Părintele Dan Bădulescu: Scolii şi teologumene la „Cerul şi pământul” (Facere I,1)

Scolii şi teologumene la „Cerul şi pământul” (Facere I,1)Părintele Dan Bădulescu

 „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”

Facerea lumii, atât cea văzută cât şi cea nevăzută, a fost, este şi va rămâne în veci o taină a lui Dumnezeu. Ce înţelegem noi în Biserică atunci când vorbim de taină/taine? Termenul vine din slavonă, în greceşte este misterion (μιστεριον), de aici mister, misterios, mistic etc. Taină în modul curent de folosire duce şi la „secret”.

În Biserică, taina/tainele nu sunt secrete (ezoterice), ci dimpotrivă, aşa cum Domnul Însuşi a vorbit în pieţe şi în sinagogi mulţimilor, şi mesajul Bisericii este destinat celor mulţi, deci chiar opus „secretelor” ezoterice ale unor iniţieri oculte. Atunci ce ar fi taina?

Este (de cele mai multe ori) o lucrare a lui Dumnezeu, aşa cum ar fi: facerea lumii şi a omului, întruparea Domnului, învierea Lui, prefacerea trupului şi sângelui, zămislirea şi moartea omului ş.a.m.d.

Toate acestea sunt exprimate clar şi în simple cuvinte pe înţelesul tuturor, dar, totodată, rămân înfricoşate şi mai presus de fire şi înţelegere, inepuizabile. Desigur că, de-a lungul vremii, Sfinţii Părinţi au tâlcuit în catehezele, tratatele şi omiliile lor pe cât s-a putut aceste taine, au adâncit şi luminat înţelesuri mai adânci sau mai obscure, pe măsura înţelegerii lor înalte, insuflate de Duhul Sfânt. Nu însă întotdeauna a fost un consens identic, de tipul „copy/paste”, ci, aşa cum am întâlnit să zicem, uneori în Sfintele Evanghelii, există oarecari nuanţe şi chiar diferenţe între Părinţi cu privire la acelaşi subiect. Cine e dispus să vâneze aceste contradicţii le va găsi desigur, ca să sublinieze absenţa consensului şi subiectivismul şi relativismul acelor scolii, tâlcuiri şi omilii. Noi însă căutăm să facem exact împotrivă, să căutăm consensul, unitatea lor mai întâi în duh şi apoi, de cele mai multe ori, şi în literă. Şi, iată, cu ajutorul Domnului Care a zis „căutaţi şi veţi afla”, şi găsim acest lucru din belşug. Iar când spun găsim, nu însemnă că şi „forţăm”, „siluim” cumva acest consens, ci că el chiar există cu adevărat, aşa cum şi era logic şi duhovnicesc de aşteptat.

Rămân totuşi în continuare aşa numitele teologumene şi opinii teologice personale care pot să nu întrunească consensul unanim al Bisericii. Totuşi ele au o circulaţie şi, ca atare, o importanţă în viaţa Bisericii; şi, ca atare, consecinţe pe termen lung.

Dintre acestea, am ales problema tâlcuirii versetului „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, concentrându-ne pe înţelesul cuvintelor „cer” şi „pământ”.

Pentru început, la o primă lectură, pentru majoritatea covârşitoare a tuturor credincioşilor din toate vremurile şi locurile, atât evrei cât şi creştini, „cerul” şi „pământul” au reprezentat… cerul şi pământul! Desigur, nu spunem asta ca o ironie la adresa naivităţii şi simplităţii oamenilor, era vorba de lucrarea lui Dumnezeu, crearea lumii văzute şi aici nu e chiar nimic de râs.

În primul rând, prin cer, s-ar fi putut înţelege cumva chiar cerul de deasupra capetelor noastre. Dar „pământ”, ce să fie? Ori „ţărâna”, ori globul pământesc.

Însă, precum am spus, oamenii nu au fost lăsaţi doar la nivelul acestui enunţ simplist şi empiric, ci au urmat scoliile, omiliile şi catehezele Sfinţilor Părinţi. Şi aceasta întrucât s-a spus că:

„…în patru feluri se face citirea Sfintei Scripturi:

– istoric – potrivit cuvintelor;

– anagogic – după chipul unei înţelegeri mai înalte;

– alegoric – când înţelegem altceva decât cele spuse; şi

– tropologic – adică în chipul îndreptător de năravuri (moral).

Se cuvine a şti că nu toate cuvintele Scripturii pot fi tâlcuite în toate aceste feluri, ci unele se tâlcuiesc numai într-un fel, altele în două sau trei şi altele în toate aceste patru feluri.”[1]

Întru totul asemănător, grăieşte în aceeaşi perioadă şi Sf. Atanasie de Paros:

„Istoria, Alegoria, Anagogia şi Tropologia sunt cuvinte Teologice, după care se tâlcuieşte Dumnezeiasca Scriptură, ale căror însemnări sunt acestea: Istoria este povestire. Iar alegoria este când alta se zice şi alta se înţelege iar Anagogia înseamnă suire, adică înaltă înţelegere. Iar Tropologia cuvântare spre îndreptarea năravurilor. Deci zic că trebuie a şti, cum că graiul sau însemnează ceva după istorie şi primeşte tâlcuirea cea dintâi după slovă, sau nu însemnează nimic după slovă şi tâlcuirea se face toată alegorică, adică după chipul prin care alta se zice şi alta se înţelege. Din acestea două, iarăşi, înţelegerea cea istorică se poate să se ia şi anagogiceşte, adică după chipul înaltei înţelegeri şi în multe locuri şi tropologiceşte, adică după chipul cel îndreptător de năravuri. La fel, şi cea chiar alegorică, precum sunt pildele, sau după anagogie, adică după chipul înaltei înţelegeri sau după Tropologie, adică după chipul cel îndreptător de năravuri se va alegorisi. Că şi Anagogia şi Tropologia sunt alegorie, adică chip prin care şi alta se înţelege. Pentru acestea, s-au scris mai pe larg şi la Sfântul Teofilact în capitolul 12 de la Matei. Şi iubitorul de ştiinţă va citi şi acolo.”[2]

Deci, cum vom citi „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul?” E o întrebare la care nu ne vom limita să căutăm răspunsuri cu propria minte, bun simţ cunoştinţe sau intuiţie, ci cu cele mai autorizate izvoare cu putinţă: Sfinţii Părinţi.

