Ce valoare au sinceritatea si adevarul fara discernamant? Cuviosul Paisie ne invata cum sa facem binele, cum sa-i indreptam pe altii si cum sa marturisim?

cuviosul-paisie-aghioritulFapte făcute cu prudență și cu dragoste

„Atunci când se foloseşte fără discernământ, adevă­rul poate face şi crimă. Unii acţionează în numele adevărului şi fac crime. Când cineva are sinceritate fără discernământ, poate face un rău îndoit, mai întâi în el însuşi şi apoi în ceilalţi, pentru că această since­ritate nu are milă. Cine vrea să fie cu adevărat sincer să înceapă să fie sincer mai întâi cu el însuşi, pentru că de aici începe sinceritatea duhovnicească“.

***

„Odată am spus cuiva: “Ce eşti tu? Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că există şi lup­tători ai diavolului?”. Creştinul nu trebuie să fie fana­tic, ci să aibă dragoste faţă de toţi oamenii. Cel ce aruncă cuvinte fără discernământ face rău, chiar dacă ar avea dreptate”.

Lucrarea în noi înșine

„Dacă vrei să ajuţi Biserica, cel mai bine este să cauţi să te îndrepţi pe tine însuţi, decât să cauţi să îndrepţi pe alţii. Dacă te îndrepţi pe tine însuţi, imediat se îndreaptă o părticică din Biserică. Dacă aceasta ar fi făcut-o toţi, Biserica s-ar fi îndreptat. Însă astăzi oamenii se preocupă de toate celelalte subiecte, dar nu se preocupă de ei înşişi. Pentru că a te preocu­pa de tine însuţi cere osteneală, iar a te preocupa de alţii este uşor.

Dacă ne preocupăm de îndreptarea noastră şi ne întoarcem mai mult spre lucrarea lăuntrică decât spre cea exterioară, dând întâietate ajutorului dumneze­iesc, vom ajuta pe ceilalţi mai mult şi mai eficace. Ba încă, vom avea şi pacea dinlăuntru, care va ajuta fără zgomot sufletele ce le vom întâlni, pentru că starea duhovnicească lăuntrică trădează virtutea sufletului şi îi schimbă pe ceilalţi.Când cineva se dăruieşte lucrării exterioare înainte de a ajunge la strălucita stare duhov­nicească lăuntrică, poate face o oarecare nevoinţă duhovnicească, dar are mâhnire, nelinişte, lipsă de încredere în Dumnezeu şi mereu îşi pierde pacea sa. Dacă nu îşi face bine mai întâi lui însuşi, nu poate spune că interesul lui pentru binele obştesc este curat. Când se va elibera de omul său cel vechi şi de orice lucru lumesc, va avea deja harul dumnezeiesc şi atunci şi el se odihneşte şi odihneşte şi orice fel de oameni. Dacă însă nu are harul lui Dumnezeu, nu se poate impune nici lui însuşi şi nici pe alţii nu îi poate ajuta, astfel încât să le aducă folos dumnezeiesc. Trebuie să se afunde în har şi după aceea să-şi folosească puterile lui sfinţite pentru mântuirea celorlalţi.

Binele să se facă în chip bun

– Părinte, cum gândiţi atunci când vă confruntaţi cu o problemă?

– Mă gândesc ce se poate şi ce nu se poate face omeneşte. O examinez din toate părţile. “Voi face asta. Voi vedea ce reacţie va avea loc de aici, care de din­colo… Ce rău poate pricinui sau la ce poate folosi”. Eu întotdeauna încerc să cercetez o problemă din mai multe părţi, astfel încât rezolvarea ce-o voi da să fie pe cât se poate mai corectă. Pentru că se pot face multe greşeli dacă nu se ia aminte. Dacă va înţelege prea târ­ziu ce trebuia să facă, nu foloseşte, deoarece, cum se spune, păsărica deja a zburat. Să spunem că cineva n-a luat aminte şi a dat foc la o casă. Ei bine, nu-l spânzură nimeni pentru asta, dar răul s-a făcut.

Undeva s-a ivit o problemă. A venit cel care era răspunzător în această problemă şi mi-a spus: “Ei, acum s-a aranjat problema. M-am dus, am aflat pe cutare şi pe cutare, le-am spus asta şi asta şi totul s-a rezolvat”. “Abia acum a început problema”, îi spun. “Aceea care a fost n-a fost problemă. Acum s-a aprins focul. La început au fost doi cărbuni mici, care s-ar fi stins de la sine”. Acela credea că prin acţiunile lui a rezolvat problema şi chiar a vrut să-l lăudăm pentru aceasta. Dar prin ceea ce a făcut, a pricinuit un scan­dal mare şi a mărit problema.

