Cuviosul Arhimandrit Sofronie despre Sfântul Siluan Athonitul

sfantul-siluan-athonitulCa aspect exterior, Starețul arăta ca un om tare simplu. Era de statură mijlocie, voinic, dar nu uriaș. La trup, nu era uscățiv, dar nici greoi, torsul puternic, grumazul tare, picioarele puternice, proporționate cu torsul; și tălpile, mari. Fața și capul erau armonios proporționate. Fruntea, frumoasă și rotund modelată. Maxilarul inferior: puternic, voluntar, dar fără senzualitate și cruzime. Ochii – negri, nu prea mari, privirea liniștită, blândă, uneroi fixă, pătrunzătoare, alteori, obosită de multă priveghere și lacrimi. Barba mare, deasă, cu fire albe ici-colo. Sprâncenele dese, joase, drepte, ca la oamenii gânditori. Părul capului, negru, moderat de des până la bătrânețe.

A fost fotografiat de câteva ori, fără să aibă fotografii reușite. Trăsăturile puternice și bărbătești ale feței ieșeau uscate, aspre și grosolane, pe când, în viață, ele produceau o impresie mai curând plăcută pe fața sa pașnică și blândă care, din cauza somnului puțin și a postului îndelungat, era adesea palidă, tandră, deloc severă.

Așa era de obicei; însă, uneori, se transfigura până la nerecunoaștere. Fața palidă, curată, cu o oarecare expresie de iluminare, era într-atât de uimitoare, încât nu aveai putere să o privești; când îi priveai fața, ochii ți se lăsau în jos. Fără să vreau, mi-am amintit de Sfânta Scriptură, unde se vorbește despre slava feței lui Moise, la care nu putea privi poporul.

Viața lui era moderat de severă, cu o desăvârșită nepăsare față de aspectul exterior și cu un mare dispreț față de trup. Ca majoritatea monahilor athoniți, el nu-și spăla trupul. Se îmbrăca grosolan, ca monahii muncitori și purta multe haine, deoarece, în anii de total dispreț față de trup, răcise și suferea de reumatism. În timpul șederii sale la Russicul Vechi, el a răcit puternic la cap și durerile de cap îl sileau să se întindă pe pat. Atunci, el își petrecea nopțile în afara zidurilor mănăstirii, într-o încăpere mare a unui depozit de alimente pe care îl administra. Făcea acest lucru, pentru a se însingura și mai mult.

Aceasta era înfățișarea exterioară a acestui om – simplă și modestă. Dar, dacă am vrea să vorbim despre caracterul și despre înfățișarea lui lăuntrică, atunci ne vom găsi în fața unei probleme destul de dificile.

În acei ani, când ne-a fost dat să îl observăm, el constituia o priveliște de o excepțională armonie a puterilor sufletești și trupești.

El avea puțină carte și, în copilărie, a fost la școala din sat doar „două ierni” însă, prin cititul permanent în biserică (1) al Sfintei Scripturi și al scrierilor Sfinților Părinți, el s-a dezvoltat intelectual și făcea impresia unui om citit. El avea din fire o minte vioaie, isteață, iar experiența îndelungată în lupta duhovnicească, în rugăciunea lăuntrică a minții, experiența suferințelor și a cercetărilor dumnezeiești – l-a făcut mai mult decât omenește de înțelept și de perspicace.

Starețul Siluan era un om cu o inimă extraordinar de gingașă, cu o dragoste duioasă și cu o excepțională delicatețe în compătimirea oricărei suferințe. Plânsul permanent și profund duhovnicesc nu se transforma niciodată în sentimentalism plângăreț.

Este demnă de mirare și marea neprihănire a acestui bărbat, având în vedere trupul lui voinic și puternic. El se păzea cu strășnicie chiar și de orice cuget neplăcut lui Dumnezeu și, cu toate acestea, în mod absolut liber, nesilit, cu dragoste și delicatețe, comunica cu toți oamenii ce duceau o viață întinată, iar din adâncul sufletului se mâhnea din pricina căderilor lor, așa cum un tată și o mamă iubitoare se mâhnesc de poticnirile copiilor pe care îi iubesc cu duioșie.

