Sfântul Simeon Noul Teolog: Despre pocăință și frica de Dumnezeu

pocainta2Ce război are sufletul și ce chin are inima celui ce se pocăiește cu duh umilit; ce cuvinte spune el și cum se roagă Stăpânului celui iubitor de oameni.

Cateheza 23

Ascultați cuvintele mele, aleșii mei fii, preaiubiții mei, dobânda mea, ascultați-mă, dacă într-adevăr mă iubiți și mă socotiți părintele vostru.

Care om, având inima atinsă de otravă și fiind lovit și chinuit de o nesuferită durere înlăuntrul său, mai ia aminte la durerile ușoare de pe trupul său și se mai grijește de ele? Căci durerea ascunsă din inimă îi acoperă orice altă durere sau mâncărime ivită pe trup și chinul inimii sale nu-i dă păs să ia în seamă și să vadă cele de pe trupul său. Durerea și chinul nesuferit al inimii îl fac să uite toate rănile de pe trup; el își sfâșie hainele cu propriile sale mâini și cu unghiile își zgârie rănile de pe trup.

Uită și de părinți, și de prieteni și asupra nimanui din lume nu-și mai aruncă ochii.

Nu se mai uită încruntat la cel ce-l ocărăște, își lasă averea să i-o jefuiască cine vrea.

Nu-și mai mănâncă cu plăcere pâinea, căci este plină de amărăciune; fără plăcere își bea vinul, fiind sătul de durere; celor ce-l cheamă la ospăț, le răspunde cu mare mânie: „Plecați de aici, căci moartea îmi zdrobește inima și ce știu eu dacă nu mă va lua îndată? Mi-e silă să mai tăiesc în această viață, căci viața este moarte și eu nu știam”.

Și nu se mai culcă pe patul său de odihnă, ci stă rostogolindu-se și zbătându-se pe pământ, cu mari strigăte și gemete, neluând aminte la cei ce-l văd făcând aceste lucruri nepotrivite sau la cei ce-i aud strigătele și clevetesc împotriva lui.

Ochii săi s-au prefăcut în izvoare din care revarsă pârâu de lacrimi, mai degrabă decât ajută la vedere.

Ca pe un înger, va ferici el pe tot omul – și pe cei ce trăiesc, și pe cei ce au fost, și pe cei ce încă n-au venit pe lume. De asemenea, pe tot dobitocul, pe toată târâtoarea și pe toată suflarea, o va ferici zicând: „Cât de binecuvântate sunt toate făpturile lui Dumnezeu, că trăiesc fără de osteneală în bucuria sufletului și a vieții lor, singur numai eu îmi port povara păcatelor, sunt judecat cu judecată de foc și mă chinuiesc singur pe pământ!”.

Pe tot omul, îl va privi la fel și-l va cinsti ca pe un sfânt pentru Domnul, iar el, ca un necurat, va sta înaintea tuturor cu conștiincioasă teamă. Nu va mai face deosebire între drept și nedrept, ci pe toți îi va socoti deopotrivă, fie curați, fie necurați. Ci numai el singur este îndepărtat de toată făptura care se află sub cer și zace pe gunoiul nenumăratelor sale păcate, înfășurat de întunericul neștiinței și al durerii care nu mai are sfârșit. Iar puroiul ranelor sale, nu-l va mai rade cu hârb, ci cu unghiile mâinilor sale, din pricina nesuferitei dureri a inimii.

Căci Iov, deși era lovit în trup, dar își vedea sufletul ocrotit de Dumnezeu, pe când el își vede otrăvit de păcate nu numai trupul, ci și sufletul și, de aceea, durerea lui este de zece ori mai rea decât rana lui Iov.

Pe urmă, el va fi părăsit de toți, de familia sa trupească și de toți prietenii și cunoscuții pe care îi are în lume. Căci aceștia, după ce vor sta puțin împreună cu dânsul și vor lăcrima pentru nețărmurita lui durere, și vor vedea nemângâierea sufletului său, se vor îngrețoșa de dânsul și va merge fiecare la ale sale.

Rămas singur, părăsit și lepădat, și, văzându-și el nenorocirea, întristarea și durerea care-l înfășoară, va plânge în durerea sufletului său și va striga cu deznădejde către atotputernicul Dumnezeu:

„Iată, vezi, Doamne, că nimic nu este ascuns de Tine! Eu, făptura mâinilor Tale, n-am făcut lucrurile pe care Tu le-ai poruncit, ci, ca un nebun, am lucrat toată răutatea. Tu ești bun și eu nu Te știam, dar acum, am auzit vorbindu-se de Tine și m-am cutremurat, și, ce să fac, nu știu! Am simțit judecata Ta și cuvânt de apărare nu găsesc în gura mea. Căci n-am făcut pe pământ ceva vrednic, pentru a ispăși nici măcr un cuvânt deșert, al gurii mele. Apoi omul, chiar dacă ar plini toată dreptatea, o face ca rob și ca datornic și nu are ce să dea în schimb pentru păcatul său, dar la Tine este milostivirea. Păcatul este moarte; și care om, fiind omorât de păcat, poate învia singur? Fără îndoială, nimeni. Numai Tu Singur, fiind mort ai înviat, pentru că nu ai făcut păcat, nici nu s-au găsit în gura Ta minciuni. Și care om, murind în păcate, nu se va căi? Dar nu-i va mai fi de niciun folos! Așa, Stăpâne atotputernice, și eu mă pocăiesc, că am făcut lucruri rele; nu ca să-mi fie îndreptățire pocăința, căci pocăința este recunoașterea păcatului. Și acum, vezi, atoatevăzătorule Doamne, că nimic nu am afară de trup și nici un folos nu am din lipsirea de bogăție. Că tot sunt o rană și de nicăieri nu am izvor de mântuire; că am fost lepădat singur și iadul m-a înghițit de viu. Și Tu, Doamne, vezi! Singur Tu poți să mă ridici și să-mi tămăduiești durerea inimii, căci puternică este mâna Ta în toate și ajunge până la marginile adâncului, plinind toate câte voiește. Să zic „miluiește-mă”, nu îndrăznesc, căci nevrednic sunt. Ci Tu, Doamne, vezi!

Atunci, preamilostivul Dumnezeu degrabă îl va auzi pe el; îi va potoli îndată durerea și va ușura scârba inimii sale.

Că, iubitor de oameni fiind, nu rabdă să vadă făptura mâinilor Sale în așa strâmtorare și nerăbdată durere. Ci Își va revărsa multa și negrăita Sa milostivire peste omul acela care nu s-a lenevit să plinească cele zise precum și peste cei ce ascultă cu credință și sunt gata să imite această icoană de pocăință, mai întâi cu fapte și, apoi, s-o încredințeze și cuvântului prin scris.

Va revărsa peste el bunătatea Sa, îi va preface în bucurie necazul, iar durerea inimii sale o va schimba într-un vin cu dulceață, făcându-l să verse afară veninul șarpelui, care-i rodea cele dinlăuntru ale sale.

De acum înainte, el nu-și va mai aduce aminte de chinurile sale, nici de durerile suferite și nici nu se va mai întoarce să caute bogățiile părăsite când era rănit de pocăință, nici nu va mai dori altceva. Fiindcă Dumnezeu Cel Preaînalt îi va da o sănătate mai presus decât toate bogățiile pământului, care-i va aduce în inimă o negrăită bucurie, de zece ori mai mare decât întristarea de mai înainte. Această bucurie, la rândul ei, va tămădui durerea care chinuia pe din afară trupul și omul își va da seama că nu se va mai atinge de acum înainte rană de inima lui, iar această încredințare îi va spori îndoit bucuria inimii.

Cei de aproape ai lui, care mai înainte se uitau la întristarea lui din afară, neștiind de bucuria tainică ce l-a cuprins, îl vor căina zicând: „Iată om care n-a cunoscut fericirea, a cărui viață este plină de întristare și suferință, iar zilele lui cu nimic nu se deosebesc de cele ale celor biciuiți pentru păcatele lor!”. Știind numai el singur că viața lui este plină de mulțumire și de veselie, că inima lui bucuroasă își râde de moarte și că iadul nu o mai stăpânește – pentru că această bucurie nu are sfârșit – acest om se bucură de mii de ori mai mut decât toți împărații și domnii pământului, mai mult decât cei plini de sănătate și frumusețe trupească, mai mult decât cei ce au bogății și haine de porfiră și visează mai mult decât toți cei socotiți, pe nedrept, fericiți, pe pământ. Acel om știe că este mai bună sărăcia cu o astfel de bogăție, decât toată lumea cu toate lucrurile ei.

Fiindcă cele legate de trup și de viața aceasta, nu le va primi, iadul le va mânca, moartea le va stăpâni, pe când bucuria produsă în suflet de această sănătate, de nimic din acestea nu poate fi biruită, fiindcă nu este din această lume. Că nu din slavă i-a venit lui, nici din mulțimea bogăției, nici din sănătatea trupească, nici din lupta oamenilor sau din vreun alt lucru de sub cer, ci, din necazul și amărăciunea sufletului s-a produs și din întâlnirea cu Duhul lui Dumnezeu Cel mai presus de ceruri. Ci, strâmtorată și curățită de Duhul Lui, inima i-a izvorât o bucurie nemincinoasă și neamestecată cu întristarea. De aceea, moartea nu o mai stăpânește, negăsind în ea lipsă; și este ca un vin limpede în lumina soarelui, care el însuși strălucește și luminează, arătând frumusețea culorii și strălucind vesel pe fața celui ce îl bea în fața soarelui.