Este nevoie de multă atenţie, prudenţă şi discernă­mânt pentru ca binele să se facă în chip bun şi să folo­sească, pentru că altfel, în loc să folosească, îl demonizează pe celălalt. Apoi, ceea ce se gândeşte cineva să facă trebuie mai întâi să se coacă, pentru că de o rupe necoaptă, adică hotărăşte pripit, poate să aibă probleme mai târziu şi să se chinuiască. Chestiunile serioase, dacă se întârzie puţin, după aceea se rezolvă repede şi corect. Se poate ca cineva să aibă deşteptăciune, dar să aibă împreună cu ea şi slavă deşartă şi iubire de sine, şi în acţiunile lui să premeargă acestea şi să nu ia aminte. De pildă un câine la vânătoare, atunci când înaintează cu atenţie, deşi nu e de rasă, găseşte urmele iepurelui. În timp ce altul, care e de rasă foarte bună şi are toate însuşirile, atunci când se grăbeşte, aleargă în dreapta şi-n stânga fără rezultate. Acţiunea săvârşită înaintea gândirii are mândrie. De aceea să nu se grăbească nimeni să acţioneze, ci mai înainte să se gândească şi să se roage. Atunci când premerge rugăciunea, nu acţionează spuma minţii, uşurătatea, ci mintea cea sfinţită.

Chiar şi oamenii duhovniceşti procedează de multe ori ca şi cum n-ar exista Dumnezeu; nu-L lăsăm pe Dumnezeu să acţioneze. Dumnezeu ştie cum să lucreze. Deşi există mijloace duhovniceşti ca să se rezolve anumite situaţii duhovniceşti grele, cu toate acestea noi acţionăm lumeşte. Când eram la Sinai, un hoge mergea în fiecare vineri în mănăstire, urca în minaretul unei geamii care era acolo şi striga. Şi avea o voce!… Se auzea până sus la sihăstria Sfintei Epistimia. După aceea mănăstirea a hotărât să închidă poarta vinerea, atunci când mergea hogea, ca să nu mai poată intra; eu nu ştiam de această hotărâre. Într-o zi, pe când coboram spre mănăstire îl văd pe hogea mânios. “Acum am să le arăt eu”, îmi spune. “De ce mi-au închis poarta ca să nu intru?”. “Au închis-o ca să nu intre cămilele”, îi spun. “Nu cred că au închis-o pen­tru ca să nu intri tu”. După aceea am spus ceva despre aceasta şi Părinţilor. Un secretar îmi spune: “Îi voi arăta eu lui hogea! Îl voi aranja eu. Voi scrie la guvern că hogea ne face probleme”. “Ascultă”, îi spun, “Ortodoxia nu procedează aşa. Să facem o priveghere, să cântăm slujba Părinţilor Sinaiţi, a Sfintei Ecaterina şi să lăsăm să vorbească Dumnezeu. Mă voi duce şi eu sus şi mă voi ruga”. Am spus unor Părinţi să se roage şi ei şi ast­fel i-a venit o palmă lui hogea încât a plecat singur, a dispărut. Pentru că, chiar dacă ar fi închis poarta, guvernul s-ar fi încredinţat că nu este adevărat faptul că-i presează hogea şi apoi ar fi avut probleme. Hogea ar fi spus că monahii au închis poarta deoarece mergea în fiecare vineri acolo, şi ar fi făcut un rău mănăstirii.

Un altul, mai demult, a văzut muntele şi a vrut să-şi facă o căsuţă acolo sus, pe vârful Sfintei Ecaterina!… S-a îmbolnăvit şi s-a dus, a murit. Mai pe urmă a venit şi un altul să facă ceva acolo şi s-a dus şi acesta, a murit. De aceea este mai bine să nu ne bazăm numai pe acţiunile noastre omeneşti, ci să ne rugăm şi să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze.

Comportament cu discernământ

– Părinte, când vedem pe cineva că se comportă urât, trebuie să-i spunem ceva?

