Cuviosul Paisie Aghioritul: Omul duhovnicesc este plin de durere pentru ceilalți

cuviosul-paisie-aghioritulDragoste cu durere

– Câte greutăți întâmpinați la Colibă, Gheronda! Vin acolo bolnavi psihic, consumatori de droguri…

– Aici se vede dacă avem dragoste adevărată: în persoana fratelui nostru, Îl vedem pe Hristos. Căci tot ce facem ca să-l odihnim pe fratele nostru este ca și cum o facem pentru Însuși Hristos. „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut”[1].

Într-o zi, a venit la Colibă un copil îndrăcit, împreună cu tatăl său. În acel moment, a venit și un cunoscut de-al meu, iar eu l-am luat pe tatăl copilului deoparte, ca să-i spun câteva lucruri, căci din cauza lui se îndrăcise copilul. Bietul de el era într-o stare jalnică. Ditamai flăcăul, și-i curgeau mucii… Când cunoscutul meu l-a văzut, s-a apropiat de el, și-a scos batista, i-a șters nasul și a băgat-o iarăși în buzunar. Și-a scos apoi crucea de aur de la gât și a pus-o la gâtul copilului. Dar nu lucrul acesta era atât de important, cât să fi văzut cu câtă dragoste, cu câtă afecțiune a șters nasul copilului – de-ați fi văzut în ce hal era! Am rămas impresionat. L-a durut pentru el, ca pentru un frate. Dacă nu-l simțea ca pe un frate, ar fi făcut aceasta? Dacă îl iubești pe celălalt ca pe un frate, îi ștergi nasul cu propria batistă și o pui iarăși în buzunar! Dar, dacă nu-l simți ca pe un frate, este ca un corp străin: puțin să te atingă, imediat sari în sus; puțin scuipat să cadă pe tine, te duci repede să te speli.

De vreme ce Bunul Dumnezeu ne-a dat daruri din belșug și n-a îngăduit să vină vreo nenorocire peste noi, trebuie să ne doară pentru aproapele nostru care se chinuiește. Vedem, de pildă, un infirm. Dacă ne gândim: „Cum m-aș simți eu, dacă aș fi infirm și nu aș putea să merg?“, ne va durea pentru el. Sau, dacă cineva are probleme, ne cere ajutorul, imediat trebuie să ne gândim: „Dacă aveam eu problemele lui, nu voiam, oare, să fiu ajutat?“, și, așa, ne va durea pentru el. Și, prin încercări de trece cineva, dacă are dragoste adevărată, cu durere, își uită propria durere și suferă pentru celălalt. Eu, când celălalt îmi vorbește despre durerea lui, chiar și pe cioburi de sticlă să stau sau pe spini să pășesc, nu simt nimic.

– Gheronda, Sfântul Marcu Ascetul scrie: „O singură patimă ne împiedică să săvârșim binele după putere: nepăsarea. Patima aceasta se vindecă prin rugăciuni și milostenie“[2]. De ce se pomenește aici de milostenie?

– Fiindcă milostenia, bunătatea înmoaie inima și acționează precum uleiul în broasca ruginită. Inima împietrită se înmoaie lângă sufletele rănite și devine sensibilă și smerită. Dumnezeu nu l-a făcut pe om învârtoșat și nemilostiv, ci oamenii sunt cei care nu cultivă milostivirea pe care le-a dat-o Dumnezeu; nu suferă pentru aproapele lor și, astfel, din pricina nepăsării, devin încet-încet învârtoșați.

– Gheronda, ce ne ajută să ni se înmoaie inima?

– Pentru ca să ni se înmoaie inima, trebuie să ne punem nu numai în situația celorlalți oameni, ci și a animalelor, chiar și a șarpelui. Să ne gândim: „Mi-ar plăcea să fiu șarpe, să ies puțin la soare ca să mă încălzesc și să vină altul, să mă lovească, să-mi zdrobească capul? Nu“. Atunci, ni se va face milă și vom iubi chiar și șerpii. Dacă omul nu se pune în situația celuilalt, chiar și a animalelor și a insectelor, nu devine om.

Înlăuntrul durerii, se ascunde mai multă dragoste decât în dragostea firească. Căci, dacă suferi pentru celălalt, îl iubești puțin mai mult. Dragoste cu durere înseamnă să strângi în brațe pe un frate de-al tău care are demon, iar demonul să plece. Fiindcă dragostea care îmbrățișează, dragostea duhovnicească cu durere, dăruiește făpturilor lui Dumnezeu mângâiere dumnezeiască, îi îneacă pe demoni, slobozește suflete și vindecă răni cu balsamul dragostei lui Hristos pe care îl varsă.

Omul duhovnicesc este tot o durere. Se topește de durere pentru ceilalți, se roagă, mângâie. Și, luând asupra lui durerea celorlalți, este întotdeauna bucuros, căci Hristos îi ia durerea și îi dăruiește mângâiere duhovnicească.

Dragostea încredințează lăuntric

– Gheronda, cum pot să arăt dragoste?

– Să arăt dragoste? Nu înțeleg. Asta este ceva fals, prefăcut. Să existe înlăuntrul nostru dragoste și ea să ne dea în vileag, asta, da, o înțeleg. Dragostea adevărată îl încredințează lăuntric pe celălalt, fără manifestări exterioare. Dragoste înseamnă să asculți cu durere mâhnirea celuilalt. Dragoste înseamnă și o privire îndurerată, și un cuvânt pe care îl vei spune cu durere celuilalt, când el se confruntă cu o greutate. Dragoste înseamnă să participi la durerea lui, să-l odihnești în necazul lui. Dragoste înseamnă să rabzi un cuvânt greu pe care ți-l va spune. Toate acestea ajută mai mult decât cuvintele multe și decât manifestările exterioare.

