Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Duminica Fiului Risipitor

SF IOAN GURA DE AURdin “Omilii la Postul Mare”

„Așa va fi bucurie în cer pentru un pacatos ce se pocăiește”(Lc. 15. 7)

Omul nu trebuie să deznădăjduiască pentru păcatele sale, dar nici să nu fie leneș și ușuratic la minte.

Când noi știm că suntem păcătoși, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim ușuratici la minte și leneși, căci amândouă acestea ne-ar duce la pieire. Adică, deznădăjduirea ne împiedică de a ne scula din căderea în păcate, iară ușurătatea minții face ca și cei ce stau să se poticnească și să cadă. Aceasta, așadar, ne răpește binele pe care îl posedam, iară aceea, adică deznădăjduirea, nu ne lasă a ne elibera de relele sub care noi suspinăm.

Ușurătatea minții ne împinge iarăși afară din cer, unde noi ne aflam, iară deznădăjduirea ne aruncă în bezna răutății. Dacă noi însă nu deznădăjduim, putem curând să scăpăm de această beznă. Socotește acum puterea amândurora, atât a ușurătății de minte, cât și a deznădăjduirii!

Satana a fost la început un înger bun; clar, fiindcă din capul locului a fost ușuratic la minte și apoi a deznădăjduit, de aceea a căzut așa de adânc, încât niciodată nu se va mai scula. Cum că el la început a fost un înger bun, învățăm din cuvintele Sfintei Scripturi, unde se zice: „Văzut-am pe Satana ca un fulger din cer căzând” (Lc. 10, 18). Această asemănare cu fulgerul ne arată atât strălucirea cea dinainte a Satanei, cât și repeziciunea căderii sale.

Pavel a fost la început un hulitor al lui Iisus Hristos, prigonitor și vrăjmaș al credincioșilor. Dar, pentru că nu a deznădăjduit după ce a cunoscut rătăcirea sa cea grozavă, de aceea el s-a făcut asemenea îngerilor.

Iuda, dimpotrivă, din început a fost Apostol, dar, pentru că era ușuratic la minte, s-a lăsat smintit de păcat și s-a făcut vânzător al Dumnului. Însă tâlharul cel de pe cruce, măcar că săvârșise așa de multe păcate, nu a deznădăjduit și, de aceea, a intrat în rai.

Fariseul, ușuratic fiind la minte, s-a bizuit prea mult pe faptele sale cele bune și, de aceea, a căzut în pieire; vameșul, dimpotrivă, nu a deznădăjduit și, de aceea, s-a înălțat așa, întrecându-i pe alții.

Trebuie oare să vă mai arăt că aceasta s-a întâmplat și unei cetăți întregi? Toată cetatea cea mare Ninive s-a mântuit, pentru că nu a deznădăjduit, măcar că hotărârea cea dumnezeiască îi luase toată nădejdea. Adică, proorocul nu zisese: „Dacă vă veți pocăi, vă veți mântui”; ci el zisese de-a dreptul: „încă 40 de zile, și Ninive se va prăpădi” (Iona 3, 4). Însă, cu toate că Dumnezeu îi amenințase, cu toate că proorocul le vestise aceasta, iar cuvintele lui nu cuprindeau nici amânare, nici condiții, ei totuși nu au deznădăjduit, nu au părăsit încrederea. Dumnezeu nu le pusese condiții, iar proorocul nu le zisese: „Dacă vă veți pocăi, vă veți mântui”; și el n-a făcut aceasta, pentru ca și noi, când auzim asemenea hotărâre a lui Dumnezeu, să nu ne îndoim și să nu părăsim nădejdea, ci să privim la exemplul Ninivei. Nici o săgeată a Satanei nu este așa de tare și primejdioasă ca deznădăjduirea și, când noi deznădăjduim, îi facem chiar mai multă bucurie decât când păcătuim.

Dumnezeu, însă, totdeauna este gata a ierta și pe cel mai mare păcătos, dacă îi dă prilej de a fi cruțat, adică, dacă vine la pocăință. Voiesc să vă arăt cum Însuși Domnul ne asigură și ne făgăduiește aceasta, printr-o pildă.

Au fost doi frați care erau moștenitori ai tatălui lor. Unul dintre dânșii a rămas în casă, iar celălalt, care a cheltuit toată moștenirea sa, s-a dus în străinătate, pentru că nu putea suferi ocara sărăciei. Eu vă amintesc această pildă, ca să vedeți că păcatele noastre se iartă numai dacă deschidem ochii asupra stării noastre. Eu însă zic aceasta, nu spre a face pe cineva ușuratic la minte, ci, mai vârtos, pentru a feri pe oricine de deznădăjduire, căci deznădăjduirea este înca și mai rea decât ușurătatea minții. Fiul cel pierdut este icoana păcătosului. Dar ce a grăit acest fiu, când se afla în cea mai mare ticăloșie?

„Întoarce-mă-voi la tatăl meu”, a zis el (Lc. 15, 18). Tatăl nu-1 oprise de a se duce în străinătate, pentru ca el să învețe, din încercare, cât de norocit era fiul care rămăsese acasă. Adică, adeseori Dumnezeu orânduiește așa, ca noi, când nu ne folosesc cuvintele, să ne învățăm și să ne facem mai cu minte printr-o încercare amară. Aceasta, a spus-o Însuși Dumnezeu iudeilor, prin profetul Ieremia. Când profeții de mii de ori sfătuiseră și îndemnaseră pe acest popor, iar el nu urma și nu asculta, Dumnezeu le-a trimis certări și profetul le-a zis: „Cerceta-te-va viclenia ta și răutatea ta te va pedepsi” (Ier. 2, 19). Adică, fiindcă ei erau atât de nebuni, încât nu ascultau sfătuirile și mustrările lui Dumnezeu și petreceau în păcatele lor, de aceea El i-a predat nenorocirii, pentru ca să se certe și iarăși să se învrednicească de Dânsul.