Înainte de a apela la ei, să pornim logic şi pedagogic de jos în sus, de la simplu la complicat. Şi anume: Se poate citi acest verset „istoric”, adică „potrivit literei şi după istorie”[3]?

Se tot repetă în ultima vreme că „Sfânta Scriptură nu este un manual (o carte) de ştiinţă”. Ori, cum istoria este totuşi considerată fie ştiinţă, fie având puternice tangenţe cu ştiinţa[4], ea se delimitează de ficţiuni ca mituri, legende şi epopei, rod al imaginaţiei colective sau nu. Cele relatate în istorie au pretenţia de a corespunde realităţii, a putea fi dovedite cumva documentar şi, deci, ştiinţific.

Cartea Facerii se referă, desigur, la facerea lumii (cosmosului) şi a omului, iar versetul I, 1 se ocupă cu originea, cosmologia. Este deci vorba de un fapt istoric sau nu? Adică ceva ce credem absolut că s-a petrecut întocmai în realitate, sau nu?

Presupunând pe bună dreptate că un credincios ortodox, în orice cin ar fi el, răspunde „da”, vom merge mai departe. Cei care răspund „nu”, „nu chiar aşa”, „nu ştiu”, „nu se poate şti”, „dar ştiinţa ne zice că…” şi altele de acest fel se pot opri în acest moment: de aici, nu cu ei dialoghează acest articol, ci cu ceilalţi, în rândul cărora ne mărturisim a fi.

Aşadar, deoarece credem şi mărturisim că acolo se vorbeşte chiar de facerea lumii, înseamnă că versetul lumii trebuie privit cel puţin în primul rând, în sensul său literar-istoric: cerul şi pământul. Dar, totuşi, ce se poate înţelege prin „cerul şi pământul” din acest verset? Întrebarea nu e nici naivă şi nici retorică, deoarece, vom vedea că s-a răspuns în mai multe feluri şi, mai ales, vom căuta să vedem şi consecinţele pe termen mai lung ale acestor răspunsuri.

Nu putem însă trece direct la acele răspunsuri, fără să lămurim primul termen: „La început”. Iarăşi, la prima vedere, ar trebui şi acest lucru să fie clar: la începutul timpului şi spaţiului, asta, desigur, în cazul în care socotim că acestea chiar au un început absolut precedat de non existenţa lor. În cazul nostru, mărturisim că „cerul” şi „pământul”, orice s-ar înţelege prin ele, fac parte din creaţia lui Dumnezeu şi, ca atare ,nu sunt nici infinite şi nici fără de început, adică veşnice, aşa cum este numai Creatorul lor, Dumnezeu. Se mai foloseşte în mod curent sintagma: „creatio ex nihilo”, crearea din nimic.

Unii ortodocşi au sesizat o subtilitate: nu e chiar cu totul corect să afirmi „din nimic”, întrucât, mai înainte ca ele să „apară” (să existe ca manifestare), au existat din vecie în mintea şi planul lui Dumnezeu. Credem şi noi acest lucru, dar aceasta nu ne face să înţelegem altfel problema veşniciei creaţiei: ca analogie, acest articol poate fi mai întâi în mintea autorului, care, la un moment dat, îl aşterne pe ceva (calculator, hârtie, etc.) Acela este socotit momentul apariţiei, adică „la început”, şi nu momentul când au început ideile. Să nu uităm că la Dumnezeu nici nu există acest „moment” de concepţie, „ideile” Sale sunt veşnice ca şi El. Dar creaţia, văzută şi nevăzută, spaţiul, timpul, materia etc. nu sunt co-eterne cu Dumnezeu, ci au pur şi simplu o apariţie de la „un început”, ceea ce îi lipseşte cu totul lui Dumnezeu.

Despre înţelesul termenului „la început” Sf. Vasile cel Mare spune în Hexaimeron[5]:

 „Când, însă, trebuia adusă între existenţe şi lumea aceasta – mai întâi ca o şcoală şi ca un loc de învăţătură a sufletelor omeneşti, apoi, ca să spun pe scurt, ca o locuinţă potrivită tuturor celor supuşi naşterii şi stricăciunii – atunci, de aceeaşi natură cu lumea, cu vieţuitoarele şi plantele din lume, a adus la existenţă şi scurgerea timpului, care se grăbeşte totdeauna, trece mai departe şi nu-şi opreşte deloc drumul. Nu-i, oare, aşa timpul, al cărui trecut a dispărut, al cărui viitor nu-i încă de faţă, iar prezentul fuge înainte de a-l cunoaşte bine?…

De la acest fapt, a pornit Moisi, pentru a vorbi despre lume, învăţându-ne cu înţelepciune despre facerea lumii, zicând : «La început a făcut», adică: la începutul acesta al timpului. Când Moisi spune că s-au făcut «la început», n-o spune ca şi cum ar da mărturie că timpul este mai vechi decât toate cele făcute, ci spune că cele văzute şi percepute de simţurile noastre au luat început în urma celor nevăzute şi spirituale.