– Potrivit cu ce fel de om este. Este nevoie de mult discernământ şi de iluminare dumnezeiască în vremea noastră. Nu este uşor să vă vorbesc despre aceasta, într-un caz, aşa cum am văzut, există 500 de sub-cazuri. Sunt unii care pot fi îndreptaţi, alţii care nu se îndreaptă, ba chiar la o observaţie de-a noastră pot reacţiona. Mai ales când unul ca acesta are egoism şi-l atingi, reacţionează urât. Deşi de multe ori înţelege că greşeşte, totuşi din pricina egoismului nu dă înapoi. Iar când intenţiile noastre nu sunt chiar curate, adică împreună cu interesul există şi mândrie şi dragostea nu este curată, în celălalt se creează o mare repulsie.

Atunci când mustrăm pe cineva din dragoste, cu durere, fie că celălalt înţelege dragostea noastră, fie că nu, schimbarea se săvârşeşte în inima lui, deoarece suntem mişcaţi de dragoste curată. În timp ce mus­trarea ce se face fără dragoste, cu patimă, îl face fiară pe celălalt, pentru că răutatea noastră se loveşte de egoismul aceluia, şi atunci sar scântei şi se aprinde şi foc, ca atunci când loveşti cremenea de amnar.

Când îl răbdăm pe fratele nostru din dragoste, acela simte aceasta. Precum simte şi răutatea pe care o avem înlăuntrul nostru, deşi nu se manifestă, pentru că îi pricinuieşte tulburare. La fel se întâmplă şi cu diavolul, care aduce tulburare chiar şi atunci când se înfăţişează ca înger de lumină, în timp ce adevăratul înger prici­nuieşte o veselie lină negrăită.

– Adică, Părinte, atunci când spunem ceva şi se stârnesc împotriviri, înseamnă că am făcut-o din ego­ism?

– Se pricinuiesc şi multe interpretări greşite; căci unul înţelege unele, altul altele! Dar fiecare să se cerceteze întotdeauna pe sine însuşi: “De ce vreau să spun aceasta? De unde pornesc? Mă doare pentru el sau vreau s-o spun doar ca să par bun, să mă arăt că sunt cineva?”. Dacă cineva se va curaţi lăuntric, atunci fie de se va mânia, fie de va striga, fie de va face o observaţie, intenţiile lui vor fi curate. După aceea, toate merg firesc, deoarece acţionează cu discernă­mânt. Iar discernământul este curăţirea, iluminarea dumnezeiască şi claritatea duhovnicească. Prin urma­re, cum să existe egoism acolo? Iar atunci când intenţiile sunt curate, omul are odihnă. De aici veţi putea deosebi dacă orice lucrare a voastră este bună.

De multe ori nu înţelegeţi că modul în care spuneţi ceva altuia are ifos de director: “Aceasta trebuie să se facă aşa şi aşa”. Intră apoi egoismul în lucrare şi îl aruncaţi pe celălalt în aer. Dacă există intenţii curate şi smerenie, observaţia îl ajută pe celălalt, altfel intră egoismul, care duce la un rezultat contrar. Să vă scoateţi pe voi înşivă, egoismul vostru, din acţiunile voastre. Atunci veţi fi mişcate numai de intenţiile cele curate. De cele mai multe ori comportamentul fără discernământ face mai mare rău decât comportamen­tul nebunilor care n-au judecată şi îşi sparg capetele, deoarece cei fără discernământ, prin cuvintele lor tăioase, năucesc sufletele sensibile şi de multe ori le rănesc de moarte, pentru că le duc la deznădejde.

Sunt şi unii care se comportă în acelaşi fel faţă de toţi. Dar nu putem pune într-un degetar cât punem într-un butoi; sau să încărcăm pe un bou, cât pe un cal. Boul este să tragă plugul; nu se poate să-i punem samar şi să-l încărcăm. Pe cal nu trebuie să-l punem la plug, pentru că el este bun să ridice greutate. Pentru o treabă este unul, pentru alta celălalt. Să nu dorim să punem toată lumea pe calapodul nostru. Fiecare are particularităţile lui. Să le trecem cu vederea pe unele, atunci când acestea nu vatămă. Dacă ar fi putut intra în rânduială toţi oamenii încă din viaţa aceasta, nu s-ar mai fi făcut neorânduieli şi ar fi fost şi aici rai. Aşadar, să nu avem pretenţii neraţionale de la ceilalţi.

Dragostea este caracteristica sincerității duhovnicești

Lumea merge urât astăzi, pentru că toţi spun mari “adevăruri”, care însă nu corespund cu realitatea. Cu­vintele dulci şi marile adevăruri au valoare atunci când ies din guri adevărate şi prind rădăcină numai în oa­menii binevoitori şi în cei care au minte curată.

