Fanatism și relativism – extremele pierzării

Râvna care ne înșeală versus calea cea strâmtă și de toți prigonită

Vă oferim, în cele ce urmează, un nou fragment extins dintr-un capitol al cărții unui intelectual anonim, ce a îmbracat haina monahală, Zeul toleranței și descreștinarea creștinismului, carte deja foarte cunoscută și apreciată, pentru explicarea și denunțarea întregii reţele ideologice contemporane a  minciunii instituționalizate, rețele dezlănțuite spre încercarea de distrugere, dinăuntru și din afară, a Bisericii lui Hristos, stâlpul și temelia adevărului. O carte remarcabilă, prin analiza și decorticarea metodică, laborioasă, a sistemului „corectitudinii politice”,  realizată într-o manieră academică limpede, lipsită de echivoc, dar și extrem de echilibrată, după cum o dovedesc și precizările clare din acest capitol, care, cu certitudine, nu va stârni aceeași încântare celor ce se vor simți vizați de el, precum cel despre TOLERANȚĂ ȘI „CORECTITUDINEA POLITICĂ”.

Dar este vitală pentru oricine dorește să se mântuiască și să urmeze gândului lui Hristos, iar nu înfierbântării sângelui și nici logicii și dreptății omenești. Un om sincer și smerit în râvna sa va înțelege unde se abate și  va lupta cu pornirile firii pătimașe, va fugi de înșelare și „va prinde cu duhul” deosebirea esențială între „calea împărătească” și „calea  compromisului”, între dreapta socoteală și „căldicism”, între ispitirea lui Dumnezeu și lașitate, înțelegând și aplicând continuu îndemnul la trezvie al Macabeilor: „Nu ne vom abate de la închinarea noastră, nici la dreapta, nici la stânga!” (1 Macabei 2, 22).

RAVNA SUFLETEASCĂ ȘI RÂVNA DUHOVNICEASCĂ

Trebuie să fim osârduitori şi fermi în Ortodoxia noastră, fără a fi fanatici.

(Parintele Serafim Rose)

„Doctorule şi învăţătorule, Părinte, tămăduieşte patimile sufletelor şi trupurilor noastre şi ne învaţă cum să ne păzim de smintelile ereticilor care şi azi hulesc Biserica. Iar tu, prin învăţătura ta, să-i întorci la dreptmăritoarea credinţă, ca, unindu-ne prin dragoste, să te lăudăm pe tine aşa: Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţător a toată lumea“. (Parintele Paisie Olaru, Icosul al 5-lea din Acatistul Sfantului Ioan Gura de Aur, în Acatistier).

Fiindcă am vorbit despre mişcarea ecumenică, am putea spune câteva cuvinte acum şi despre ceea ce s-ar putea numi anti-ecumenismul greşit. O bună descriere a acestuia, a făcut ieromonahul Damaschin în cartea ce relatează viaţa Fericitului Părinte Serafim Rose, în capitolul cu titlul Supercorectitudinea. De asemenea, pentru a ne izbăvi de această boală a sufletului, de folos este a se citi şi cartea Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme: Ecumenismul şi stilismul, şi, mai ales, cuvântul „Despre râvna sufletească şi cea duhovnicească” al Sfantului Ignatie Briancianinov. Acum, am vrea doar să adăugăm câteva gânduri, pentru a explica în ce constă această nouă ispită.

Sfântul Vasile cel Mare a scris multe pagini analizând care este mustrarea cea corectă, ştiind că este necesară şi aceasta câteodată, dar şi că trebuie făcută cu mult, mult discernământ şi iubire de oameni. Într-un loc, sfântul pune următoarea întrebare: „Din ce roade se cuvine să se probeze cel care mustră cu milă pe fratele care greşeşte?” Şi răspunde: „Mai întâi, din cele cu totul deosebite ale compasiunii, după cele spuse de către Apostol că: «de suferă un mădular, împreună toate mădularele suferă»; şi că «cine se sminteşte şi eu să nu ard?» şi, apoi, dacă pentru tot păcatul de asemenea se zdrobeşte şi pentru toţi cei care greşesc şi pentru cei care-i greşesc lui şi pentru cei care greşesc altuia, de asemenea se mâhneşte şi plânge şi, când mustră, să nu strice chipul cel dat de Domnul” (Regulile mici, 182).