…Aşadar, pentru că acest cuvânt «început» are atâtea sensuri, vezi dacă nu cumva acest cuvânt se potriveşte tuturor acestor sensuri. Îţi este cu putinţă să afli din ce timp a început alcătuirea lumii acesteia, dacă, întorcându-te în urmă cu gândul din timpul de acum, te vei sili să găseşti cea dintâi zi a facerii lumii; vei găsi astfel din care moment este prima mişcare în timp; apoi, vei vedea că au fost puse mai întâi, ca nişte temelii şi fundamente, cerul şi pământul; apoi, vei vedea că o raţiune tehnică a condus împodobirea celor ce se văd, aşa cum îl arată sensul cuvântului «început»; apoi, că lumea aceasta n-a fost gândită în zadar, nici în deşert, ci pentru un scop folositor şi pentru marea trebuinţă pe care o aduce celor ce există pe pământ, dacă lumea este într-adevăr o şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune şi un loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui Dumnezeu, fiind prin cele văzute şi simţite în lume o călăuză a minţii pentru contemplarea celor nevăzute, precum zice apostolul, că «cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la facerea lumii se văd, înţelegându-se din făpturi»[6].

Sau poate că s-a zis: «la început a făcut», din pricină că facerea cerului şi a pământului s-a făcut într-o clipită şi în afară de timp, deoarece «începutul» este ceva indivizibil şi fără dimensiune. …Deci Moisi a spus: «la început a făcut», ca să cunoaştem că lumea a luat fiinţă fără scurgere de timp, odată cu voinţa lui Dumnezeu.”

Dacă acceptăm cele de mai sus, putem trece mai departe la înţelesurile „cerului şi pământului”. Căci, da, avem şi în acest caz ceea ce se numeşte poli-semantism, adică un cuvânt înseamnă mai multe lucruri şi, prin aceasta, de la caz la caz sau în context, se foloseşte un înţeles sau altul, sau mai multe simultan. Desigur că acest lucru complică substanţial lucrurile şi, nu uităm că şi în teologie, ca şi în celelalte domenii, avem un nivel de începător, apoi mediu, avansaţi etc. Totdeauna, metodologic, se începe cu nivelul de începător, adică, în cazul nostru, un singur înţeles: cel istoric-literal. Acolo lucrurile sunt clare, concrete şi, până la un punct, chiar şi observabile, măsurabile etc.

În privinţa tâlcuirii capitolului I de la Facere, au existat de timpuriu două metode mari: istoric-literală şi cea alegoric-anagogică. Reprezentanţii primei orientări îl au în frunte pe Sf. Vasile cel Mare şi, alături de el, pe Sf. Efrem Sirul, Sf. Ambrozie cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur şi alţii.

Ne adresăm mai întâi Sfântului Vasile cel Mare, o autoritate de prim rang în tâlcuirea dată în omiliile sale la hexaimeron:

„Îţi este cu putinţă să afli din ce timp a început alcătuirea lumii acesteia, dacă, întorcându-te în urmă cu gândul din timpul de acum, te vei sili să găseşti cea dintâi zi a facerii lumii; vei găsi astfel din care moment este prima mişcare în timp; apoi vei vedea că au fost puse mai întâi, ca nişte temelii şi fundamente, cerul şi pământul

…Cu aceste două margini – cer şi pământ – Moise ţi-a lăsat să înţelegi existenţa întregului univers… Negreşit, au fost făcute odată cu cerul şi pământul şi cele ce sunt între cele două extreme. Deci, chiar dacă Moise n-a spus nimic despre elementele lumii, de foc, de apă, de aer, tu însă, cu propria ta minte, înţelege mai întâi că toate aceste elemente sunt amestecate în tot ce există…

…Înţelege apoi că, dacă cerul ocupă prin natura lui locul cel de sus, iar pământul este în partea cea de jos – că spre cer se ridică cele uşoare, iar spre pământ cad cele grele, că susul şi josul sunt potrivnice unul altuia – Moise, care a consemnat pe cele care sunt prin natura lor foarte depărtate unele de altele, a consemnat implicit şi pe cele care ocupă locul dintre aceste două extreme.”

Luate pe rând, despre „cer”:

„Despre fiinţa cerului ne sunt îndestulătoare cele spuse de Isaia, care, prin cuvinte simple, ne-a dat o idee clară despre natura cerului, zicând: «Cel Ce a întărit cerul ca fumul»[7], adică: Cel Ce a dat cerului, pentru alcătuirea lui, o natură subţire, nu tare, nici groasă. Iar despre forma cerului, ne sunt îndestulătoare tot cele spuse de Isaia, spre slava lui Dumnezeu: «Cel Ce a pus cerul ca o boltă»[8].

…despre „pământ”:

„Acelaşi lucru să ni-l spunem şi despre pământ. Să nu cercetăm cu curiozitate care este fiinţa lui, nici să nu ne sfărâmăm mintea, căutând ce este sub el, nici să căutăm o natură lipsită de însuşiri, care prin ea însăşi ar fi fără însuşiri, ci să ştim bine că toate cîte le vedem la el sînt rânduite pentru a-i da existenţă şi pentru a-i completa fiinţa. Că n-ai să ajungi la nimic, dacă ai încerca să elimini cu raţiunea pe fiecare din însuşirile care sunt în el. Dacă îndepărtezi negrul, recele, greul, densul, însuşirile pe care ţi le dă gustul sau alte însuşiri, pe care le găsim pământului, atunci nu mai rămîne nimic din pământ…

Unii fizicieni spun, cu cuvinte elegante, că pământul stă nemişcat din anumite pricini: din pricina locului pe care îl ocupă în centrul universului şi din pricina distanţei, totdeauna egală cu marginile universului; de aceea nu poate să se încline în vreo parte; aşa că rămâne neapărat nemişcat, pentru că distanţa egală, pe care o are din toate părţile, de jur împrejurul lui, îi face cu neputinţă înclinarea în vreo parte. Locul acesta din centrul universului, pe care pământul îl ocupă, nu l-a dobândit nici ca o moştenire, nici prin sine însuşi, ci este locul lui firesc şi necesar… etc., etc.”

Am citat oarecum din abundenţă, pentru a nu părea chiar scos din context – deşi un citat e tot timpul „decupat” – cei interesaţi pot citi întreg capitolul sau fragmente şi putem trage concluzia preliminară:

Sfântul Vasile vorbeşte despre crearea lumii văzute (cosmosul) în prima zi, având două elemente contrarii: cerul şi pământul. Pentru el, „la început” se referă la începutul acestei lumi. Desigur, Sfântul cunoaşte şi de facerea lumii „nevăzute”, despre care spune:

“La început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul.”