Toate ispitele le întâmpina și le trecea cu multă bărbăție.

Era un om pe deplin neînfricat și liber. Însă, odată cu acestea, în el nu era nici măcar o umbră ce impertinență. Neînfricat, el nu se temea de nimic însă înaintea lui Dumnezeu trăia cu frică; a-L ofensa pe Dumnezeu fie numai și cu un cuget rău – el într-adevăr, se temea.

Fiind de um mare curaj, el era, în același timp, și de o blândețe excepțională. Bărbăția și blândețea – iată o îmbinare rară și de o frumusețe neobișnuită.

Starețul era un om de o profundă și autentică smerenie atât în fața lui Dumnezeu, cât și a oamenilor. Îi plăcea să dea întâietate altora, să se micșoreze pe sine, să salute primul, să ia binecuvântare de la purtătorii de rang sfințit, mai ales, episcopi și egumeni, și făcea aceasta fără nici un gând de a fi pe placul oamenilor sau din slugărnicie. El îi respecta sincer pe oamenii cu rang, cu demnitate, și pe cei cultivați, dar nu era niciodată invidios sau umil, pentru că era profund conștient de deșertăciunea oricăror situații, puteri și bogății lumești sau a cunoștințelor științifice. El știa „cât de mult iubește Domnul pe oamenii Săi” și, potrivit dragostei față de Dumnezeu și de oameni, el cu adevărat prețuia și respecta omul.

Comportarea exterioară a acestui bărbat era foarte simplă și, în același timp, calitatea lui neîndoielnică era noblețea lăuntrică sau aristrocratismul în cel mai înalt sens al cuvântului. Comunicând cu el în cele mai variate situații, un om cu intuiția cea mai fină nu putea să observe la el mișcări grosolane ale inimii, respingere, lipsă de respect, neatenție, poză sau altele de acest fel. Era, într-adevăr, un bărbat nobil, cum poate fi nobil doar un creștin.

Starețul niciodată nu râdea zgomotos; niciodată nu vorbea ambiguu, nu lua în râs și nu glumea cu oamenii. De obicei fiind cu seriozitate și cu o față liniștită, câteodată se observa un surâs abia perceptibil, nedeschizându-și buzele și nerostind cuvinte.

Nu se mânia cu patimă; dar, fiind de o blândețe, îngăduință și ascultare excepționale, el avea și o mare putere de a se împotrivi față de tot ce era fals, viclean și josnic. Nu se lipeau de el osândirea, vulgaritaea, meschinăria sau altele asemenea; aici se manifesta însă neînduplecarea lui îndărătnică, așa fel ca să nu jignească pe cel ce pilejuia ceva asemănător, să nu-l jignească nu numai exterior, ci, ceea ce e mai important, cu nici o mișcare lăuntrică a inimii, fiindcă omul ager o va prinde și pe aceasta. El a dobândit toate acestea, fiindcă, rugându-se lăuntric, a rămas liniștit, nereceptând nimic rău.

Cu o rară putere de voință, fără îndărătnicie; cu simplitate, libertate, neînfricare și bărbăție, cu blândețe și îngăduință, smerenie și ascultare – fără umilință și slugărnicie – el a fost un om autentic, chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Minunată este lumea – creația marelui Dumnezeu, dar nimeni nu este mai minunat decât omul, omul autentic – fiul lui Dumnezeu.

Fericitul Arhimandrit Sofronie, Viața Sfântului Siluan Athonitul, Schitul Românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, pp. 63-67.

1. La Athos, în timpul slujbelor de noapte și, mai ales al privegherilor de toată noaptea, care durează opt-nouă ore și chiar mai mult, se citesc în auz multe învățături din literaura patristică.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s