O altă mărturie despre delicateţea de care trebuie să dea dovadă creştinul, aflăm la Sfântul Ioan Scărarul: „De voieşti să scoţi ţandăra din ochiul altuia, să nu o scoți pe aceasta cu o bârnă, ci cu o pensă. Bârna este cuvântul greu sau purtările urâte. Iar pensa este învăţătura blândă şi mustrarea îndelung răbdătoare. «Mustră, zice, cearta, mângâie» (II Tim. 4, 2). Dar nu şi lovi” (Scara Raiului, Treapta VIII).

Boala noastră constă în faptul că mulţi dintre cei ce combatem ecumenismul (sau alte devieri de la adevăr), o facem dintr-o râvnă trupească sau sufleteasca. De multe ori, sub masca aşa-zisei râvne pentru adevăr şi nedespătimiţi fiind, ajungem să-i urâm pe cei care nu mărturisesc credinţa ortodoxă. Dar cel care urăşte pe cel căzut în păcat (fie el erezie sau alt păcat) putem spune că este la fel de vinovat ca şi acela, căci un creştin sănătos întotdeauna va avea milă de fratele său, care e chipul lui Dumnezeu, şi va încerca cu multă dragoste şi înţelepciune să lucreze pentru mântuirea lui. Cel care are certitudinea trăirii întru Adevăr nu va fi niciodată iritat, enervat sau clătinat de necredinţa sau greşita învăţătură altora. El, fiind neclintit în credinţa sa, va avea ca rod al harului, compătimirea şi blândeţea faţă de cei care încă nu au ajuns la cunoaşterea adevărului. Spune Sfântul Vasile cel Mare că cel blând este „cel neclătinat în toate judecăţile ce se fac cu sârguinţă spre buna plăcere a lui Dumnezeu” (Regulile mici, 191).

La concluzii asemănătoare, a ajuns şi un celebru filozof al zilelor noastre care spunea într-un articol despre toleranţă: „Sunt, oare, teroriştii fundamentalisti, fie ei creştini sau musulmani, cu adevărat fundamentalişti? Există o trăsătură care îi distinge în mod limpede pe toţi fundamentaliştii autentici, de la budiștii tibetani, până la amişii din SUA: absenţa resentimentelor şi a invidiei, adânca indiferenţă faţă de felul de viaţă al necredincioşilor (la creştini, e mila faţă de ei, n.n.). Fiindcă aceştia cred cu adevărat că şi-au găsit calea către Adevăr, de ce s-ar simţi ameninţaţi de necredincioşi, sau de ce i-ar invidia? Când un budist întâlneşte un hedonist occidental, nici prin gând nu-i trece să-l condamne; el doar observă cum căutarea fericirii de către hedonist îi este dăunătoare. Aşadar, există un contrast foarte mare faţă de teroriştii pseudo-fundamentalişi care sunt extrem de deranjaţi, intrigaţi şi fascinaţi de viaţa păcătoasă a necredincioşilor – se poate chiar simţi cum, luptând împotriva celuilalt păcătos (the sinful other), ei de fapt luptă împotriva propriei ispite. Un aşa-numit „fundamentalist” creştin sau musulman este o ruşine pentru adevăratul fundamentalism” (Slavoj Zizek).

Omul care se enervează când vede împotrivirea celui de altă credinţă, dă dovadă de nematurizare duhovnicească, de nesiguranţă în credinţa sa.

Sfantul Isaac Sirul ne arată că „începutul înţelepciunii celei după Dumnezeu este liniştea şi blândeţea; ele sunt pecetea unui suflet mare şi puternic, care gândeşte sănătos şi este în stare să poarte slăbiciunile oamenilor”.

