dumnezeiesc, fiindcă Dumnezeu, din bunătatea Sa cea firească, le dăruieşte celor care cer ceea ce vor, ca un Iubitor de oameni. Dar, dacă cel ce a primit cererea sa nu se va învăţa să facă celelalte fapte bune pe care le-am pomenit şi acestea nu-i vor intra în deprindere, fie că rămâne lipsit de harul primit, fie că, semeţindu-se, va cădea în trufie, fie că, rămânând pe treapta cea foarte mică la care a urcat, nu mai sporeşte şi nu mai creşte. Prestol şi loc de odihnă, ca să zic aşa, al Sfântului Duh sunt smerenia, iubirea, blândeţea şi, în continuare, toate sfintele porunci ale lui Hristos. Aşadar, cel care ar voi ca, împreunând şi adunând în sine toate faptele bune deopotrivă şi fară ştirbire, să ajungă la desăvârşire înmulţindu-le cu osârdie, acela mai întâi să silească, recum am spus, şi pururea luptându-se cu încăpăţânarea inimii, să se sârguiască a o înfăţişă supusă şi bineplăcută lui Dumnezeu. Cel ce a început prin a întrebuinţa asemenea silnicie asupra sa şi tot ce avea potrivnic lui Dumnezeu în suflet a întors, ca şi cum ar fi îmblânzit o fiară sălbatică, spre supunere faţă de poruncile Lui, spre ascultare faţă de învăţătura adevărată şi sfântă, cel ce şi-a bineorânduit în acest chip sufletul, dacă se va ruga lui Dumnezeu şi va cere de la El să dea sporire întreprinderilor sale, va primi toate cele cerute şi Iubitorul de oameni Dumnezeu îi va da toate cu îmbelşugare, aşa încât darul rugăciunii să crească şi să înflorească în el, împreună cu desfătarea Sfântului Duh” . „Să ştii, totuşi, că întru multă osteneală şi întru sudoarea feţei tale vei primi comoara ta cea pierdută, fiindcă primirea fară osteneală a bunătăţilor nu este spre folosul tău. Cele primite fară osteneală le-ai pierdut şi ai dat în mâna vrăjmaşului moştenirea ta” .

Ucenicul: Atunci când mă rog, minţii mele i se înfăţişează o mulţime de închipuiri şi gânduri care nu-mi îngăduie să mă rog în chip curat: oare nu poate să apară de aici înşelarea sau vreo altă vătămare pentru mine?

