Ieromonah Filoteu: Iubirea lui Dumnezeu şi libertatea omului

Crestinul în fata lumii de astazi„Dumnezeu este iubire”, ne spune Sfântul Evanghelist Ioan (I Ioan 4, 8). Şi, într-adevăr, aceasta este cea mai potrivită numire a lui Dumnezeu. Ca să înţelegem noi, oamenii, ce este Dumnezeu.

După Sfântul Dionisie Areopagitul şi în acord cu teologia apofatică a Bisericii, Dumnezeu este mai presus de orice înţeles omenesc. Nu este nici suflet, nici cuvânt, nici putere, nici lumină, nici viaţă, nici substanţă, nici timp, nici cunoaştere, nici adevăr, nici împărăţie, nici înţelepciune, nici bunătate…[1]

Doar atât să-mi îngăduiţi a spune, aş face o excepţie pentru numele de iubire. Dumnezeu nu este nimic altceva decât iubire.

Şi, cu adevărat, Dumnezeu, Dumnezeul Părinţilor noştri, singurul adevărat Dumnezeu nu este un Dumnezeu înfricoşător sau „drept”, după măsurile sau înţelesurile omeneşti. Nu este precum un jandarm care serveşte la asigurarea ordinii, consemnând în amănunt abaterile noastre; sau ca un judecător a cărui treabă este să judece în amănunt, spre a da în vileag şi a îngrozi vinovatul, dându-l spre pildă celorlalţi, pentru a face dreptate şi a satisface opinia publică.

Dumnezeul nostru nu este aşa „drept”. Vai de noi dacă ar fi fost aşa! Dumnezeul nostru este Tatăl nostru, Părintele nostru. Dumnezeul nostru este iubire.

Itervine însă, din partea multora, întrebarea, ca o mirare a neputinţei omeneşti: „de ce există, atunci, atâtea întristări, atâtea nedreptăţi, atâţia nefericiţi pe lume, dacă Dumnezeu este iubire?”.

Ca răspuns, am putea pune cuvintele fericitului părinte Epifanie Teodoropulos: „…Fără Hristos, lumea este un teatru al iraţionalului. Fără Hristos, nu poţi explica nimic. De ce necazurile, de ce bolile, de ce nedreptăţile, de ce neîmplinirile, de ce, de ce, de ce…? Mii şi mii de de ce. Înţelege! Nu poate omul să explice, nu poate găsi răspuns la toate aceste de ce-uri. Numai în Hristos îşi găsesc toate înţelesul. Poate dincolo ne vom învrednici să găsim răspunsul la câteva din aceste de ce-uri…”[2]

Iubire este Dumnezeu şi îl iubeşte pe om, făptura Sa. Şi Îl doreşte în comuniunea Sa, în comuniunea dragostei personale. Şi omul, ca persoană, Îl poate iubi pe Dumnezeu Cel Personal, precum dragoste adevărată numai între fiinţe personale poate exista. Animalele, obiectele, ideile sau filosofiile, diversele interese ale omului îl pot – şi, uneori, trebuie – să îl atragă, dar nu pe de-a-ntregul. De aceea şi fiecare situaţie în care se depăşeşte măsura simplului interes sau simpatia către acestea degenerează şi se transformă în patimă, în neputinţă sufletească, nefiind nicidecum dragoste adevărată. Dragostea adevărată, personală, îl cuprinde pe om din adîncul firii sale şi îl deschide către persoana iubită.

Iar Dumnezeul nostru personal nu este un dumnezeu al filozofilor, al gânditorilor, ci este Dumnezeul Părinţilor noştri, este Persoană şi nu idee.

Acest Dumnezeu, din revărsânda-I dragoste către făptura Sa personală, omul, Se manifestă în afară prin energiile Sale necreate (harul Său) şi intră în comuniune cu el, în comunitatea dragostei, în Hristos, în Biserica Sa.

O condiţie a adevăratei şi profundei iubiri este dorinţa liberă. Nu este cu putinţă nimănui să iubească o altă persoană, obligat de cineva sau nevoit de cineva.