…Dar, după cum se pare, a fost şi înainte de lumea aceasta ceva, care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători şi încă prunci cu cunoştinţa. Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veşnică, pururea fiitoare; în ea, Ziditorul şi Creatorul tuturor a făcut creaturi: lumină spirituală, potrivită fericirii celor ce-L iubesc pe Domnul, firile raţionale şi nevăzute şi toată podoaba celor spirituale, câte depăşesc mintea noastră, ale căror nume nici nu este cu putinţă să le descoperim. Acestea umplu lumea cea nevăzută, după cum învaţă Pavel, zicând: «în El s-au făcut toate, fie cele văzute, fie cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii, fie puteri»[9], fie oştile îngerilor, fie dregătoriile arhanghelilor.

Când, însă, trebuia adusă între existenţe şi lumea aceasta – mai întâi ca o şcoală şi ca un loc de învăţătură a sufletelor omeneşti, apoi, ca să spun pe scurt, ca o locuinţă potrivită tuturor celor supuşi naşterii şi stricăciunii – atunci, de aceeaşi natură cu lumea, cu vieţuitoarele şi plantele din lume, a adus la existenţă şi scurgerea timpului, care se grăbeşte totdeauna, trece mai departe şi nu-şi opreşte deloc drumul.”

„Cerul” înseamnă acum spaţiul cosmic, deocamdată fără nici un corp ceresc, iar „pământul” însemnă în primul rând corpul ceresc, globul pământesc, situat în centrul „cerului” şi nemişcat. Se mai spune că cerul se află în locul cel mai de sus, iar pământul în cel mai de jos. Pentru a înţelege acestea, trebuie cunoscută (astro)fizica lui Aristotel. Acolo, cu privire la sensurile cuvântului „cer” preluate de către Părinţi (Sf. Vasile, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Grigorie Palama şi alţii) se spune:

„Să spunem mai întâi ce înţelegem a fi cerul şi cu câte sensuri se foloseşte cuvântul, pentru a ne deveni mai clar obiectul cercetării. În primul sens, numim cer, substanţa orbitei extreme a universului sau corpul natural care este pe orbita extremă a universului (το περιετόμενον σωμα ύπο της εστάτηςπεριυορας. Sfera stelelor fixe). Într-adevăr, avem obiceiul să numim cer extremitatea şi mai ales regiunea de sus, în care spunem că este aşezat tot ce este divin. În alt sens iarăşi, numim cer corpul continuu cu orbita extremă a universului, în care este Luna, Soarele şi unele dintre astre, căci şi acestea spunem că sunt în cer (Sferele planetare, dintre care cea extremă este continuă cu sfera stelelor fixe). Altfel încă, numim cer corpul care este învăluit de orbita extremă, căci deopotrivă avem obiceiul să numim cer totul şi universul (totul, lumea întreagă: o definiţie asemănătoare găsim în Platon şi de care va ţine cont Aristotel; cele trei sensuri ale lui οσρανός: primul cer, cerul în ansamblu şi universul întreg). Deci „cerul” este folosit cu trei sensuri. Universul care e învăluit de orbita extremă este necesar constituit din totalitatea corpurilor naturale şi sensibile, fiindcă nu există, nici nu e posibil să existe vreun corp în afara cerului.”[10]

Să continuăm cu Sf. Ambrozie cel Mare:

Nu este lucru de mirare că Dumnezeu, Care pe toate le ţine cu puterea Sa şi lumea o cuprinde cu slava Sa cea necuprinsă, a făcut cele ce se văd, de vreme ce le-a făcut şi pe cele ce nu se văd. Şi cine poate tăgădui că cele nevăzute sunt mai presus de cele ce se văd…

…«Dintru început, zice, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul». Şi s-a zidit lumea şi a început să fie ceea ce nu era… Însă şi Îngerii, Domniile şi Puterile, măcar deşi au avut început, erau totuşi atunci când s-a zidit lumea. Căci «toate au fost zidite şi aşezate, fie Scaunele, fie Domniile, fie Începătoriile, fie Stăpâniile, toate printr-Însul şi într-Însul s-au zidit»[11]. (Tâlcuiri la Facere)

Aceste tâlcuiri istoric-literale s-au impus cumva în Biserică şi au fost dominante în perioada dintre sec. IV-XIX. Ele au fost socotite ca fiind cele mai limpezi şi coerente şi, astfel, potrivite pentru tâlcuirea facerii lumii văzute. Este totuşi adevărat că au existat fel de fel de controverse pe această temă chiar în timpul scrierii hexaimeroanelor (sfârşitul sec. IV) Iată un exemplu:

„Tot astfel, neînţelegând crearea celor două ceruri, ei nu pricep de ce Apostolul (Pavel) a vorbit şi de un al treilea cer[12], de aceea susţin că în această privinţă lucrurile nu sunt limpezi. Or, întrucât stă scris, zic ei, că la început a fost creat doar un singur cer, iar după aceea se vorbeşte şi de crearea unui al doilea cer, prin care se înţelege tăria cerului, urmează că în afară de aceste două ceruri de care vorbeşte Moise, nu se poate cugeta că ar mai exista şi un al treilea nici după ce a fost creată tăria şi nici înainte de crearea celui de la început. Căci dacă cerul a fost creat încă de la început, atunci e limpede că de atunci şi-a luat început şi creaţia, căci nu i s-ar fi dat numele de „început” dacă înaintea cerului ar fi existat o altă începătură, bine ştiind că ceea ce este pe locul al doilea nu poate nici să fie pe locul prim nici să fie categorisit ca atare.