Stareţul: Nu e nimic ciudat ca din firea căzută să răsară mulţime de închipuiri şi gânduri. E chiar un lucru propriu rugăciunii să descopere în firea căzută semnele ascunse ale căderii ei şi urmele lăsate de păcatele cele cu voia . De asemenea, şi diavolul, ştiind cât de bună e rugăciunea pentru om, se sileşte ca în vremea ei să-l tulbure pe nevoitor cu gânduri şi închipuiri păcătoase, deşarte, ca să-l abată de la rugăciune ori să-i facă rugăciunea neroditoare . Din mijlocul gândurilor, închipuirilor şi simţămintelor păcătoase, din mijlocul acestei înrobiri şi acestor munci egiptene în care ne aflăm, cu atât mai tare strigăm şi vom striga către Domnul prin rugăciune. Şi s-a suit strigarea lor de la lucruri, spune Scriptura, şi a auzit Dumnezeu suspinurile lor (leş. II, 24-25). Regula de obşte a luptei cu începăturile păcatului este a tăia păcatul de la început, chiar atunci când apare, ucigând în chip tainic pe babilonieni cât sunt încă prunci (Ps. CXXXVI, 12). „Cel ce se luptă întru înţelegere, a spus Preacuviosul Nil Sorski, alungă pe maica răului sobor gândit – adică cea dintâi atingere a gândurilor viclene de mintea lui. Cel ce a tăiat această primă atingere a tăiat în acelaşi timp toată ceata gândurilor rele ce vine după ea.” Iar dacă păcatul, din pricină că i-am slujit mai înainte şi ne-am deprins cu el, ne siluieşte, nici atunci să nu ne trândăvim, nici să nu ne lăsăm cuprinşi de slăbănogire şi deznădejde; trebuie să tămăduim prin pocăinţă înfrângerile cele nevăzute și să stăruim în nevoinţă cu tărie, cu bărbăţie, cu statornicie. Gândurile, închipuirile şi simţămintele păcătoase şi deşarte pot, fară îndoială, să ne vateme dacă nu ne luptăm cu ele, dacă ne îndulcim de ele şi le sădim în noi. Din însoţirea cea de bunăvoie cu păcatul şi din părtăşia cea de bunăvoie cu duhurile lepădate, se nasc şi prind putere patimile şi poate să se strecoare în suflet, pe nebăgare de seamă, înşelarea; iar atunci când ne împotrivim gândurilor, închipuirilor şi simţămintelor păcătoase, însăşi lupta cu ele ne aduce sporire şi ne îmbogăţeşte cu înţelegere lucrătoare. Un oarecare stareţ sporit în rugăciunea minţii l-a întrebat pe alt călugăr care şi el se îndeletnicea cu aceasta; „Cine te-a învăţat rugăciunea?” Monahul a răspuns: „Demonii”. Stareţul a zâmbit şi a zis: „Ce sminteală ai grăit pentru cei ce nu cunosc lucrul! Spune, totuşi, în ce fel te-au învăţat demonii rugăciunea?” Monahul a răspuns: „Dumnezeu a îngăduit să vină asupra mea un război greu şi prelungit de la gândurile, închipuirile şi simţămintele rele, care nu-mi dădeau pace nici ziua, nici noaptea. M-am istovit şi am slăbit în chip de necrezut din pricina poverii acestei stări nefireşti. Îngreunat de năvala duhurilor, am căutat scăpare în rugăciunea lui Iisus. Războiul a devenit atât de puternic, încât au început să-mi mişune vedenii în faţa ochilor prin văzduh în chip simţit. Mai apoi, chiar în timp ce eram războit, am început să simt că rugăciunea devine din ce în ce mai puternică şi nădejdea s-a întărit în sufletul meu; iar atunci când războiul, devenind din ce în ce mai uşor, s-a potolit de tot, rugăciunea a apărut în inimă de la sine, fară de veste”.

Să ne rugăm mereu, cu răbdare, cu stăruinţă. Dumnezeu va da la vremea potrivită rugăciunea curată, harică, celui care se roagă fară de lenevie şi în chip statornic cu rugăciunea sa necurată, celui care nu părăseşte din puţinătate de suflet nevoinţa rugăciunii atunci când nu ajunge nici după sforţări îndelungate să stăpânească rugăciunea. O pildă de reuşită a rugăciunii lui Iisus făcute cu stăruinţă vedem în Evanghelie. Atunci când Domnul a ieşit din Ierihon însoţit de ucenici şi de mulţime de popor, orbul Bartimeu, care şedea lângă cale şi cerea milostenie, aflând că trece pe lângă el Domnul, a început să strige: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă. Au încercat să-i închidă gura, dar el striga şi mai tare. Strigătele lui stăruitoare au avut drept urmare tămăduirea lui de către Domnul (Mc. X, 46-52). Aşa să strigăm şi noi, neluând în seamă gândurile care apar din firea căzută şi pe care le aduce diavolul ca să împiedice strigătul rugăciunii noastre – şi negreşit vom primi milă.

Ucenicul: Care sunt roadele nemincinoase ale rugăciunii lui Iisus după care să-şi poată da seama începătorul că se roagă aşa cum trebuie?