Creştinismul nu înseamnă doar dreapta-credinţă, ci şi dreapta vieţuire: „o persoană ortodoxă este aceea care mărturiseşte adevărata credinţă şi care trăieşte în conformitate cu ea”(Sfântul Ioan Maximovici, Ne numim creștini!).

După cum am mai arătat, râvna sufletească este o râvnă care nu are drept temelie poruncile Domnului, ascultarea de duhovnic şi despătimirea, ci este glasul firii căzute, pătimaşe. Este o râvnă lumească, adică, se manifestă cu aceleaşi caracteristici ca la orice om sufletesc – despre care știm: „Omul sufletesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește“ (I Cor. 2, 14).

Dacă omul lumesc îi vorbeşte de rău, să zicem, pe conducătorii ţării, noi ne vorbim de rău ierarhii Bisericii. Este acelaşi lucru, numai că s-a schimbat obiectul urii noastre. Şi, după cum spunea un monah, suntem în aceeaşi horă „încinsă” de diavol: pe unii, ne amăgeşte cu compromisurile de la dreapta credinţă şi, pe alţii, cu ura împotriva celor care le fac sau cu clevetirea lor şi, astfel, toţi ne facem păcate. Acest lucru, îl constata şi un celebru scriitor israelian, Amos Oz, în lucrarea sa, Cum să lecuieşti un fanatic: „Aveţi mare grijă, fanatismul se ia foarte uşor, mai uşor ca orice virus. E uşor să vă infectaţi de fanatism, chiar şi când încercaţi să-l înfrângeţi sau să-i ţineţi piept. E de-ajuns să citiţi un ziar sau să vă uitaţi la ştirile de la televizor, ca să vedeţi cât de uşor devin oamenii fanatici ai antifanatismului, antifundamentalişti habotnici, cruciaţi antijihad”.

Această constatare psihologică despre o boală gravă a omului ce nu şi-a tămăduit încă puterile sufleteşti este adevărată atât în cazul fanatismului anti-eretic, cât şi în cazul „războinicilor” pro-toleranţă, care uneori dau dovadă de o intolerabilă intoleranţă faţă de cei intoleranţi.

Pe scurt, mustrăm şi certăm şi nicăieri nu se vede dragostea faţă de cel mustrat sau dorinţa de îndreptare a lui. Aproape că nici n-am vrea să se îndrepte, căci, astfel, nu am mai avea un vrăjmaş pe care să-l clevetim şi astfel să ne hrănim părerea de sine şi să ne lăudăm înaintea celorlalţi. Dar ne întrebăm: dacă mâine se vor întoarce toţi la Ortodoxie şi la viaţă sfântă, ce ar mai rămâne din creştinismul nostru? Sunt eu, oare, concentrat mai mult pe plângerea păcatelor mele şi spre dobândirea virtuţilor şi a smereniei sau creştinismul meu constă în a afla cât de răi sunt alţii? Când vorbesc împotriva unuia şi a altuia, o fac cu durere şi dragoste sau ca un clevetitor şi din slavă deşartă pentru a creşte în ochii celorlalţi? Dacă nu fac aşa, atunci unde este asemănarea mea cu Cel „ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4) şi care „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni” (Mt. 5, 45). Starea noastră sufletească, atunci când vedem fapte necuviincioase, ar trebui să fie una de împreună-pătimire cu cel bolnav, de rugăciune smerită pentru el şi cu gândul că acela, când se va întoarce şi se va pocăi, mă va întrece pe mine cu mult în râvnă şi peste câţiva ani îi voi săruta sfintele moaşte, câindu-mă că l-am vorbit de rău! Deşi nu sunt acelaşi lucru erezia şi păcatul, totuşi, în ambele cazuri, se poate cădea într-o extremă a urii.

Iată cât de frumos descrie Sfântul Nectarie, Făcătorul de minuni, chipul celui ce are râvnă întru cunoştinţă. Însuşirile acestuia sunt: „iubirea fierbinte pentru Dumnezeu şi pentru aproapele său, blândeţea, îngăduinţa faţă de slujitorii şi închinătorii altui dumnezeu, binefacerea şi bunăpurtarea”.