– Părinte, există sinceritate lumească şi sinceritate duhovnicească?

– Da, desigur. Sinceritatea lumească este fără dis­cernământ.

– Adică cineva vorbeşte şi când trebuie şi când nu?

– Pe lângă aceasta, adevărul este adevăr, dar dacă vreodată spui adevărul fără discernământ, acesta nu mai este adevăr. De pildă, este adevărat că este bolnav mintal cutare. Dar dacă mergi şi îi spui aceasta, nu-l foloseşti. Sau altul spune: “Ca să fiu sincer, mă voi duce şi voi păcătui în piaţă”. Aceasta nu este sinceri­tate. Cel ce are mult discernământ are şi dragoste nobilă, jertfire de sine şi smerenie, şi chiar adevărul cel amar îl spune cu multă simplitate şi îl îndulceşte cu bunătatea sa, folosind astfel foarte eficace prin cuvin­tele sale dulci, precum medicamentele amare folosesc mai mult decât siropurile dulci.

Atunci când se foloseşte fără discernământ, adevă­rul poate face şi crimă. Unii acţionează în numele adevărului şi fac crime. Când cineva are sinceritate fără discernământ, poate face un rău îndoit, mai întâi în el însuşi şi apoi în ceilalţi, pentru că această sinceritate nu are milă. Cine vrea să fie cu adevărat sincer să înceapă să fie sincer mai întâi cu el însuşi, pentru că de aici începe sinceritatea duhovnicească. Când cineva nu este sincer cu sine însuşi, îşi bate joc şi se nedreptăţeşte numai pe sine. Dar când se comportă fără sinceritate faţă de alţii, păcătuieşte de moarte, pentru că îşi bate joc de ceilalţi.

– Părinte, se poate mişca cineva astfel din simpli­tate?

– Ce simplitate! Unde ai aflat simplitate într-un ast­fel de om! Dacă este copil, va avea simplitate. Dacă este sfânt, va avea simplitate. Dacă este mare şi nu este întârziat mintal şi se mişcă aşa, va fi diavol.

– Şi cum se simte acesta?

– Ca într-un adevărat iad. Dintr-o ispită intră într-alta. Mereu are ispite.

– Părinte, nu trebuie să se poarte cineva cu onesti­tate?

– Dreptatea, aşa cum o folosesc mulţi, are un duh juridic. “Sunt onest”, spun unii, “vestesc de pe acoperişuri”, şi îl fac pe celălalt de râs, dar în cele din urmă se fac ei înşişi de râs.

Litera legii omoară

Odată am spus cuiva: “Ce eşti tu? Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că există şi lup­tători ai diavolului?“. Creştinul nu trebuie să fie fana­tic, ci să aibă dragoste faţă de toţi oamenii. Cel ce aruncă cuvinte fără discernământ face rău, chiar dacă ar avea dreptate. Am cunoscut un scriitor care avea multă evlavie, dar vorbea mirenilor cu un limbaj plin de cruzime, care pătrundea în profunzime şi tulbura. Odată îmi spune: “La o întrunire am spus asta şi asta unei doamne”. Dar modul în care i-a vorbit a termina­t-o. A jignit-o înaintea tuturor. “Ascultă”, îi spun, “tu arunci în ceilalţi coroniţe de aur cu diamante, însă aşa cum le arunci spargi capetele, şi nu numai pe cele sen­sibile, ci chiar şi pe cele tari”. Să nu aruncăm cu pietre în oameni… în mod creştinesc. Cine mustră înaintea celorlalţi pe cineva care a păcătuit sau vorbeşte cu patimă despre o oarecare persoană, unul ca acesta nu e mişcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celălalt duh. Modul de a proceda al Bisericii este dragostea, el diferă de acela al juriştilor. Biserica le priveşte pe toate cu îndelungă-răbdare şi caută să ajute pe fiecare, orice ar fi făcut, oricât de păcătos ar fi.

