Rugăciune de pocăinţă – a Sfântului Anastasie Sinaitul

pocaințăSă ştie tot creştinul, că dacă această rugăciune o va zice în fiecare seară, cu umilinţă şi cu durere în suflet pentru păcatele făcute, chiar dacă ar veni asupra lui înfricoşatul ceas al morţii în această noapte, se va izbăvi de muncile iadului cu mila Milostivului şi Bunului Dumnezeu.

***
*

Îndurate şi Multmilostive Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Cel Ce ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu, miluieşte-mă pe mine mai înainte de sfârşitul meu.

Ştiu că înfricoşată şi straşnică judecată mă aşteaptă pe mine, înaintea a toată zidirea, când şi toate lucrurile mele cele întinate şi spurcate, arătate se vor face. Că neiertate cu adevărat şi nevrednice de iertăciune sunt, ca cele ce covârşesc cu mulţimea nisipul mării.

Pentru aceasta îndrăznesc, o, Stăpâne, a face cerere de iertare pentru ele. Că mai mult decât toţi oamenii am greşit Ţie; mai mult decât curvarul, în desfrâu am vieţuit. Mai mult decât cel cu zece mii de talanţi, dator Ţie m-am făcut. Mai mult decât vameşul, rău am vămuit. Mai mult decât tâlharul, pe sine-mi m-am omorât. Mai mult decât desfrânata, cu iubitorul de curvie am curvit. Mai mult decât ninivitenii, fără de căinţă am greşit.

Mai mult decât pe Manase, fărădelegile mele au covârşit capul meu şi ca o sarcină grea s-au îngreunat peste mine, şi m-am chinuit, şi m-am gârbovit până în sfârşit.

Că pe Duhul Tău cel Sfânt l-am mâhnit. Că poruncile Tale nu le-am ascultat. Că bogăţia Ta am risipit-o. Că darul Tău l-am mânjit. Că sufletul meu, lucrul cel mai cinstit după lucrul Tău, l-am spurcat.

Căci vremea pe care mi-ai dat-o mie spre pocăinţă, cu vrăjmaşii tăi împreună am vieţuit-o. Că nicio poruncă a Ta nu am păzit. Că haina mea cu care m-ai îmbrăcat, cu totul am întinat-o. Că făclia dreptei socoteli, am stins-o. Că faţa mea, pe care ai strălucit-o, întru păcate am făcut-o netrebnică. Că ochii mei, pe care i-ai luminat, de voie i-am orbit. Că buzele mele, pe care de multe ori cu dumnezeieştile Taine ale Tale le-ai sfinţit, cu cuvinte de ruşine le-am spurcat.

Şi ştiu că stau cu adevărat înaintea înfricoşatului Tău scaun ca un osândit, eu preaspurcatul. Ştiu că atunci toate cele lucrate de mine se vor vădi şi nimic nu se va ascunde înaintea Ta.

Pentru aceasta mă rog Ţie, Preaîndurate şi Multmilostive, Iubitorule de oameni, Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine. Nu zic să nu mă cerţi, căci cu neputinţă este aceasta pentru faptele mele, ci cu mila Ta să mă mustri pe mine.

Voi dobândi aceasta de la Tine, dacă nici cu mânia Ta, nici cu urgia Ta, nu mă vei certa pe mine, nici le vei arăta pe acestea înaintea arhanghelilor şi a oamenilor, spre ruşinea şi ocara mea.

Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine. Dacă mânia vreunui împărat stricăcios, nimenea nu o poate suferi, cu cât mai vârtos voi suferi eu, ticălosul, mânia Ta, a Domnului meu. Doamne, nu cu mânia Ta să mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi.

Ştiu pe tâlharul că a cerut şi îndată a dobândit iertare de la Tine. Ştiu pe desfrânata care cu tot sufletul s-a apropiat şi a fost iertată. Ştiu pe vameşul, că din adânc a suspinat şi s-a îndreptat. Iar eu, preaticălosul, pe toţi covârşindu-i cu păcatele, nu voiesc să le urmez lor cu pocăinţă.