Şi cu toate acestea, Pavel pomeneşte şi de un al treilea cer, chiar dacă facerea lumii nu ştie de aşa ceva. Or, atunci nici cele pomenite nu constituie o contradicţie.”[13]

La acele întrebări sau nedumeriri, sau chiar contestări, Sfântul Grigorie a arătat faptul că, deşi Scriptura – aici Facerea – nu vorbeşte în versetul I, 1 decât de un cer, a mai putut foarte bine exista un alt cer înaintea acestuia şi chiar înainte de „la început”. Este vorba de cerul îngerilor, care, aşa cum s-a arătat, a apărut înaintea cerului lumii văzute. Dacă vreţi:  

primul cer este cerul îngeresc şi nevăzut, netrupesc, nematerialnic;

al doilea cer este cel din versetul 1, „o sferă fără de stele”;

al treilea cer este cel din ziua a doua, numit şi „tăria”.

Nu vrem să spunem neapărat că aceasta este numerotarea Sfântului Pavel din Corinteni, ci doar să arătăm raţionamentul sfinţilor fraţi capadocieni: înaintea cerului din ziua întâi („începutul”) a mai fost unul şi bineînţeles că şi în ziua a doua a apărut un altul („tăria”).

Cum spuneam, în paralel au existat în Biserică încă din timpurile post apostolice, şi tâlcuirile alegoric-anagogice. Începând cu sec. XIX, aceste tâlcuiri au devenit dominante în Biserică, din motive pe care am putea să le găsim mai târziu.

Un exemplu de astfel de tâlcuire, îl găsim într-o notă explicativă a ediţiei româneşti din 1805[14] a tâlcuirii Sfântului Teofilact al Bulgariei, anume ca notă explicativă în comentariul de la Matei XII, 7-8.[15]:

„Anagogic, când prin spusele Scripturii ne suim de la Biserica pământească la cea cerească, de la oameni la îngeri, de la zidiri la Ziditor, până la cea Una, Sfânta şi Preaînalta Treime, de unde nu este cu putinţă a trece mai înainte. Adică atunci când zicem „Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere I, 1), prin „cer” înţelegem pe îngeri, iar prin „pământ”, pe oameni.”

Citatul respectiv nu face nicio trimitere patristică, Părintele respectiv şi, eventual, opera sa. Citatul a fost dat ca exemplu de tâlcuire anagogică, dar vedem că el s-ar potrivi cumva mai degrabă înţelesului alegoric: „alegoric – când înţelegem altceva decât cele spuse” potrivit aceleiaşi surse. Rămâne, deci, un semn de întrebare: pe baza căror surse patristice sau ce Tradiţie a dus la această tâlcuire alegorică? Nu excludem cu totul posibilitatea existenţei acestor tâlcuiri, dar nici noi nu am găsit-o, cel puţin până acum, şi nici cei care emit această tâlcuire nu au furnizat-o. Nu vrem prin aceasta să punem cumva sub semnul întrebării nivelul duhovnicesc al acelor părinţi nemţeni, nivel pe care îl presupunem ca a fi mai ridicat ca al nostru, fie şi numai prin faptul că au vieţuit în acel loc şi acel timp.

Trecem mai departe.

Intrând în secolul al XX-lea, aşa cum am spus, tâlcuirea alegorică/simbolică câştigă terenul catehismelor şi manualelor de dogmatică. Câteva exemple:

„Prin cuvântul „cerul” din primul verset al cărţii Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, se înţelege lumea nevăzută a cerului, adică îngerii. (Întrebarea 107 din Catehism[16])  

„Lumea îngerilor, creată de Dumnezeu, este exprimată prin cuvântul cer din Scriptură: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere I.1).”[17]

„Numeroşi sfinţi, plecând de la cuvintele cu care începe cartea Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea I, 1), spun că prin cer – în opoziţie cu pământul – trebuie să înţelegem universul, în totalitatea lui, deci întreaga creatură în afară de pământ. (subl. ns.)”[18]

Autorii manualului au avut aici o exprimare oarecum ambiguă: am putea înţelege şi suntem de acord că „cerul” exclude pământul în calitatea sa de glob pământesc. Mai puţin clară este expresia „întreaga creatură”. Aici ni se pare că nu ar trebui amestecate creaturile „nevăzute”, „netrupeşti”, adică îngerii cerului „nevăzut” şi imaterial, cu creaturile din cerul „văzut” şi material, adică, luminătorii, corpurile cereşti. Oricum, acestea sunt făcute mai târziu, în ziua a 4-a, şi în ziua întâi nici nu existau.

Dacă aşa stau lucrurile, în ziua întâi:

„cerul” = cosmosul (fără niciun corp ceresc);

„pământul” = globul pământesc (nevăzut şi netocmit, nevieţuit).

Un alt exemplu:

„Prin cerul făcut la început, nu trebuie înţeles cerul cel văzut numit de Scriptură tărie. „Sfânta Scriptură n-a vorbit despre cerul acesta, ci despre alt cer, nevăzut de noi, după care este cerul acesta văzut de noi, numit tărie.”[19] Iar cerul nevăzut nu poate fi decât lumea îngerilor, creată înaintea lumii materiale (subl. ns.)”[20]

Cu următoarele comentarii[21]:

Cerul şi pământul: „prin cerul şi pământul (ebraism) se înţelege rezultatul creaţiei, cosmosul ordonat, existenţa întregului univers (Sf. Vasile cel Mare). Alţi Sfinţi Părinţi înţeleg lumea îngerească şi cea materială”[22]. „Pentru majoritatea interpreţilor antici, cerul din acest verset nu este totuna cu tăria din versetul 8. După Philon şi Origen, de pildă, aici este vorba despre lumea incorporală, inteligibilă, noetică (Opif. 29 şi 36; De princ. II, 9, 1 şi II, 9, 6). Textul Masoretic: şamayim, întotdeauna la dual, ceea ce stă la originea traducerii frecvente cu ceruri[23].