Văd la unii creştini un mod ciudat de logică. E bună evlavia lor, e bună şi dispoziţia pentru bine, dar e ne­voie şi de discernământ şi lărgime duhovnicească, ca să nu fie însoţită evlavia de îngustimea de minte şi de senilitate. Totul este să avem o stare duhovnicească în care să acţionăm cu discernământ duhovnicesc, pen­tru că altfel rămânem la “litera legii”, iar “litera legii omoară”. Cel ce are smerenie nu face niciodată pe dascălul; ascultă şi, atunci când i se cere părerea, vorbeşte cu smerenie, niciodată nu spune “eu”, ci “gân­dul îmi spune”, sau “Sfinţii Părinţi au spus”. Adică vor­beşte ca un ucenic. Cel care crede că este destoinic să îndrepte pe alţii are mult egoism.

– Părinte, atunci când cineva începe de la intenţia cea bună spre a face ceva şi ajunge la extreme, lipseşte discernământul?

– Lucrarea lui are înlăuntrul ei un egoism de care nu îşi dă seama, deoarece nu se cunoaşte pe sine, şi de aceea cade în extreme. De multe ori unii încep prin evlavie, dar unde ajung! Precum iconolatrii şi iconomahii. Extremă la unii, extremă şi la ceilalţi. Primii au ajuns până într-acolo încât să radă icoana lui Hristos şi praful vopselelor să-l pună în Sfântul Potir, ca să se facă mai bună Sfânta Împărtăşanie. Ceilalţi ardeau icoanele şi le aruncau… De aceea Biserica a fost nevoită să pună icoanele sus, ca să ne închinăm şi să acordăm cinste persoanelor zugrăvite pe icoane.

Orice lucru am face, să-l facem pentru Dumnezeu

– Părinte, de obicei mă port cu frică să nu mâhnesc pe ceilalţi sau să nu scad în ochii lor. Nu mă gândesc să nu mâhnesc pe Dumnezeu. Cum să sporesc întru mine frica lui Dumnezeu?

– Este nevoie de trezvie. Orice ar face omul, s-o facă pentru Dumnezeu. Uităm de Dumnezeu şi rămâne după aceea gândul că facem ceva deosebit, dar facem de complezenţă şi căutăm numai să nu scădem în ochii oamenilor. În timp ce dacă ar acţiona cineva cu gândul că Dumnezeu îl vede şi îl veghează, atunci orice ar face are siguranţă; altfel, dacă face ceva doar ca să apară bun în ochii oamenilor, le pierde pe toate, pe toate le risipeşte. Pentru fiecare acţiune a sa, omul trebuie să se întrebe pe sine: “Oare ceea ce fac acum mă odihneşte pe mine? Dar pe Dumnezeu îl odihneşte?“, şi să cerceteze dacă aceea este plăcută lui Dumnezeu. Dacă uită să facă asta, uită după asta şi de Dumnezeu. De aceea, mai demult se spunea: “Pentru Dumnezeu…”, sau “netemătorul de Dumnezeu”, “nu se teme de Dumnezeu?”. Sau spuneau: “Dacă vrea Dum­nezeu, dacă îngăduie Dumnezeu”. Simţeau prezenţa lui Dumnezeu peste tot; aveau mereu înaintea lor pe Dumnezeu şi luau aminte. Trăiau ceea ce spune Psalmul: “Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea, ca să nu mă clatin”, şi nu se clătinau. Acum, vezi, încet-încet intră tipicul european şi mulţi nu fac răul, mai mult din politeţe lumească.

Orice face cineva, s-o facă curat pentru Hristos, să cugete că Hristos îl vede, îl urmăreşte, în orice mişcare a sa centrul să-i fie Hristos. Să nu aibă în el elementul omenesc. Dacă ne mişcăm cu scopul să plăcem oamenilor, aceasta nu ne foloseşte la nimic. E nevoie de multă luare-aminte. Totdeauna să cercetez intenţiile de care sunt mişcat şi cum observ că mă mişc de complezenţă, s-o lovesc imediat. Pentru că atunci când vreau să fac un bine şi intră la mijloc complezenţa, ei bine, atunci scot apă din fântână cu o găleată găurită.

Cele mai multe ispite le creăm noi înşine, atunci când (în locul lui Dumnezeu) ne punem pe noi înşine în raportul nostru cu ceilalţi. Adică atunci când ne mişcăm purtaţi de interese meschine, vrem să ne înălţăm pe noi înşine şi urmărim satisfacţia noastră personală. În cer nu se urcă cu urcuşul lumesc, ci cu coborâşul duhovnicesc. Cel ce merge pe jos merge tot­deauna cu siguranţă şi nu cade niciodată. De aceea, pe  cât putem, să dezrădăcinăm proiecţia lumească şi suc­cesul lumesc, care de fapt sunt nereuşită duhovni­cească. Să ne scârbim atât de egoismul ascuns cât şi de cel afişat, precum şi de complezenţă, ca să iubim sincer pe Hristos. Epoca noastră nu e caracterizată de lipsa de zgomot, ci de impresionarea lipsită de sens. Viaţa duhovnicească este lipsită de zgomot. E bine să facem cele ce sunt potrivit măsurii noastre în chip corect, fără zgomot, fără pretenţii mai presus de pute­rile noastre, pentru că altfel va fi spre paguba sufletu­lui şi trupului nostru, şi adesea şi în dauna Bisericii.