Aici însă, este ceva pe care nu-l pot înțelege. Nu știu ce mă veselește mai mult: vederea și desfătarea razelor curate ale soarelui sau băutura și gustul vinului din gura mea? Aș vrea să zic că vinul, dar soarele mă atrage și îmi pare mai dulce; iar când mă întoarce spre el, iată că dulceața gustului este și mai minunată și nu mă satur de privit, nici nu mă îndestulez de băut. Când mi se pare că m-am săturat, atunci frumusețea razelor care se revarsă îmi face și mai mare setea și mă aflu iarăși însetat. În zadar mă silesc să-mi umplu pântecele cu cea mai frumoasă, căci arșița din gura mea se înzecește și sunt mistuit de sete și de poftă după străvezia licoare.

Deci tot cel ce este judecat după această bună judecată nu se mai teme de vreo asândă sau chin, nici nu se mai înspăimântă de ispitele ce-i vin. Setea lui nu se va mai potoli în veac și nici nu-i va lipsi dulcea și străvezia băutură. Căci dulceața băuturii și strălucirea veselă pe care o revarsă soarele izgonesc toată întristarea din sufletul lui și-l bucură de-a pururi. Nimic nu-l mai poate vătăma și nimeni nu-l poate opri să se îndestuleze din acest izvor al paharului. Cel ce stăpânește pământul cu răutatea sa, domnul întunericului, cel ce domnește peste apa mării și se joacă cu lumea ca și cu o păsărică pe care o ții în mână, cu toată oștirea și puterea lui, nu se poate apropia nici de călcâiul piciorului acestui om și nici nu îndrăznește să-și arunce asupra lui privirea sa îndrăzneață. Limpezimea vinului și raza soarelui, care se oglindesc pe fața celui ce bea, pătrund în cele mai dinlăuntru ale sale, în mâini, în picioare, în spate, și fac pe cel ce bea tot de foc, și-i dau putere să ardă și să mistuiască pe potrivnicii care-l atacă din toate părțile. El devine un preaiubit al luminii soarelui, prieten al soarelui și fiu iubitor străveziului vin, al razelor pe care le revarsă.

Băutura este pentru el și hrană, și curățire de cărnurile cele putrezite; curățirea este lui desăvârșită sănătate, iar sănătatea nu-l lasă să se hrănească cu vreo mâncare stricăcioasă, ci aprinde în el un dor nesfârșit după acest vin, spre a se curăți și mai mult, spre a se întări prin băutură. Căci frumusețea trupului sănătos și buna lui înfățișare, pricinuită de sănătate, nu obosesc niciodată.

Așa va fi, preaiubiții mei fii, dobânda mea, care ascultați cuvintele mele, cu tot cel ce, păcătuind înaintea lui Dumnezeu, a luat în inimă frică de judecată și simțirea înstrăinării sale. Căci frica de Dumnezeu și simțirea dreptei răsplătiri care-l așteaptă așa de tare îi mistuie carnea și-i zdrobesc oasele, așa cum piatra teascului strânge strugurii călcați în călcătoare și-i zdrobește desăvârșit. Căci strugurii mai întâi sunt călcați de oameni și apoi sunt zdrobiți sub piatră și le storc tot mustul; dar, pe omul în care intră frica de Dumnezeu, însăși această frică îl face să fie călcat de toți oamenii. Iar când aceea a curățit și a zdrobit desăvârșit simțirile sale trupești de mândrie și de slavă deșartă, atunci sfânta smerenie, piatra cea înțelegătoare, cea prea ușoară și bună, căzând de sus și storcând toată umezeala poftelor trupești și a patimilor, nu lasă fără de folos sufletul stors, ci-l adapă cu izvor de lacrimi, izvorăște apa cea vie, tămăduiește rănile păcătoase, spală puroiul și rănile și zăpada nu este atât de strălucitoare cum se vede acest om.

Deci, fericit este cel ce, auzind aceste cuvinte, le primește cu credință și le împlinește, ca pe niște bunătăți mari și mai presus de minte, de cuvânt și de înțelegere, și fericește săraca mea mână care a scris aceste cuvinte, și slăvește pe Domnul Cel milostiv și bogat în milă, Care, prin întinata mea limbă, prin gura mea cea necurată și întinată, le-a încredințat scrisului, spre pildă de întoarcere și pocăință, ca pe o cale nerătăcită și prea adevărată, celor ce voiesc din tot sufletul să se mântuiască și se cade să moștenească împărăția care este în Însuși Dumnezeu și Mântuitorul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin!

Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze către monahi, Fundația Anastasia, 1995, pp. 13-20.

Anunțuri

O părere la “Sfântul Simeon Noul Teolog: Despre pocăință și frica de Dumnezeu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s