Să reluăm acum ceea ce, în sfârşit, este un citat patristic, anume cel din Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, II, 13. Ca să-l înţelegem mai bine, am recurs la expandarea lui:  

„De aceea, de asemenea, profetul a menţionat că, mai întâi de toate a avut loc facerea cerului, ca un fel de acoperiş, spunând: „La început a făcut Dumnezeu cerul” – adică, prin intermediul „primului” principiu a fost făcut cerul, aşa cum am arătat deja. Şi prin „pământ”, el înţelege baza şi temelia, aşa cum prin „adânc” înţelege mulţimea apelor; vorbeşte şi de „întuneric” în relatarea despre cerul pe care Dumnezeu l-a făcut să acopere apele şi pământul ca un capac… Prin urmare, cerul, fiind ca un acoperământ în formă de cupolă, a învăluit materia care era ca un bulgăre. Şi aşa un alt profet, pe nume Isaia, a vorbit cu aceste cuvinte: „Dumnezeu este Cel care a întins ca o cămară cerul mantie şi l-a întins ca un cort a locui”… Prin urmare, la începutul istoriei şi facerii lumii, Sfânta Scriptură nu a vorbit despre această tărie [pe care o vedem], ci despre un alt cer, care ne este invizibil, după care acest cer pe care îl vedem a fost numit „tărie”, şi din care jumătate din apă a fost luată ca să poată servi la ploi, averse, şi rouă pentru omenire. Şi jumătate de apă a fost lăsată pe pământ pentru râuri, fântâni şi mări. Apa, apoi, acoperind tot pământul, şi în special locurile sale goale, Dumnezeu, prin Cuvântul Său, a făcut ca apele să se adune la un loc, şi uscatul, care în trecut a fost nevăzut să fie nevăzut. Pământul devenind astfel văzut, era încă fără formă. Prin urmare, Dumnezeu l-a modelat şi împodobit cu tot felul de ierburi şi seminţe şi plante.”[24]

E cumva de mirare că în materialele citate este invocat acest citat relativ puţin cunoscut, când, mai la îndemână ar fi fost chiar Sf. Ioan Gură de Aur:

„V-am arătat ieri, după cum vă amintiţi, că fericitul Moise, istorisindu-ne creaţia acestor stihii văzute, spunea: «La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul; şi pământul era nevăzut şi netocmit». Şi v-am spus şi pricina pentru care a făcut Dumnezeu pământul netocmit şi fără de formă şi cred că ţineţi minte bine tot ce eu v-am spus. Astăzi trebuie neapărat să mergem mai departe. După ce Moise a spus: „şi pământul era nevăzut şi netocmit”, ne arată precis ce „era nevăzut şi netocmit”, grăind:

„Şi întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei”.[25]

De ce am ales acest citat? Deoarece, iată Sf. Ioan ne înfăţişează un paradox: cele două stihii – cerul şi pământul – din ziua întâi a facerii lumii sunt văzute, dar în versetul următor se spune despre pământ că era „nevăzut şi netocmit”. Aceasta este expresia din Septuaginta. Aşa s-a tradus la noi, începând cu Biblia 1688, până la Biblia 1914. După aceea, bibliile româneşti au început să folosească varianta Vulgatei: „netocmit şi gol”, „inanis et vacua”, îngreunând, prin aceasta, înţelegerea acestei subtilităţi. Şi anume, iată că ceva poate fi, în acelaşi timp, văzut şi nevăzut. Despre „pământ”, s-a explicat şi la Sf. Ioan, şi la Sfinţii Vasile cel Mare, Ambrozie cel Mare şi ceilalţi, că aici desemnează în mod clar globul pământesc. Se arată pe larg şi de ce era nevăzut, dar nu mai intrăm şi în aceste detalii, cine doreşte poate consulta hexaimeroanele. Deci, cu toate că este numit „nevăzut”, pământul a fost socotit de către toţi în toate locurile şi timpurile ca ceva material, sub simţuri, trupesc, deci văzut.

Atunci, nu trebuie să ne mire faptul că şi cerul văzut a fost în momentul iniţial un cer „nevăzut”. Pricina pentru aceasta putea fi desigur alta decât cea a pământului: lipsa luminii din cosmos, timp de 12 de ore, adică prezenţa la acel început a întunericului din cosmos. Se poate oricând replica faptul că aceasta nu este decât o simplă speculaţie fără acoperire scripturistică, acolo nu este spus aşa ceva. Dar, iată, la fel stau lucrurile şi cu privire la celălalt termen „netocmit”. În Scriptură, se spune doar despre pământ că era netocmit însă Sf. Vasile spune în Hexaimeron

„Acelaşi lucru îl putem spune şi despre cer. Nu era încă terminat şi nici nu primise propria lui podoabă; nu era luminat nici de lună, nici de soare şi nici încununat cu cetele de stele. Deci n-ai păcătui faţă de adevăr dacă ai spune că şi cerul era „netocmit”.”

Şi atunci, îndrăznim şi noi, nădăjduind că nu păcătuim faţă de adevăr: dacă nu era luminat nici de lună, nici de soare, nici de stele şi era, cum am spus, cufundat în întuneric timp de 12 ore, perioada numită de Dumnezeu „noapte”, atunci acest cer iniţial era şi el nevăzut, fiind, prin natura sa „văzut”.

Reluăm comentariile părintelui Uscă: „Prin cerul făcut la început, nu trebuie înţeles cerul cel văzut numit de Scriptură tărie. Sfânta Scriptură n-a vorbit despre cerul acesta, ci despre alt cer, nevăzut de noi, după care este cerul acesta văzut de noi, numit tărie.” Iar cerul nevăzut nu poate fi decât lumea îngerilor, creată înaintea lumii materiale.”

Mai degrabă, credem noi, după cum am arătat mai sus, că, deşi cerul din Facerea I, 1 nu este tăria (aici în consens unanim), acest cer nevăzut nu este neapărat lumea îngerilor, adică cea făcută înaintea lumii materiale, ci tot un cer material, dar fără de lumină şi luminători, adică „nevăzut şi netocmit.” Acest cer este altul decât cerul nevăzut al îngerilor, făcut (cum se consideră aproape în unanimitate) înaintea lumii fizice, materiale, „văzute”.