În a plăcea în chip curat aproapelui nostru există şi satisfacţia de a plăcea lui Hristos. Aici trebuie să luăm aminte, cum să curăţim mulţumirea de a plăcea aproa­pelui, adică să scoatem din ea complezenţa, ca să meargă şi această ofrandă a noastră la Hristos. Atunci când cineva încearcă să aranjeze problemele biseri­ceşti chipurile în mod ortodox, dar scopul lui este totuşi de a se aranja mai bine pe sine însuşi, adică priveşte la interesul său, cum va fi binecuvântat unul ca acesta de Dumnezeu? Pe cât putem, să ne orânduim viaţa în aşa fel încât să ne înrudim cu Dumnezeu. Să ne mustram mereu pe noi înşine şi să căutăm cum să facem voia lui Dumnezeu. Când facem voia lui Dumnezeu, atunci ne înrudim cu Dumnezeu şi atunci, fără ca cineva să ceară de la Dumnezeu, primeşte; primeşte mereu din izvorul cu apa cea vie.

Să dobândim simțământul duhovnicesc

Duhul Sfânt este unul şi are multe harisme. Nu este unul aici şi altul dincolo. Nu este duhul zăpăcelii, ci al dragostei, al păcii… Atunci când oamenii duhovniceşti se lovesc, aceasta înseamnă că se află sub înrâurirea multor altor duhuri, că nu au nici o legătură cu Unul Duhul Sfânt. Odinioară Duhul Sfânt lumina, inspira. Mare lucru! Astăzi nu află condiţii să Se pogoare. Babilonia din Vechiul Testament era nevinovată. Cereai, de pildă, lut şi îţi aduceau paie. Acum avem babilonie cu patimi. Ceri mortar şi-ţi aruncă cu cărămida în cap. Dar dacă omul s-ar scoate pe sine din orice acţiune a sa şi şi-ar tăia voia, atunci ar lucra corect şi ar avea negreşit luminare dumnezeiască şi ar exista duhul înţelegerii. Pentru că atunci când omul îşi scoate ideea sa, vin ideile dumnezeieşti.

Trebuie să dobândim simţământ duhovnicesc spre a putea avea şi iluminarea dumnezeiască. Este foarte important să se facă treaba aceasta, pentru ca oamenii să înţeleagă unele lucruri. Mai ales în vremea noastră aceasta ne-o impun împrejurările. Vedeţi, şi în Asia Mică atunci, în acei ani grei, situaţia îi silea pe oameni şi mintea lor lucra. Doi greci erau înaintea armenilor şi a turcilor şi se înţelegeau, fără să înţeleagă ceva nici armenii, nici turcii. Cu cât mai mult astăzi, când vezi în ce situaţie trăim, este nevoie ca oamenii duhovniceşti să se înţeleagă. Vor veni ani grei. Trebuie să ne lucreze mintea. Dacă nu lucrează mintea omului şi nu există  nici iluminare dumnezeiască, atunci la orice mişcare trebuie să primească poruncă în ce fel să se mişte, nu aşteptaţi să vi se spună toate. Unele lucruri, chiar şi fără să vi le spună, trebuie să le înţelegeţi singure. Îmi aduc aminte că odată, în Koniţa, înainte de a merge în armată, am aflat că vin răzvrătiţii. Eram patru – trei erau musulmani – şi ne-am ascuns într-o casă tur­cească, de la marginea oraşului. Un turculeţ de cinci ani a înţeles şi ne-a spus: “Mergeţi în bucătărie, ies eu să-i întâmpin”. Am intrat aşadar în bucătărie, am ieşit pe din spatele casei şi aşa am apucat să ne ascundem mai jos, în nişte magazii. Copilul a ieşit afară şi a spus răzvrătiţilor că nu este nimeni înăuntru şi au plecat. Copil de cinci ani, numai atâtica, abia ştia să vor­bească, şi aţi văzut cu câtă prudenţă s-a purtat. Măi, măi, spirt era! Vezi, observa, iubea, în timp ce unul mare şi necugetat ar fi putut face rău. Iar noi, fiind botezaţi, miruiţi, catehizaţi, cu studii, să rămânem în starea de prunci? Să fiţi cu şase aripi. Ştiţi cine sunt cei cu şase aripi? Au şase aripi şi le lovesc psalmodiind: “Sfânt, sfânt, sfânt”. Să zburaţi, să aveţi şase aripi.