Iar un scriitor filocalic spunea la rândul său că „făra smerită cugetare, adevărul este orb. De aceea se foloseşte de împotrivire, ca de-o călăuză, pentru a se rezema în ea când se osteneşte pentru ceva, dar nu află decât întăritura ţinerii de minte a răului“. (Ilie Ecdicul, cap. 46 din Culegere din sentințele înțelepților, în Filocalia, vol. 4, trad. de Pr. D. Staniloae, Ed. Harisma, Bucuresti, 1994, p. 309.)

În hora fanatismului, intră toţi cei pătimaşi, indiferent în numele cărei credinţe urăsc pe cei diferiţi. Comuniştii torturau în numele ateismului lor, iudeii răstigneau în numele legii lor, catolicii ardeau în numele „învăţăturii” lor, iar unii ortodocşi urăsc sub chipul râvnei pentru credinţă. Dar Cineva ne-a învăţat „o cale care le întrece pe toate” (I Cor. 12, 31). Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a adus singura învăţătură cu adevărat vrednică de a purta numele dumnezeiască, aceea a iubirii vrăjmaşilor. Domnul Iisus Hristos a spus STOP legii celei vechi a firii căzute, care zicea „dinte pentru dinte” şi ne-a dat poruncă nouă: să oprim la noi răul, să nu-l răspândim răspunzând la rău tot cu rău: „Aţi auzit s-a zis: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte». Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt (Mt. 5, 38).

În duhul acestui cuvânt dumnezeiesc, şi Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să ne purtăm ca un „burete” faţă de ocări şi clevetiri. Să le absorbim în noi şi să nu le dăm drumul mai departe, ci să le evaporăm cu căldura iubirii vrăjmaşilor și a dorului pentru mântuirea celui căzut.

„Într-o zi, mă plimbam cu cineva care ura evreii. L-am întrebat: «De ce?». A răspuns: «Pentru că sunt Antihrişti». Şi i-am spus: «Tu, un creştin, eşti plin de atâta ură? N-ai ajuns ucenic al Domnului nostru care a zis: Iartă-i că nu ştiu ce fac? Cum poţi să iei dreptatea în mâinile tale? Putem urî faptul în sine, dar nu pe cei ce l-au făcut!» Pentru că, în momentul care ai ură pentru cineva în inima ta, toată pacea ta cu Dumnezeu este pierdută. El nu mai poate sălăşlui întru tine”.

La păcatele celorlalţi, creştinii răspund cu de Dumnezeu inspirate fapte. Când comuniştii îi schingiuiau în închisorile de la Piteşti, Petre Ţuţea şi ceilalţi creştini de acolo au postit cu post negru şi, astfel, a luat sfârşit Fenomenul Piteşti. Când elevii Sfântului Nectarie păcătuiau, Sfântul se pedepsea pe sine cu post pentru îndreptarea lor.

Şi aşa, ura din zilele noastre creşte din ce în ce mai mult, după profetia Domnului care a spus că „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12), aşa încât cu atât mai mult trebuie să luptăm spre sporirea dragostei din inimile noastre şi să o răspândim cât mai mult în lumea ce are nevoie mai mult ca oricând de ea.

Această cale antinomică şi dumnezeiască, a iubirii celor ce ne prigonesc şi a jertfirii pentru cei ce păcătuiesc, şi-a arătat roadele în mii şi mii de cazuri de prigonitori, deveniţi mieluşei în faţa uriaşei iubiri, rod al harului dumnezeiesc, izvorâtă din sfinţii ce au ştiut să poarte greşelile fraţilor lor: „El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. …El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. … Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa” (Isaia 53)