Pentru că nici nu am lacrimi de pocăinţă; nu am mărturisire curată şi adevărată; nu am suspin din adâncul inimii; nu am suflet curat; nu am dragoste după Dumnezeu; nu am sărăcie duhovnicească; nu am rugăciune neîncetată; nu am înfrânare de patimi în trup; nu am curăţenie a gândurilor; nu am voinţă plăcută lui Dumnezeu.

Deci, cu care faţă sau cu ce îndrăzneală voi cere iertare? Doamne, nu cu mânia Ta să mustri pe mine. De multe ori, Stăpâne, m-am făgăduit să mă pocăiesc. De multe ori, în biserică umilindu-mă, cad la Tine, dar afară ieşind, îndată mă poticnesc în păcat.

De câte ori m-ai umilit, iar eu Te-am mâniat. De câte ori îndelung ai răbdat, iar eu nu m-am întors. De câte ori m-ai ridicat, iar eu iarăşi, alunecând am căzut! De câte ori pe mine m-ai ascultat, iar eu pe Tine nu Te-am ascultat. De câte ori m-ai dorit, iar eu nicidecum nu Ţi-am slujit Ţie. De câte ori m-ai cinstit, iar eu nu Ţi-am mulţumit. De câte ori, ca un Bun Părinte, pe mine cel ce păcătuiam, m-ai rugat şi ca pe un fiu m-ai sărutat şi braţele deschizându-mi-le mie, ai strigat:

,,Scoală-te nu te teme, stai, iarăşi vino, nu te înfrunt, nu mă scârbesc, nu te lepăd, nu îngâduiesc să fie împietrită zidirea Mea, fiul Meu, chipul Meu, omul pe care l-am zidit cu mâinile Mele şi M-am îmbrăcat întru el; pentru care Mi-am vărsat sângele.

Nu mă întorc dinspre oaia cea cuvântătoare ce s-a pierdut, când vine către Mine; nu pot să-i iau cinstirea cea dintâi; nu pot să n-o număr cu cele nouăzeci şi nouă de oi. Că numai pentru aceasta M-am pogorât pe pământ şi am aprins făclia, adică trupul Meu, şi am măturat casa, şi am chemat prietenii, pe puterile cereşti, să ne veselim pentru aflarea ei”.

Deci pe toate unele ca acestea, ca un Bun şi Iubitor de oameni, mi le-ai dăruit mie, Stăpâne. Iar eu ticălosul, pe toate defăimându-le, în ţară străină şi depărtată a pierzării m-am dus.

Ci Tu, Preabunule, iarăşi mă întoarce şi să nu Te iuţeşti asupra mea, ticălosul, Doamne; nici cu mânia Ta să mă mustri, Milostive, ci mai îngăduieşte-mă încă. Nu Te grăbi a mă tăia ca pe smochinul cel neroditor, nici a porunci să mă secere înainte de vreme din viaţa aceasta; ci dă-mi soroc al vieţii; şi mă povăţuieşte la pocăinţă, Doamne; şi nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, Stăpâne, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi.

Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt cu sufletul, cu gândul, cu socoteala şi cu voinţa mea, au lipsit întru deşertăciune zilele mele toate şi sfârşitul a sosit.

Ci deschide, deschide, deschide mie, Doamne, cel ce cu nevrednicie bat şi nu-mi închide mie uşa milostivirii Tale. Că de vei închide Tu, cine-mi va deschide? De nu mă vei milui Tu, cine-mi va ajuta? Nimeni altul, nimeni, fără numai Tu, Cel din fire milostiv şi îndurat.

Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt. Pentru că m-a slăbit vrăjmaşul şi neputincios şi zdrobit nu poate să se vindece singur cel zdrobit, nu poate să-şi ajute luişi. Deci, miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt.

Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele, s-a tulburat şi s-a zdrobit sufletul meu. Deci, cel zdrobit cu oasele nu poate să se scoale şi să caute pe doctor; nu poate să alerge şi să scape de vrăjmaş. Tu, dar, mă caută, Stăpâne, Cel Ce ai venit să cauţi oaia cea pierdută. Tu mă cercetează pe mine cel ce am căzut între tâlhari, că nu numai rănit, ci cu totul mort m-au lăsat.

Deci, vindecă-mă, Doamne, că neputincios şi putred m-a făcut vrăjmaşul. Iar cel neputincios şi putred cu totul zace jos; cu totul este aruncat ca un stârv ticălos; numai cât cheamă pe doctor; numai cât strigă pe izbăvitor; numai cât caută împrejur cu ochii, când va veni şi-l va cerceta pe el, Cel ce vindecă pe cei zdrobiţi cu inima şi îndreptează pe cei supăraţi, şi mântuieşte pe cei deznădăjduiţi.

Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele şi sufletul meu s-a tulburat foarte. Tulburarea trupească şi sufletească m-a cuprins pe mine, Stăpâne. Că în patimi trupeşti am căzut, trupul şi sufletul batjocură dracilor l-am făcut.

Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele cele ce încheie omul cel dinlăuntrul. Şi care sunt acestea? Credinţa, nădejdea, înţelepciunea, dreptatea, înfrânarea, evlavia, blândeţea, smerita cugetare şi milostivirea. Aceste oase s-au zdrobit, Stăpâne.

Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele şi sufletul meu s-a tulburat foarte. Căci văd de aici că a sosit ceasul sfârşitului meu şi sufletul meu s-a tulburat.

Văd calea cea lungă şi grea către cele de acolo şi pe mine că nu sunt pregătit pentru dânsele; şi sufletul meu s-a tulburat foarte. Văd pe Judecătorul că îmi cere şi nu pot să-i plătesc; şi sufletul meu s-a tulburat foarte. Văd pe vicleanul ca-mi scrie zapisul meu şi pe chinuitori că scrâşnesc asupra mea; şi sufletul meu s-a tulburat foarte.

Văd mulţi pârâşi, iar părtinitori nici unul; şi sufletul meu s-a tulburat foarte. Căci cu totul şi tot m-am umplut de tulburare şi întunecare; mă înviforez, şi mă cutremur, şi mă înfricoşez, şi mi se rup cele dinlăuntrul şi nu ştiu ce să fac sau cu ce faţă să văd pe Judecătorul meu. Mă întunec, mă tulbur, mă necăjesc şi nu mă pricep şi de aceea sufletul meu s-a tulburat foarte.

Miluieşte-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele, şi sufletul meu s-a tulburat foarte. Vicleanul nu încetează a mă supăra; vrăjmaşii mei nu slăbesc de a mă lupta; războiul cel dintru mine, al trupului, mă aprinde totdeauna; gândurile cele viclene, nicidecum nu se astâmpără. Şi Tu, Doamne, până când? Iată, vezi, Doamne, toate cele ale mele sunt nedumerite şi ticăloase. Iată vezi împotrivirea aceasta a mea şi războiul trupului şi cuptorul patimilor şi slăbiciunea puterii sufletului meu. Pentru aceasta, Doamne, până când nu Te milostiveşti; până când nu grăbeşti; până când nu cauţi; până când treci cu vederea? Doamne, întru mila Ta, mântuieşte-mă! Nu mă trece cu vederea pe mine nevrednicul, pentru mila Ta. Căci tecerea cu vedera a Ta se face cădere a mea, Stăpâne.

Pentru aceasta, întoarce-Te, Doamne, izbăveşte sufletul meu şi mă mântuieşte pentru mila Ta! Ca un Îndurat, miluieşte-mă. Ca un Milostiv, îndură-Te. Ca un Iubitor de oameni, mântuieşte-mă, pentru mila Ta, iar nu pentru lucrurile mele, că sunt rele. Nu pentru ostenelile mele că sunt neputincios; nu pentru gândurile sau cuvintele mele, că sunt spurcate şi necurate; ci pentru mila Ta, Multmilostive, Doamne, mântuieşte-mă.