Iluminarea dumnezeiască este totul

De multe ori spun unora: “Fă cum te luminează Dumnezeu”. Când spun: “cum te luminează Dum­nezeu”, înţeleg ca omul să vadă lucrurile cu lumina dumnezeiască şi nu cu logica omenească. Să nu creadă că orice îl odihneşte pe el este şi iluminarea lui Dumnezeu.

– Părinte, cum vine iluminarea dumnezeiască?

– Dacă vom curaţi cablurile de rugină, omul cel vechi devine un bun conductor şi atunci trece harul lui Dumnezeu prin el şi primeşte lumina dumnezeiască a harului. Altfel, se fac scurt-circuite şi nu lucrează harul. Toată lucrarea este ca omul să ia aminte să nu-l pără­sească harul lui Dumnezeu, ca să aibă iluminarea dumnezeiască. Pentru că dacă nu există iluminare dumnezeiască, toate sunt pierdute.

Ce a tras Hristos cu ucenicii mai înainte de a-i adumbri harul, şi aceasta numai pentru că erau pământeşti! Şi înainte de Cincizecime s-a dat uceni­cilor putere de la Dumnezeu spre a ajuta lumea. Insă nu aveau încă iluminarea dumnezeiască pe care au luat-o la Cincizecime. Deşi Hristos le spunea că vor merge în Ierusalim şi Fiul Omului va fi răstignit etc., aceia credeau că, atunci când vor merge în Ierusalim, îl vor face împărat. Gândeau omeneşte. De aceea îi preocupa cine va sta de-a dreapta şi cine de-a stânga lui Hristos. Merge mama fiilor lui Zevedei şi-L roagă ca să pună în împărăţia Sa pe un copil de-al ei de-a dreap­ta Sa şi pe celălalt de-a stânga Sa. Dar din ziua Cincizecimii, când Hristos le-a trimis pe Mângâietorul, pe Duhul Sfânt, apostolii au avut neîncetat harul dum­nezeiesc. Mai înainte, numai de câteva ori au arătat că aveau iluminarea dumnezeiască. Era ca şi cum s-ar fi umplut bateria lor şi iarăşi s-ar fi descărcat. Era nevoie ca iarăşi s-o pună în priză. Dar atunci când le-a trimis pe Mângâietorul, nu mai era nevoie de… priză. Nu că noi astăzi suntem mai buni şi aceia erau mai răi, ci noi trăim în vremea harului, de aceea nu vom avea ce răspunde. Suntem botezaţi, avem şi pe Mângâietorul, le avem pe toate. Atunci nu Se răstignise încă Hristos şi, într-un anumit fel, avea stăpânire diavolul şi uşor îi încurca pe oameni. După Răstignire, Hristos le-a dat tuturor posibilitatea să aibă iluminarea dumnezeiască. S-a jertfit Hristos şi ne-a eliberat. Ne-am botezat în numele Lui. Priza o avem permanent pusă. Acum noi ne facem pricină să nu treacă curentul harului dum­nezeiesc, deoarece ne lăsăm cablurile noastre să rugi­nească.

– Părinte, ce condiţii trebuie îndeplinite ca să locu­iască Duhul Sfânt în om?

– Duh de nevoinţă, smerenie, mărime de suflet, no­bleţe, jertfire de sine. Dacă lipseşte harul Sfântului Duh, omul este nefolositor. Duhul Sfânt este lumina, lumina dumnezeiască. Totul este aici. Dacă cineva nu vede, se poate lovi de geam, poate cădea în vreo prăpastie sau groapă sau în necuraţii şi chiar în hazna. Nu vede unde merge, pentru că este lipsit de lumină. Dar dacă vede puţin, se păzeşte. Iar dacă vede şi mai mult, evită toate primejdiile şi merge cu siguranţă pe drumul său. Dar ca să vină Lumina, trebuie să vrei să ieşi din întuneric. Chiar puţin de ar vedea oamenii, nu vor cădea şi Dumnezeu nu se va mâhni. Dacă un tată se mâhneşte atunci când copiii lui cad în noroi, în spini, în prăpastie, cu cât mai mult Dumnezeu.