Dumnezeu Cel Sfânt, din respect şi preţuire părintească precum şi din înclinarea Sa iubitoare către om, îl vrea pe acesta liber, nu i Se impune, ci aşteaptă libera şi personala lui alegere. Alegerea de a-L primi pe Dumnezeu în viaţa lui sau de a-L îndepărta.

Dumnezeu vine către noi şi Se descoperă pe Sine, de vreme ce, în libertatea dragostei, Îl primim în viaţa noastră. Şi ni se arată slava şi harul Său, întru care ne desfătăm de binecuvântarea prezenţei Sale. Şi, din experienţă, învăţăm ce înseamnă viaţa cu Dumnezeu şi cum este comuniunea cu El. Prin urmare, dacă Dumnezeu nu ni Se descoperă, singuri nu putem să-L găsim, să-L cunoaştem pe Făcătorul şi Ziditorul nostru.

Dimpotrivă, când nu-I urmăm poruncile, Îl izgonim din viaţa noastră, nu-L iubim după cuvântul Său care zice: „Cel care are poruncile Mele, acela este care Mă iubeşte” (Ioan 14, 21). Astfel, ne astupăm singuri urechile la chemarea Sa şi rămânem singuri, fără Dumnezeu, incapabili de a iubi, gustând din deznădejdea şi amara durere a iubirii noastre de sine, a egoismului nostru.

Dumnezeu ne lasă să alegem singuri şi nu ne obligă cu prezenţa Sa. Dar, discret, ne ajută să depăşim neputinţa noastră omenească şi să alegem ceea ce ne este de folos. Iar folosul nostru, şi de ni se va părea cu greutate, este de a-L găsi pe El, de a-L cunoaşte, de a ne uni şi de a rămâne cu El. Acesta este şi scopul vieţii noastre, pentru aceasta am şi fost creaţi de către El. „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

Dumnezeu are felul Său de a Se apropia de fiecare suflet, de a-l întoarce către El. Îl anunţă despre venirea Sa, îi vorbeşte, îi dă prilejuri, motive şi putinţa de a se apropia de El, ca acesta să-L cunoască, să se bucure şi să ceară el însuşi lui Dumnezeu să rămână cu el.

Dacă sufletul, primitor al harului lui Dumnezeu, şi-L apropie şi doreşte comuniunea cu El, atunci Dumnezeu începe o sfântă „joacă” cu acesta.

Uneori, îi vorbeşte cu dulceaţă şi tandreţe şi atunci sufletul se înaripează cu o cerească, sfântă, dumnezeiască dragoste, dispreţuind toate cele pământeşti.

Alteori, i Se ascunde, iar acesta, îngrozit de aparenta-i singurătate, Îl caută îndurerat, îndurând un sfânt martiriu.

Iar când din nou i Se arată, crescându-i iubitoarea dorinţă către El, se limpezeşte mai mult. Spre a-i adânci unirea şi comuniunea cu El şi spre a-l călăuzi spre mai mari bucurii şi binecuvântări, din slavă în slavă.

Şi „joaca” se continuă până la sfârşitul vieţii omului, după măsura în care fiecare suflet se deschide şi primeşte în bucurie această dorită comuniune cu Domnul lui.

Sunt însă şi suflete, şi, din nfericire, nu sunt puţine, care, din egoism, din iubire de sine, din trândăvie, nu-L primesc pe Dumnezeu ca Domn al lor şi sunt târâte de diavol. Viaţa lor, dusă doar pentru cele pământeşti, materiale, se chinuie în fundătura depărtării de Dumnezeu. În nepăsare, în indiferenţă, în căutări şi preocupări fără rost sau în neplăceri vremelnice şi deşarte, care, în puţin timp, se prefac în dureri ale morţii. Şi toare acestea adorm, robesc şi distrug sufletul, ducându-l spre pieirea veşnică.

Astfel, în aceste suflete, se dă o înfricoşătoare, cutremurătoare luptă. O problemă de viaţă şi de moarte se pune în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă:

Să pună început bun, să-şi scuture legăturile robiei lor?

Să-şi învingă propriile dorinţe pierzătoare?