Legat de tâlcuirile alegorice, menţionăm şi cuvântul deosebit de tranşant al Sf. Efrem Sirul:

„Nimeni să nu creadă că zidirea cea de Şase Zile este o alegorie… şi, de asemenea, că unele nume înfăţişate în acea istorisire fie nu înseamnă nimic, fie înseamnă altceva. Dimpotrivă, trebuie să ştim că întocmai cum cerul şi pământul ce s-au zidit întru început sunt chiar cerul şi pământul, iar nu altceva ce s-ar înţelege sub numele de cer şi pământ…” (Tâlcuire la Cartea Facerii, 1)

Asemenea şi Sf. Ioan Damaschin:

Pentru zidirea cea văzută. Cap 5.

Acesta Dumnezeul nostru, Carele în Troiţă în unime se proslăveşte, au făcut cerul şi pământul, şi toate cele ce sunt într-însele…

Deci fiindcă Scriptura zice cer, şi cer al cerului, şi ceruri, şi ceruri ale cerurilor, şi fericitul Pavel zice că s-a răpit până la al treilea cer. Zicem că la facerea lumii am luat că s-a făcut cerul acela pre carele filosofii cei de afară îl numesc sferă fără de stele, luând dogmele lui Moisi şi făcându-le ale lor…

Deci cerul cerului este cerul cel mai întâi, deasupra tăriei fiind. Iată două ceruri: Că şi pre tărie o au numit Dumnezeu cer… Încă obicei este şi al limbii evreieşti pre cer a-l numi cu nume de multe. Deci cerul cerului vrând să zică, cerurile cerurilor a zis, care însemnează pre cerul cerului, carele este deasupra tăriei…” (Dogmatica) etc.

Singurul pasaj „(neo-)patristic” cu adevărat clar şi fără echivoc aparţinând tâlcuirii alegoric/anagogice l-am găsit la Sf. Nicolae Velimirovici (sec. XX):

„S-a zis: „Întru început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” Prin „cer”, se înţelege împărăţia realităţilor duhovniceşti, nevăzute şi netrupeşti. Prin „pământ”, se înţelege suma simbolurilor acelor realităţi, văzute şi trupeşti. Pământul este, aşadar, o imagine simbolică a cerului.”[26]

Sfântul Nicolae Velimirovici a fost supra numit un „Ioan Gură de Aur” al veacului trecut, şi putem presupune că a avut o motivaţie puternică pentru a prezenta studenţilor teologi sârbi această tâlcuire simbolică. Dar nădăjduim că este clar pentru oricine: aceasta nu este o privire istorică, cronologică. Nu poate avea în vedere acel „la început” al timpului şi spaţiului. Este vorba aici de simboluri, metafore, care au un scop anagogic şi nu istoric, ca în omiliile tip hexaimeroane.

Impresia lăsată de acest citat, ca şi acel al părinţilor de la Neamţ, este clar una poetică, estetică, morală şi nicidecum ştiinţifică, istorică. Şi nu e nimic rău în asta, Biblia nu este numai o carte de ştiinţă, ci şi o carte poetică (estetică, artistică) şi morală. Totul este ca nu cumva să amestecăm planurile sau ca planul „poetic”, socotit a fi mai duhovnicesc, să-l excludă pe cel istoric, ce se socoteşte începând din sec XIX că ar aparţine doar ştiinţei seculare. Acesta e pericolul sesizat în ultima vreme în teologia academică.

La sfârşit, putem trage următoarele concluzii (personale desigur, dar totuşi cu o acoperire scriptural-patristică):

– Dumnezeu este creatorul văzutelor tuturor şi nevăzutelor, indiferent ce s-ar putea înţelege prin acestea.

– Dacă prin cele „nevăzute” se înţelege lumea îngerilor, sau chiar înşişi îngerii, atunci, din punct de vedere al unei succesiuni cronologice, istorice, temporale, mai întâi au fost făcute cele „nevăzute”. Dacă prin „cer nevăzut” se înţeleg cele menţionate, atunci el este făcut mai înainte de cele văzute şi nu în acelaşi timp, deci nu în acelaşi început.

– Cei care preferă tâlcuirea alegoric/anagogică ar trebui să nu părăsească pe aceea recomandată de Părinţii din vechime: cea istoric/literală. Deci, potrivit aceleia: „La un început (al aducerii la existenţă) a fost făcut „cerul nevăzut” (îngerii), şi la alt „început” ceea ei numesc „pământul” adică cele materialnice, trupeşti.

Cartea Facerii, capitolul I, în mod vădit relatează crearea lumii acesteia văzute, despre îngeri nu se face nicio menţiune pe tot cuprinsul acestui capitol. Începutul facerii lumii văzute este un început al spaţiului şi timpului, este acel început în care, da, au fost create simultan cerul şi pământul, lumea îngerilor, „cerul nevăzut” fiind deja creată anterior acestei lumi văzute.

Faptul că întâlnim – în Tradiţie şi nu în Scriptură! – noţiunea de „cer nevăzut”, nu înseamnă obligatoriu că acesta era neapărat cerul îngerilor. S-a atribuit acest adjectiv de „nevăzut” şi pământului – indiferent ce s-ar înţelege prin el – şi, de data aceasta, chiar în Scriptură!

Până la urmă, ce înseamnă „nevăzut”? Este ceva ce nu se poate vedea cu simţul văzului, deci cu ochii. Dar cu ochii cui?

Dumnezeu pe toate le vede în tot timpul şi locul şi pe El Însuşi, şi toată creaţia, fiind cu totul nevăzut. Deci nu de Dumnezeu este vorba, ci de văzul creaturilor Sale ce au acest simţ: îngerii, păsările, peştii, animalele, omul. Întrucât este vădit că cele din Cartea Facerii se referă la lumea văzută şi nu la cea a îngerilor făcută anterior, rezultă că ne referim la fiinţele „trupeşti”: păsările, peştii, animalele, omul. Vieţuitoarele neînţelegătoare nu intră în acest cadru, deci rămâne omul, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Acesta nu-L poate vedea nici pe Dumnezeu şi – cel puţin după căderea în păcat – nici pe îngeri şi lumea (cerul) lor.