Tot răul ce se face în lume se face deoarece lipseşte iluminarea dumnezeiască. Iar când lipseşte iluminarea dumnezeiască omul se află în întuneric.

Atunci unul spune: “vom merge pe aici”, altul: “nu, eu ştiu mai bine; vom merge pe aici”. Unul, “pe aici”, altul “pe acolo”. Fiecare crede că este bine să se meargă pe acolo pe unde merge el. Toţi se interesează de bine, dar se află într-o stare de întunecare şi nu se pot înţelege. Dacă n-ar exista întunecarea, nu s-ar certa; ar vedea drumul cel mai bun şi ar merge pe el. Vreau să spun că toţi se mişcă cu intenţia cea bună, dar fiindcă există întunecarea, se pricinuiesc multe ispite şi în societate şi în Biserică. Cel puţin în Biserică cei mai mulţi nu au intenţie rea, dar lipseşte iluminarea dum­nezeiască. Se nevoiesc pentru bine, dar în cele din urmă unde sfârşesc? De aceea să cerem de la Dumnezeu să ne dea fie şi puţină iluminare dumneze­iască, pentru că altfel ne vom poticni ca orbul. La Sfânta Liturghie, când preotul spune: “Ale Tale dintru ale Tale…”, mă rog lui Dumnezeu să lumineze lumea ca să vadă. Să lumineze puţin Dumnezeu şi să se îndepărteze întunericul, ca oamenii să nu se secătuiască duhovniceşte. Şi după Psalmul al doilea, pe care Sfântul Arsenie Capadocianul îl citea: “ca Dumnezeu să lumineze pe cei ce merg la întruniri”, spun: “Să lumineze Dumnezeu pe toţi mai-marii, apoi să lumineze Ierarhia şi pe toţi Părinţii Bisericii ca să primească Duhul Sfânt spre a ajuta lumea”. Dacă unul se va lumina puţin şi pe ceilalţi i-ar deschide, ştiţi ce bine se poate face? Un cuvânt să spună unul mare şi toate se schimbă. Oamenii au nevoie de iluminarea dumnezeiască.

Bunul Dumnezeu dă iluminarea sa dumnezeiască celor ce au intenţie bună. Un judecător mi-a povestit un caz pe care l-a rezolvat el însuşi. O mănăstire a trimis pe unul din monahii ei cu 500 de lire de aur să cumpere un teren. S-a dus şi a întrebat pe un oarecare negustor, iar acela i-a spus: “Lasă-le la mine, ca să nu le mai duci cu tine!”. Şi i-a lăsat banii. “Ce om bun”, a spus monahul cu naivitate, “că m-a izbăvit de povară”. Când s-a întors, nu numai că nu i-a dat cele 500 de lire, ci spunea acela că dimpotrivă, el i-a dat monahu­lui 8 milioane de drahme. Sărmanul monah se gândea cum să se întoarcă la mănăstire. Dăduse cele 500 de lire şi n-a luat nimic, iar acela îi cerea pe deasupra şi 8 milioane. Afacerea a ajuns la judecătorie. La judecată, judecătorul, printr-o inspiraţie, i-a pus o serie de între­bări şi s-a dovedit astfel că negustorul nu numai că n-a dat nimic monahului, ci i-a luat şi lirele. Am distins la acest judecător o stare ca a proorocului Daniil. Fiindcă avea frica lui Dumnezeu, Dumnezeu l-a lumi­nat şi a acţionat drept.

Totul este iluminarea dumnezeiască. Şi dacă vine iluminarea dumnezeiască, atunci omul se odihneşte şi toţi cei dimprejurul lui şi el însuşi se desfătează duhovniceşte. De aceea spun că sunt bune şi luminile, şi luminile mai mari, şi descoperirile minţii, dar mai pre­sus de toate este lumina dumnezeiască a harului lui Dumnezeu, care luminează pe om. Omul care are ilu­minarea dumnezeiască vede foarte curat lucrurile, este vestit fără să simtă nesiguranţă şi astfel nici el nu se chinuieşte sufleteşte, dar şi pe alţii îi ajută eficace”.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003.

Sursa: Cuvântul Ortodox

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s