Să se lupte spre a se smulge din ghearele vărsătorului de sânge vrăjmaş al lor? Să înceapă încet-încet o nouă viaţă, spre a se întâlni din nou cu Dumnezeu Cel Sfânt prin nevoinţă, trezvie, rugăciune şi înfrânare?

Sau să se lase pe de-a-ntregul deznădejdii şi să se predea cu desăvârşire, fără nicio împotrivire, fără nicio rezistenţă, deşertăciunilor pământeşti, lipsei de voinţă, nelucrării precum şi neomeneştilor plăceri trupeşti celor aducătoare de moarte? Şi să înceteze, astfel, pe de-a-ntregul, de a-L mai dori pe Dumnezeu şi comuniunea cu El?

Şi, dacă cu ajutorul harului lui Dumnezeu, alege partea cea bună şi se hotărăşte şi hotărârea se-nfăptuieşte, sufletul cel mai înainte pierdut se întoarce în casa Tatălui său în pocăinţă şi în frângere a inimii, spunând: „Părinte, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău…” (Luca 15, 21).

Şi Preabunul Părinte, Care S-a grăbit să-l întâmpine, îl îmbrăţişează, îl duce în casa Sa, în Împărăţia Sa şi începe, cu mare bucurie, sărbătoarea întoarcerii sufletului care plânge de nespusa recunoştinţă pentru dragostea Părintelui său.

Dar, dacă din egoism, nu doreşte să se întoarcă la Părintele său, se continuă înfricoşătorul său calvar din ce în ce mai intens. Se chinuie, astfel, de neimaginat, chiar dacă nu o mărturiseşte, chiar dacă, în afară, se arată bucuros, bine dispus, mulţumit. Chiar şi atunci când însuşi sufletul nu o simte în mod conştient.

Astfel, cad pradă diavolului sufletele care mai înainte erau bune, curate şi pline de bucurie.

Se scufundă în mlaştina celor mai urâte şi de ruşine patimi, se întinează conştiinţe curate, se înnegresc cele făcute după chipul lui Dumnezeu.

Oameni de toate vârstele, felurile şi neamurile, bărbaţi sau femei se mutilează, se anchilozează duhovniceşte şi suferă.

Se perverteşte frumuseţea sufletului, se murdăreşte şi se zdrenţuieşte haina de Dumnezeu făurită a sfântului Botez. Domnia minţii este înjosită şi micşorată, iar oamenii, creaţi pentru slava cerului, cad victime ale urâtorului de bine, vrăjmaşului mântuirii noastre.

Încă şi aspectul lor exterior, şi însuşirile lor, care mai înainte mărturiseau despre obârşia dumnezeiască, şi acestea se schimonosesc acum.

„Frumuseţea” lor este acum înfricoşătoare şi groaznică.

„Politeţea” lor şi surâsul lor se arată acum neomeneşti şi diavoleşti.

„Buna cuviinţă” a lor şi manierele lor elegante reprezintă aspectul înşelător al decăderii lor.

Faptele lor, cuvintele lor, civilizaţia lor sunt viclene, superficiale şi mincinoase. Toate felurile lor şi firile lor le atrag osânda morţii, duhoarea putreziciunnilor sufleteşti.

Lipsa lui Dumnezeu însemnează viaţa lor precum şi grosolănia însemnează „civilizaţia” lor.

Câtă durere pentru Dumnezeu Cel Sfânt, Care „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (Timotei 2, 4).!

Câtă durere pentru Biserică!

Câtă durere să cunoaştem toate acestea şi să le întâlnim în jurul nostru, să le contatăm la atâtea suflete „pentru care Hristos a murit”!

Ieromonah Filoteu, (Mănăstirea Sfântul Grigorie, Muntele Athos), Creştinul în faţa lumii de astăzi,Editura Σοφία, Bucureşti, 2003, pp. 11-20.

––––––––––––––––

[1] Vezi Sf. Dionisie Areopagitul, Teologia mistică, cap. 5.

[2] Pt. Epifanie Teodoropulos, Dialog cu un marxist, Kalamata, 1989, p. 20.

Anunțuri

O părere la “Ieromonah Filoteu: Iubirea lui Dumnezeu şi libertatea omului

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s