Când suferi lăuntric pentru celălalt, Dumnezeu îl încredințează lăuntric de dragostea ta și, atunci, el o simte chiar și fără manifestări exterioare. Tot așa se întâmplă și când nu se exteriorizează răutatea pe care o avem înlăuntrul nostru: și în acest caz, celălalt tot o simte. Vezi, și diavolul, când se arată ca un „înger de lumină“[3], aduce tulburare, pe când Îngerul adevărat aduce o bucurie negrăită.

– Gheronda, de ce nu sunt încredințată lăuntric de dragostea celorlalți?

– Nu cumva nu ai cultivat dragostea? Cel care iubește se încredințează de dragostea celuilalt, dar și el îl încredințează lăuntric pe celălalt de dragostea lui.

Celălalt simte dacă îl iubești cu adevărat sau te prefaci, fiindcă dragostea se transmite ca o telegramă. Dacă facem, de pildă, o vizită la un orfelinat, copiii simt îndată cu ce dispoziție lăuntrică ne-am dus la ei. Odată, au venit la Colibă, ca să-mi ceară părerea, unii care voiau să înființeze un așezământ pentru copiii părăsiți. „Cel mai important lucru dintre toate, le-am spus, este să vă doară pentru acești copii, ca pentru copiii voștri și chiar mai mult. Numai așa, copiii vor fi încredințați de dragostea voastră. Dacă nu vă doare pentru ei, mai bine nu mai faceți nimic“. Atunci, un medic foarte evlavios mi-a spus: „Ai dreptate, Părinte. Cândva, am mers să vizitez pentru prima oară un orfelinat, împreună cu mai multe persoane. Copiii simțeau starea lăuntrică a fiecăruia dintre noi. „Domnul cutare este doar în trecere, domnul cutare ne iubește cu adevărat”. Vedeți cum dragostea vestește lăuntric?

Dragostea anulează distanțele

– Gheronda, cum comunică oamenii duhovnicește, de departe?

– Scriu vreo scrisoare, fie prin telegraf, fie prin semnale morse.

– Cum adică?

– Pentru ca să existe comunicare duhovnicească între oameni, trebuie ca ei să lucreze pe aceeași frecvență. Acest lucru nu pot să-l prindă oamenii de știință. Îți amintești de acea întâmplare pe care o povestesc în Părinți aghioriți[4]? Într-o zi, un monah urma să meargă în vizită la un părinte din Kapsala și se gândea: „Ce să-i duc, oare, de binecuvântare?“. A făcut rost, așadar, de doi pești și i-a curățat, ca să i-i ducă. Între timp, celălalt primise înștiințare de la Dumnezeu despre vizita lui și se gândea: „Acum, că va veni, cu ce să-l omenesc?“. Și, pe când fratele curăța peștele, a venit deodată un corb, i-a luat un pește și l-a dus la celălalt călugar din Kapsala, care se afla la o distanță de cinci ore și jumătate de mers. Înțelegeti? Unul se gândea cum să-l odihnească pe celălalt și atunci corbul a făcut pe intermediarul.

Când omul are Dragostea, pe Hristos, chiar și mut să fie, se poate înțelege cu milioane de oameni, de orice neam și vârstă, căci fiecare vârstă își are limba ei. Pune doi oameni care nu au dragoste între ei să stea unul lângă celălat și să nu vorbească. Pune și alți doi care au dragoste între ei să stea unul lângă celălalt și să nu vorbescă nici ei. Cum se vor simți unii și cum se vor simți ceilalți? Nici primii să nu vorbească, nici ceilalți. Însă aceștia din urmă vor vorbi cu „tăcerea”, fiindcă va exista comunicare între ei. Dimpotrivă, ceilalți nu vor putea comunica, fiindcă între ei va exista „izolație”. Când nu există dragoste, se poate ca doi oameni să se afle aproape unul de celălalt, dar totuși să fie depărtați.

– Gheronda, mă mâhnesc, că a venit ziua să plecați iarăși dintre noi.

– În viața duhovnicească, nu există „aproape” și „departe“. Dragostea lui Hristos nu este despărțită de distanțe, căci Hristos cu dragostea Sa anulează distanțele. Prin urmare, omul, atunci când este aproape de Hristos și se leagă frățește de celălalt cu dragostea lui Hristos, fie că se află aproape, fie departe, îl simte pe celălalt întotdeauna aproape.

Dau slavă lui Dumnezeu, că dragostea mea este de așa natură, duhovnicească, îngerească, încât distanțele sunt anulate, iar eu voi ține legătura cu voi de departe, atât în această viață, cât și în cea viitoare, care este și mai îndepărtată. Pentru că și acea distanță va fi foarte apropiată, de vreme ce ne unește Dragostea, Hristos.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007.

Sursa: Cuvântul Ortodox

[1] Matei 25: 40.

[2] Vezi Cuviosul Marcu Ascetul, Cele 200 de capete despre legea duhovnicească, pf. 64.

[3] Vezi II Corinteni 11: 14.

[4] Vezi Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinți aghioriți – Flori din Grădina Maicii Domnului, Ed. Evanghelismos, 2004, p. 9-10.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s