Virgil Maxim: Ţăranul român

Credinta-in-Romania-Sucevita-anii-80-Foto-c-Dinu-Lazar-taran-rugandu-seSursa fotografiei: Victor Roncea

M-a impresionat în mod deosebit în comunitatea creştină a sălcienilor, păstrarea, din vremuri primare, a îmbrăţişerii pe care şi-o dădeau unii altora în momentul liturghic când preotul chema ,,Să ne iubim unul pe altul, ca într-un gând să mărturisim”.

Bărbaţii mai tineri sărutau mâna celor mai în vârstă zicând: ,,Iartă-mă frate!”; asemenea şi femeile între ele. La sfârşitul slujbei, femeile sărutau mâna bătrânilor şi a bărbaţilor care erau cunoscuţi ca exemple de demnitate morală în comună.

Pe la colţurile acoperişurilor, erau aşezate cruci lucrate din tablă sau turnate odată cu ţigla.

Văzusem în copilărie, şi la Ciorani, şi în Sălciile, comune de ciobani transhumanţi şi aşa cred că era în toată ţara, că oamenii nu ieşeau la câmp primăvara înainte de a face sfeştanie şi a ,,boteza” şi vitele, şi carul, si plugul. Din grajd, nu lipsea icoana Sfântului Nicolae; nu pleca ţăranul la drum fără să-şi facă semnul Sfintei Cruci. Îmi arătau şi tata, şi moş Codin Invalistul, cum i se zicea în sat în loc de invalid, cum oile îşi fac cruce cu piciorul în locul unde se culcă, aducându-şi aminte că Domnul Hristos S-a culcat în ieslea din staulul lor. Am înţeles de mic că, pentru ţăranul şi păstorul român, toate lucrurile, toată creaţia e sfântă în Dumnezeu: El o iubeşte ca pe lucrarea Mâinilor Lui, peste care l-a pus pe om domn şi stăpân; şi are datoria să o iubească şi omul.

Este cunoscută cucernicia ortodoxă românească: zidirea unei case, săparea unei fântâni, lucrarea unui pod, ieşitul la holdă încep cu o slujbă religioasă, specială; chiar actele de gospodărie curentă, frământatul pâinii sau îmbăierea pruncilor se încep şi se sfârşesc cu semnul Sfintei Cruci. Scularea de dimineaţă şi spălarea feţei este urmată de rugăciune, la fel, înainte de culcare.

În vremuri de izbelişte, de secetă sau ploi torenţiale, se scoteau Sfintele moaşte ale protectorilor: Sfânta Filofteia, Sfânta Paraschiva, Sfântul Nicolae, Sfântul Dimitrie, cu procesiuni de umilinţă prin sate.

Crucile, troiţele de la râspântiile drumurilor, din sate, de pe câmpii, sunt semne de oprire şi orientare spre un obiectiv ce nu trebuie scăpat din vedere sau ignorat în banalitatea lucrărilor lumeşti din veacul în care trăieşti.

Lângă orice fântână, e sădit un pom şi, sub pom înălţată, Sfânta Cruce. Bei apă rece şi te odihneşti la umbră; îţi va fi iar sete şi soarele iar te arde. Dar apa vie, izvorâtă din coasta Răstignitului, de care înseta samarineanca şi umbra harului îţi sunt puse înaintea ochilor sufleteşti, ca să ştii să mulţumeşti şi să-l pomeneşti în mulţumirea ta pe cel ce a săpat fântâna în numele Domnului, pentru drumeţii însetaţi.

La un izvor amenajat cu uluce, din care să poată bea şi vitele, în coasta din hotarul Grădiştei, era pusă alături o inscripţie: ,,Aceste izvoare le-am curăţat şi le întreţin eu, Lambă II, să fie spre lauda lui Dumnezeu”. Am întâlnit din întâmplare omul, chiar la unul din izvoare. Era primăvară şi omul refăcea jgheaburile şi curăţa gura izvorului de frunze putrede şi de alte gunoaie.

– Cine-i omul acesta, Lambă II?

– Suntem doi fraţi, a zis el, ca să ne deosebească lumea ne-a zis Lambă I şi mie, Lambă II. O poreclă.

– Şi de ce ai făcut dumneata treaba aceasta?

– Da’ asta-i întrebare? Că doar te văd că pari om citit. Ce poţi să-i dai omului ori la orice vietate ca să trăiască? Este ceva mai de trebuinţă decât apa? Ştii dumneata ce a zis Hristos pe Cruce, în chinurile ale’ mai groaznice? A strigat: ,,Mi-e sete!”. Acu’ ai priceput mata de ce am îngrijit izvoarele? Să potolesc şi eu, nu cu oţet şi fiere, setea lui Hristos din fiecare vietate. Şi zic că mi-o potoli şi mie odată şi odată setea asta.

Am plecat biruit până la lacrimi de frumuseţea şi adâncimea cugetării acestui ţăran care ştia doar să scrie şi îşi scria numele în ceruri cu fapta sfântă a iubirii de Dumnezeu, de aproapele şi de toată creaţia.

Obiceiul de a aduce la Sfântul Altar, drept ofrade, primele roade ale pomilor, cerealelor, viilor şi chiar florilor, ce au motivaţii, pentru cercetători, şi în perioadele precreştine, au căpătat înţelesuri profunde şi reale în creştinism: ,,Ale Tale dintru ale Tale,Ţie îţi aducem …”.

… A nu te spovedi, a nu te împărtăşi, a nu-ţi boteza copiii, a nu te cununa sau a nu face pentru morţi parastasele rânduite de Biserică, toate acestea neîmpliniri sunt considerate nelegiuiri şi atrag excluderea din comunitate, prin izolare tacită, unanimă.

Ţăranul şi păstorul ştiu mai multă teologie şi cunosc mai bine metodele de păstrare a sfinţeniei, decât orăşanul şi intelectualul infatuat, plin de filosofia lumii înşelătoare. Viaţa ţăranului român este o procesiune pe drumul Împărăţiei lui Dumnezeu, cu opriri speciale la răspântii de viaţă, cu îngenucheri de rugăciune spre împuternicire sau mulţumire pentru binefaceri. Dacă cineva mi-ar replica :,,A fost…acum nu mai este!”, am îndrăzneala să-i răspund: ,,Este încă şi va fi permanent!”. Ţăranul român nu este speculantul de lângă oraş, nici bişniţarul răsărit din lumea hoţilor şi criminalilor, căruia i s-a dat atestat de comerciant în aceste vremuri în care cei răi se ajută unii pe alţii. Ţăranul roman tânjeşte deocamdată după ţarina lui, la hotarul Cap-ului, dar nu mult. Gheorghe şi Ion se vor ridica să-şi bea libertate din ciuturi şi să-şi pună sărutul pe frunţi, pe icoane, pe toate ce slobode-i ies înainte, aşa cum i-a văzut Radu Gyr, în revelaţia sa.

Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Babel, 2012, Ediţia a III-a, pp. 415-416

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s