Stareţul: Primele roade ale rugăciunii sunt luarea-aminte şi străpungerea. Aceste roade se arată înaintea tuturor celorlalte din fiecare rugăciune făcută aşa cum trebuie, şi, mai ales, de la rugăciunea lui Iisus, care e mai presus de psalmodiere şi de celelalte rugăciuni . Din luarea-aminte, se naşte străpungerea, iar străpungerea înmulţeşte luarea-aminte; ele dau rugăciunii adâncime, îndepărtând împrăştierea şi închipuirile. La fel ca rugăciunea adevărată, şi luarea-aminte dimpreună cu străpungerea sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dorinţa de a dobândi rugăciunea ne-o dovedim îndeletnicindu-ne cu ea: dorinţa de a dobândi luare-aminte şi străpungere ne-o arătăm silindu-ne spre ele. În continuare, rod al rugăciunii este vederea din ce în ce mai limpede a păcatelor şi păcătoşeniei proprii, care dă putere străpungerii şi se preface în plâns. Plâns se numeşte străpungerea preaîmbelşugată, unită cu durerea inimii înfrânte şi smerite, care lucrează din adâncul inimii şi cuprinde duhul. După aceea, apare simţirea că Dumnezeu este de faţă, pomenirea vie a morţii, frica de judecată şi de osândă. Toate aceste roade ale rugăciunii sunt însoţite de plâns şi, la vremea lor, sunt adumbrite de subţirea, sfânta, duhovniceasca simţire a fricii de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu nu poate fi asemănată cu nici un fel de simţire trupească, chiar şi a omului duhovnicesc. Frica de Dumnezeu este un simţământ cu totul nou. Frica de Dumnezeu este lucrare a Sfântului Duh. Gustarea din această lucrare minunată face să se topească patimile: mintea şi inima încep să fie atrase spre îndeletnicirea neîncetată cu rugăciunea. După o oarecare sporire vine simţământul de pace, de smerenie, de iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele, fară a face deosebire între cei buni şi cei răi, răbdarea necazurilor ca pe nişte lucruri îngăduite de Dumnezeu şi doctorii trimise de El, de care păcătoşenia noastră are neapărată nevoie. Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, care apare treptat din frica de Dumnezeu, e pe de a-ntregul duhovnicească, netâlcuit de sfântă, subţire, smerită, se deosebeste cu nesfârșită deosebire de iubirea omenească în starea obişnuită a acesteia, nu poate fi asemuită cu nicio iubire ce se mişcă în firea căzută, oricât de dreaptă şi de sfinţită ar fi acea iubire. Legea firească, ce lucrează în vreme, este încuviinţată de Dumnezeu; dar legea veşnică, legea duhovnicească e cu atât mai presus de ea cu cât este Sfântul Duh al lui Dumnezeu mai presus decât duhul omului. Cu privire la acele roade şi urmări ale rugăciunii cu preasfântul nume al Domnului Iisus care vin după cele pomenite, mă înfrânez a vorbi: fie ca cercarea cea fericită să ne înveţe care sunt acestea, atât pe mine, cât şi pe ceilalţi. Urmările şi roadele acestea sunt descrise amănunţit în Filocalie, această minunată, de Dumnezeu insuflată călăuză în deprinderea rugăciunii minţii de către monahii sporiţi, în stare să intre în stadia (arena de luptă) fericitei liniştiri şi nepătimiri. Recunoscând că, atât tu, cât şi eu suntem începători în nevoinţa duhovnicească, atunci când înfăţişez concepţiile corecte cu privire la îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, am în vedere cu precădere trebuinţele începătorilor, trebuinţele celor mai mulţi dintre monahi. „Agoniseşte-ţi plânsul, au zis Părinţii, şi el te va învăţa toate” . Să plângem mereu înaintea lui Dumnezeu: cele dumnezeieşti nu pot veni altfel decât prin bunăvoinţa lui Dumnezeu şi vin într-un chip duhovnicesc, într-un chip nou, într-un chip despre care noi nu ne putem face nicio părere cât de cât adevărată, câtă vreme ne aflăm în starea trupească, sufletească, veche, pătimaşă .