Dacă voieşti să Te judeci cu mine, Stăpâne, eu mai întâi aduc asupra mea că sunt vrednic de moarte. Deci, mântuieşte-mă pentru mila Ta. La iubirea Ta de oameni scap, Preabunule. Nu am ce să-Ti aduc Ţie vrednic.

Milostenie cer, să nu-mi ceri preţul ei. Adu-Ţi aminte de cuvintele Tale, Doamne; că se pleacă gândul omului cu dinadinsul spre cele rele din tinereţile lui şi omul deşărtăciunii s-a asemănat şi zilele lui ca umbra trec. Şi nimenea nu este curat de întinăciune. Şi că întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că de vei lua aminte la fărădelegile noastre, nimeni nu va putea suferi, Doamne.

Pentru aceasta, mântuieşte-mă pe mine nevrednicul robul Tău, pentru mila Ta, iar nu pentru lucrările mele. Că de vei milui pe cel vrednic, nu este nicun lucru minunat; de vei mântui pe cel drept, nu este niciun lucru străin.

Mântuieşte-mă pe mine pentru mila Ta, Doamne. La mine arată milostivirea Ta, Stăpâne. Spre mine măreşte mila Ta de oameni, Sfinte. Arată peste mine milele Tale cele dintru început, Doamne, că pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi miluieşti. Să nu biruiască răutatea mea pe bunătatea Ta, Doamne, nici să intri la judecată cu robul Tău. Că de vei voi să Te judeci cu mine, se va astupa gura mea, neavând ce să grăiască sau ce să răspundă.

Pentru aceea, să nu intri la judecată cu robul Tău, nici să cumpăneşti păcatele mele cu îngrozirea Ta şi întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Şi mă mântuieşte pentru mila Ta, Doamne. Şi mila Ta să-mi urmeze în toate zilele vieţii mele; să-mi urmeze mila Ta, Doamne, mie, celui rău care m-am abătut de la Tine, cela ce de-a pururea fug de la Tine şi către păcat de-a pururea alerg.

Aceasta numai cer şi mă rog, şi mă smeresc: mântuieşte-mă pentru mila Ta. Mântuieşte-mă mai înainte de a merge la judecăţile cele de acolo sau mai vârtos să zic adevărul, la muncile cele de acolo; unde nu este pocăinţă, nici mărturisire. Că în iad cine se va mărturisi Ţie?

Pentru aceea, mântuieşte-mă pentru mila Ta, că nu este întru moarte cela ce te pomeneşte pe Tine, nici în iad cela ce se mărturiseşte Ţie. Că acolo nu este pocăinţă, nici nu este iertare celor ce aici nu se pocăiesc, nici nu se mărturisesc.

Pentru aceea, mântuieşte-mă pe mine, nevrednicul robul Tău, care mă mărturisesc Ţie şi mă pocăiesc. Şi nu pentru lucrurile mele, ci pentru mila Ta, Doamne; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide vouă; şi oricâte veţi cere, crezând, veţi lua. Pentru aceea, mântuieşte-mă pentru mila Ta, iubitorule de oameni, Stăpâne. Ca şi întru mine să se slăvească numele Tău Cel Preasfânt şi Preaslăvit, Doamne, Dumnezeul meu, Care pentru mine Te-ai făcut ca mine. Ca şi eu împreună cu toţi sfinţii numărându-mă, să Te slăvesc pe Tine, Iisuse Hristoase, Preabunule şi Iubitorule de oameni, Doamne, Dumnezeul meu, împreună cu Părintele Tău Cel fără de început şi cu Preafântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune de pocăinţă a Sfântului Anastasie Sinaitul  în Trei rugăciuni foarte folositoare de suflet, pp. 3-36.

Să ne fie spre mântuire.

Elena Bucur

Anunțuri

O părere la “Rugăciune de pocăinţă – a Sfântului Anastasie Sinaitul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s