Deci, în același chip, fiul cel trecut prin o amară încercare a învățat să cunoască cât de rău este a pierde casa părintească, drept care el acum s-a întors îndărăt. Iară tatăl n-a pomenit rătăcirea lui, ci 1-a primit cu brațele deschise. Pentru ce a făcut el aceasta? Pentru că el era tată al lui, iară nu judecător. De aceea, el a poruncit sa se facă sărbătoare de bucurie și ospăț, și toată casa să serbeze și să se veselească.

Ce gândești tu ? Păcatul, oare, se răsplătește așa? Nu, nu păcatul, ci reîntoarcerea; nu călcarea de lege, ci îndreptarea.

Iară când fratele cel mare s-a supărat de toate acestea, tatăl 1-a liniștit cu cuvintele: „Tu în toată vremea ești cu mine, acesta însă era pierdut și s-a aflat, era mort și a înviat” (Lc. 15, 31-32).

Cu acestea, el vrea să zică: atunci când este vorba de a mântui pe un pierdut, nu este locul de a-i face judecată și a porni aspră cercetare asupra lui, ci trebuie cineva să fie milostiv și să ierte. Aceasta este ca la doctor. Când cineva s-a îmbolnăvit din pricina unei vieți fără rânduială, doctorul nu-i face mustrări în loc de a-i da doctorii, nici nu-1 pedepsește în loc de a-1 tămădui. Câtă vreme a fost depărtat de la noi, gândește părintele, el a fost lăsat foamei, rușinii și celor mai înfricoșate ticăloșii de tot felul. De aceea zice el: „A fost pierdut și s-a aflat, mort, și a înviat”. El prin aceasta voiește să zică celuilalt fiu: „Uită-te nu la cele de față, ci cumpănește mărimea ticăloșiei lui celei de dinainte. Tu ai acum înaintea ta un frate, nu un străin”! El s-a întors la tatăl și acesta nu-și mai poate aminti cele de dinainte, ci își mai amintește numai de acele ce îl mișcă la compătimire, la îndurare, la pogorământ și cruțare. De aceea, el și vorbește numai de cele ce pătimise fiul său, nu însă și de cele ce făcuse el. Nu pomenește că acela cheltuise în destrăbălări toată averea sa, ci numai ticăloșia cea înmiită cu care avusese a se lupta.

Cu aceeași râvnă, ba chiar cu mai mare, Păstorul cel bun a căutat oaia cea pierdută; în pilda cea dinainte, fiul cel rătăcit s-a întors singur; însă Păstorul a alergat după oaia cea rătăcită, iar când a aflat-o, a luat-o pe umerii săi și s-a bucurat pentru dânsa mai mult decât pentru celelalte, care nicicând nu se pierduseră (Lc. 15, 5). Dar socotește cum a adus el îndărăt oaia cea pierdută. El n-a certat-o, nici n-a pedepsit-o, ci a luat-o pe umerii săi și a adus-o el însuși la turmă îndărăt.

Deci, știind noi că Dumnezeu pe păcătoșii ce se întorc la El nu numai că nu-i respinge, ci îi primește tot așa de prietenos ca și pe cei drepți și nu numai că nu-i pedepsește, ci El Însuși umblă după dânșii și-i caută, și, aflându-i, se bucură de ei mai mult decât de cei drepți; știind noi acestea, de suntem păcătoși, să nu deznădăjduim, iară, pe de altă parte, nici de faptele cele bune ale noastre să nu ne închipuim nimica.

Să tremurăm pentru noi, ca nu cumva prin bizuință să cădem în păcat; iar dacă am căzut, să aducem pocăință. Precum am zis de la început, două lucruri ne aruncă în pierzare, adică bizuirea noastră cea falsă, când ne semețim, și deznădăjduirea, când am căzut. De aceea, Pavel, spre a-i face atenți pe cei ce se cred a sta neclintiți, zice: „Celui ce i se pare că stă neclintit să ia aminte să nu cadă”(I Cor. 10, 12). Iară pentru a scula iarăși pe cei căzuti și spre a deștepta în ei o râvnă nouă mai mare, scrie el către Corinteni: „Voi plânge pe mulți [dintre voi], care au păcătuit și nu s-au pocăit” (II Cor. 12, 21).

El socotește prin aceasta că aceia care nu s-au pocăit sunt mult mai de jelit decât cei ce au păcătuit. Iară profetul Ieremia a zis: ,,Au doară cel ce cade nu se scoală; sau cel ce se abate nu se întoarce?” (Ier. 8, 4). La fel ne sfătuiește David, când zice: „O, de I-ați auzi glasul care zice: „Să nu va învârtoșați inimile voastre…” (Ps. 104, 8).

Așadar, să nu deznădăjduitii, ci să avem nădejde tare la Dumnezeu, să gândim la noianul cel nemăsurat al harului Său și al iubirii de oameni, să ne scăpăm de conștiinta cea rea și, cu toată râvna și osârdia, să ne sârguim la fapta cea bună, făcând pocăință sinceră și serioasă; pentru ca noi încă de aici să lepădăm toate păcatele cele săvârșite, ca să ne putem înfățișa la scaunul judecății lui Hristos și să dobândim împărăția cea cerească, căreia fie ca noi toți să-i fim părtași prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea și mărirea, acum și în vecii vecilor! Amin.

Sursa: SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s