Vrednică de luare-aminte este părerea despre sine pe care o sădeşte rugăciunea lui Iisus, întrebuinţată aşa cum se cuvine, în lucrătorii ei. Ieromonahul Serafim de Sarov a atins o sporire foarte mare în această rugăciune. Odată, întâistătătorul a trimis la el un monah căruia îi dăduse binecuvântare pentru vieţuirea pustnicească, pentru ca Părintele Serafim să-l povăţuiască în măsura în care el însuși cunoştea acest fel multostenicios de vieţuire monahală. Părintele Serafim, primindu-1 cu multă dragoste pe monah, a răspuns: „Nici eu nu ştiu nimic în privinţa asta”. Totodată, i-a repetat monahului cuvintele Mântuitorului despre smerenie (Mt. XI, 29) şi felul în care Sfântul Ioan Scărarul le tâlcuieşte prin lucrarea rugăciunii inimii . Mi s-a povestit următorul lucru cu privire la un oarecare lucrător al rugăciunii. Monahul cu pricina era chemat de către binefăcătorii mănăstirii în oraşul reşedinţă de gubernie. Vizitându-i, era tot timpul strâmtorat, negăsind ce să discute cu ei. Odată, a mers la un iubitor de Hristos foarte evlavios. Acesta l-a întrebat pe monah: „De ce nu mai sunt acum îndrăciţi?”. „Cum să nu fie, a răspuns monahul, sunt mulţi.” „Dar unde sunt?” – a întors cuvânt iubitorul de Hristos. Monahul a răspuns: „În primul rând, eu”. „Terminaţi! Ce tot spuneţi?” – a strigat gazda cu un zâmbet contorsionat, plin de nedumerire şi groază. „Fiţi încredinţat…” – a dat monahul să continue. „Terminaţi, terminaţi!” – i-a curmat gazda vorba şi a început să discute cu altcineva, despre un alt subiect. Cuvântul crucii şi lepădarea de sine sunt nebunie (I Cor. I, 18) pentru cei ce nu înţeleg lucrările acestea şi puterea lor. Ce om care nu cunoaşte plânsul în rugăciune şi tainele pe care acesta le descoperă va pricepe cuvintele ieşite din adâncul plânsului? Cel ce a ajuns prin nevoinţă duhovnicească la vederea de sine se vede pe sine ferecat de patimi, vede duhurile lepădate lucrând în el şi prin el. Un frate l-a întrebat pe Pimen cel Mare cum trebuie să vieţuiască cel ce se linişteşte. Acesta a răspuns: „Mă văd pe mine însumi asemenea unui om cufundat în mlaştină până la gât, cu o povară pe grumaz şi strig către Dumnezeu: miluieşte-mă!” . Acest sfânt, ce a deprins prin plâns o smerită cugetare foarte adâncă, nepătrunsă, le spunea fraţilor ce locuiau împreună cu el: „Credeţi-mă că unde va fî aruncat diavolul, acolo voi fi aruncat şi eu” . Cu pomenirea lui Pimen cel Mare, acest desăvârşit monah, să încheiem convorbirea noastră despre rugăciunea lui Iisus.

Ucenicul: Inima mea însetează să audă, mai spune-mi ceva.

Starețul: Pentru cel ce se îndeletniceşte cu rugăciunea, e foarte de folos să aibă în chilie icoanele Mântuitorului şi Maicii Domnului de mărime îndestulătoare. Uneori, le putem vorbi în rugăciune icoanelor aşa cum Le-am vorbi chiar Domnului şi Maicii Domnului, fiind Ei de faţă. Simţirea prezenţei lui Dumnezeu în chilie poate deveni obişnuită. Când simţirea aceasta va fi cu noi mereu, vom sta în chilie cu frică de Dumnezeu, ca si cum am fi neîncetat sub ochii Lui. Şi chiar aşa şi este: Dumnezeu este totdeauna cu noi, fiindcă este pretutindenea-fiitor; ne aflăm totdeauna înaintea privirilor Lui, fiindcă vede toate, în orice loc. Slavă atotmilostivului nostru Domn, Care vede păcătoşenia şi păcatele noastre, Care aşteaptă cu îndelungă-răbdare pocăinţa noastră, Care ne-a dăruit nu doar îngăduinţa, ci şi porunca de a-L ruga pentru iertare.