O situaţie asemănătoare celei din zilele noastre a existat şi în vremea Sfântului Patriarh Fotie al Constantinopolului. Deşi acesta este mai mult cunoscut prin atitudinea sa fermă în apărarea dreptei credinţe apostolice, nu mai puţin important de subliniat este discernământul său duhovnicesc de care a dat dovadă în ce priveşte primirea iconoclaştilor înapoi în Biserică. Iată cum descrie Fericitul Părinte Justin Popovici situaţia de atunci: „Lupta cu erezia iconoclastă nu a dus numai la căderea multora, dar a şi dat prilej unor laici, monahi şi preoţi, să dea naştere unor discuţii şi să împrăştie confuzie şi dezordine în viaţa bisericească. Sub pretextul luptei împotriva ereziei, aceşti oameni au continuat să necăjească Biserica chiar şi după ce furtuna trecuse. Datorită stricteţei exagerate a unora şi laxismului extrem al altora, au început să apară divizări între grupuri ce deveneau străine unul de altul, cauzând multă tulburare. Cei care creeau divizare erau zeloţii stricți care aveau obiecţii faţă de felul în care erau reprimiţi în Biserică iconoclaştii. În cadrul acestui grup, se aflau călugări extrem de stricţi, care acţionau în mod intenţionat necumpătat şi refuzau ascultarea faţă de episcopii lor. Din această pricină, Sinodul I-II din 861 a adoptat 17 canoane al căror scop era să împace pe toţi cei care căzuseră, în acord cu vechea ordine canonica. În timpul Patriarhului Metodie (843-847), iconoclaştii care se pocăiau erau primiţi cu dragoste înapoi în sânul Bisericii. Totuşi, unii monahi stricţi acuzau pe Sfântul Metodie pentru toleranţa (îngăduinţa sa) şi chiar au rupt comuniunea cu el. După cum spunea şi Sfântul Fotie: «Erau certuri şi diferenţe între toţi, unii cu ceilalţi şi toţi tindeau să rupă comuniunea cu ceilalţi»”.

Dacă citim scrierile acestui Sfânt, vom observa echilibrul desăvârşit pe care îl realiza între intolerarea ereziei şi lupta asiduă pentru păstrarea unităţii creştinilor. Acest echilibru prezent în Sfânta Biserică Ortodoxă nu este decât rodul harului Duhului Sfânt prezent aici şi care, prin coroana virtuţilor – dreapta socoteală – luminează pe ierarhi, monahi şi laici pe calea cea strâmtă între fanatism şi relativism.

Cu mult discernământ descrie Părintele Serafim Rose această stare: „«Stricteţea» lor îi sileşte să se implice aşa de tare în politica bisericească, încât problemele duhovniceşti devin cu totul secundare. În ce mă priveşte, ştiu că dacă ar trebui să mă aşez şi să mă gândesc ce nuanţă de «zelotism» este cea «corectă» astăzi, mi-aş pierde întreaga pace a minţii şi mi-aş pune mereu problema ruperii comuniunii, a felului cum li se va părea acest lucru altora, a «ce vor crede grecii» (şi care greci?) şi «ce va crede mitropolitul?». Şi nu aş mai avea timp sau înclinare să primesc insuflarea pustiei, a Sfinţilor Părinţi şi a minunaţilor sfinţi din vechime şi din vremurile moderne care au trăit într-o lume mai înaltă. În vremea noastră, mai ales, nu este cu putinţă să fii cu totul detaşat de asemenea probleme, dar să nu punem carul înaintea boilor, (subl. n.) […] Noi, cei care dorim să rămânem în adevărata tradiţie a Ortodoxiei, trebuie să ne arătăm osârduitori şi fermi în credinţa noastră, fără a fi fanatici (subl. n.) şi fără a îndrăzni să-i învăţăm pe episcopii noştri ce trebuie să facă. Şi, mai presus de orice, trebuie să ne străduim să păstrăm mireasma Ortodoxiei, fiind măcar puţin mai nelumeşti, desprinşi de toate grijile şi politicile, chiar şi ale Bisericii, hrănindu-ne cu hrana cea de dincolo de lume pe care Biserica ne-o dă atât de îmbelşugat“.

Sursa: Mărturie Athonită

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s