Să ne folosim de milostivirea cea negrăită a lui Dumnezeu faţă de noi! Să o primim cu cea mai mare evlavie, cu cea mai mare recunoştinţă! Să o lucrăm spre mântuirea noastră cu cea mai mare osârdie, cu cea mai mare râvnă! Mila este dăruită de Dumnezeu cu toată îmbelşugarea; însă a o primi sau a o lepăda, a o primi din tot sufletul sau cu sufletul împărţit, rămâne la libera alegere a fiecărui om. Fiule! Din tinereţile tale, alege învăţătura şi, până la cărunteţile tale, vei afla înţelepciune. Ca cel ce ară şi seamănă apropie-te de ea şi aşteaptă rodurile ei cele bune: că puţin te vei osteni cu lucrarea ei şi curând vei mânca din rodurile ei (Sirah VI, 18-20). Dimineaţa, seamănă sămânţa ta şi seara, să nu înceteze mâna ta (Ecles. XI, 6) . Mărturisiţi-vă Domnului şi chemaţi numele Lui. Căutaţi pe Domnul şi vă întăriţi, căutaţi faţa Lui pururea (Ps. CIV, 1,4). Prin aceste cuvinte, Scriptura ne învaţă că nevoinţa slujirii lui Dumnezeu, nevoinţa rugăciunii trebuie să fie săvârşită din tot sufletul, în chip statornic şi fară încetare. Necazurile din afară şi dinlăuntru, care este cu neputinţă să nu fie întâlnite în stadia acestei nevoinţe, trebuie biruite prin credinţă, bărbăţie, smerenie, răbdare şi îndelungă-răbdare, tămăduind prin pocăinţa abaterile şi căderile. Atât părăsirea nevoinţei rugăciunii cât şi întreruperile ei sunt din cale-afară de primejdioase. Mai bine să nu înceapă cineva această nevoinţă decât s-o părăsească după ce a început-o. Sufletul nevoitorului care a părăsit îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus se aseamănă cu o ţarină lucrată şi îngrijită, iar apoi părăsită: într-o astfel de ţarină, cresc cu o putere neobişnuită neghinele, îşi înfig rădăcini adânci, capătă o vigoare deosebită. În sufletul care s-a lepădat de fericita unire cu rugăciunea, care a părăsit rugăciunea şi a fost părăsit de ea, se revarsă patimile în şuvoi furtunos, potopindu-l. Patimile capătă o putere deosebită asupra unui astfel de suflet, o deosebită vigoare şi trăinicie, sunt pecetluite de împietrirea şi omorârea inimii, de necredinţă. Se întorc în suflet demonii alungaţi mai înainte prin rugăciune: întărâtaţi de izgonirea de mai înainte, se întorc cu mai multă încrâncenare și în mare număr. Cele din urmă ale omului se fac mai rele decât cele dintâi (Mt. XII, 45), potrivit spuselor Evangheliei: starea celui căzut în stăpânirea patimilor şi a demonilor după ce s-a izbăvit de ele prin mijlocirea adevăratei rugăciuni e neasemuit mai nenorocită decât starea celui ce nu a încercat să lepede jugul păcatului, care nu a scos din teacă sabia rugăciunii. Vătămarea care se naşte din întreruperi sau din părăsirea periodică a rugăciunii este asemenea cu vătămarea pricinuită de părăsirea ei desăvârşită; această vătămare e cu atât mai însemnată cu cât întreruperile sunt mai lungi. În vremea somnului nevoitorilor, adică în vremea părăsirii de către ei a rugăciunii, vine vrăjmaşul cel nevăzut cu ochii trupeşti, nebăgat de seamă de către nevoitorii care şi-au îngăduit să se risipească şi seamănă neghine între grâu (Mt. XIII, 25). Semănătorul neghinelor e foarte încercat, viclean, plin de răutate: uşor îi este să semene neghina cea mai netrebnică, măruntă la arătare şi ca începătură, dar care mai apoi cuprinde şi încurcă tot sufletul cu numeroasele sale mlădiţe. Cel ce nu e cu Mine, a spus Mântuitorul, e împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine, risipeşte (Lc. XI, 23). Rugăciunea nu se încredinţează pe sine lucrătorului cu sufletul împărţit, nestatornic; grea este foarte celor neînvăţaţi şi cel fară de minte nu va rămânea întru ea: că piatra ispitirii va fi într-însul şi nu va întârzia a o lepăda pe ea. Ascultă, fiule, şi primeşte voia mea, şi nu lepăda sfatul meu: şi bagă picioarele tale în obezile ei, şi în lanţul ei, grumazul tău. Supune umărul tău şi o poartă pe ea, şi nu te scârbi de legăturile ei. Cu tot sufletul tău apropie-te de ea, şi cu toată puterea ta păzeşte căile ei. Cearcă şi o caută, şi se va arăta ţie; şi, de o vei afla, să nu o laşi pe ea: că mai pe urmă vei afla odihna ei şi se va întoarce ţie întru bucurie; şi vor fi ţie căile ei acoperământ de tărie şi lanţurile ei, veşmânt de slavă (Sirah VI, 21-30). Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, vol. 1, Partea a III-a, Despre îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus.

Puteți descărca varianta pdf, cu sublinieri și note de subsol, aici.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s