Dar mai sunt aspecte ale nevederii care se întâlnesc aici, cum ar fi anume absenţa luminii. În ziua întâi a creaţiei, primele 12 ore ale nopţii sunt învăluite într-un întuneric adânc şi, da, în această fază, şi cerul şi pământul sunt complet nevăzute oamenilor. Nu are importanţă că în această zi ei pur şi simplu nu există, ci de faptul că, de ar fi fost, nu ar fi putut vedea absolut nimic primele 12 ore ale nopţii. Se ştie că, în absenţa luminii, nici nu există ochi.

La porunca „Să fie lumină!”, s-a făcut instantaneu lumină în tot cosmosul şi atunci cerul primei zile, care nu e acelaşi cu „tăria” din ziua a doua, s-a luminat, fiind astfel „văzut”. Pământul rămâne „nevăzut” în sensurile arătate mai sus de către Părinţi.

În ce priveşte tâlcuirea alegoric/anagogică, cu toate că poate ar avea un aport de zidire duhovnicească, socotim cu smerenie că implică mai degrabă riscuri legate de mai multe aspecte din Cap I Facere. Dacă luăm simultan în considerare ambele aspecte ale tâlcuirii istorice şi a celei alegorice, ele trebuie luate complementar şi fără amestecare, fiecare referindu-se la altceva. Amestecarea lor în acelaşi duce la mari confuzii cum ar fi:

Dacă în ziua întâi „cerul” este „lumea îngerilor” (sau chiar îngerii), „pământul” nu are cum să fie „oamenii”. Aici este clar o privire cu totul alegorică, ce nu se potriveşte deloc planului istoric, iar în acest caz, „la început” nu înseamnă începutul zilei creaţiei, al istoriei, ci doar ceva simbolic.

Acelaşi lucru, dacă prin „cer” s-ar înţelege creaţia nevăzută (lumea îngerilor) şi prin „pământ” creaţia „văzută” (cosmosul fizic, natura cu oamenii): începutul lor temporal nu este simultan, iar lumina şi întunericul acelor zile, zilele însele[27], deci timpul, se referă strict la cosmosul cel „văzut” şi nu la cel îngeresc nevăzut. Căci dacă se amestecă cele două planuri, nu se mai înţelege: când fost de fapt făcută lumea văzută? În ce moment al timpului, al zilei întâi ar apărea ea? Întunericul şi lumina, seara, dimineaţa, ziua, noaptea sunt şi ele literale, perioadele temporale cunoscute sub aceste nume, sau nu, alte perioade, stadii, trepte evolutive?

Se spune mai nou de exemplu că „zilele” nu sunt de fapt zile de 24 de ore[28], ci perioade imense şi nedeterminate de timp. Alţi contemporani contestă ordinea succesiunea apariţiei: întâi globul pământesc ziua 1, apoi toţi luminătorii (planete, stele) în ziua a patra etc. Tâlcuirea alegorică permite toate aceste artificii şi speculaţii, în vreme ce tâlcuirea istoric-literală – recomandată şi aplicată cu tărie aşa cum am văzut de Sfinţii Părinţi, cel puţin până în sec. XIX – elimină aceste riscuri şi ne ţine în hotarele sigure ale revelaţiei scripturistic-patristice. Faptul că întâlnim această tâlcuire literală şi la neo-protestanţii fundamentalişti nu trebuie să ne tulbure câtuşi de puţin: temeiul nostru, aşa cum s-a văzut, sunt Sfinţii Părinţi, pe care exact aceia îi ignoră şi desconsideră, spre a lor pierzanie.

Scopul acestui mic studiu, care desigur nu a epuizat nici toate aspectele şi nici toate citatele patristice, a fost acela de a recupera tâlcuirea patristică tradiţională literar-istorică, ce ni s-a părut că este tot mai mult lepădată, ca fiind un obstacol în calea evoluţionismului teist academic. După cum se ştie, acest demers a fost strălucit iniţiat de către părintele Serafim Rose în secolul trecut[29], demers care a dat şi continuă să dea şi astăzi binecuvântate roade duhovniceşti.

Noi să ne ţinem, cu ajutorul lui Dumnezeu de cele ale Scripturii şi Tradiţiei, şi aşa făcând nu ne vom rătăci şi ne va fi spre mântuire.

 Sursa articolului: Scribd


[1] Sf. Teofilact arhiepiscopul Bulgariei Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, Sofia, Bucureşti, 2002, p. 11.

[2]Sf. Atanasie de Paros, Dogmatica, Mânăstirea „Portăriţa”, Jud. Satu Mare, 2001, p. 166.

[3]Sf. Teofilact arhiepiscopul Bulgariei Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, p. 10.

[4]Istoria, care nu este doar o reflecţie asupra trecutului, se construieşte în funcţie de regulile unei metode ştiinţifice… Metoda de cercetare a istoriei se sprijină pe un ansamblu de ştiinţe auxiliare care îl ajută pe istoric să îşi construiască povestirea. (http://ro.wikipedia.org/wiki/Istorie)

[5]Cele şase zile (ale Facerii).

[6] Rom., 1, 20.

[7] Isaia, 51, 6.

[8] Isaia, 40, 22.

[9] Col., 1, 16.

[11] Coloseni I, 16.

[12]II Cor. XII, 2.

[13]Sf. Grigorie de Nyssa Cuvânt apologetic la hexaimeron, către fratele său Petru, PSB, 30, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 94.

[14]Aparţinând cuvioşilor Gherontie şi Grigorie de la Mânăstirea Neamţ.

[15]Sfântul Teofilact arhiepiscopul Bulgariei Tâlcuirea Sfintei Evanghelii a lui Marcu¸ p. 12

[17]Îndrumări misionare, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 153.

[18]Teologia dogmatică – Manual pentru seminariile teologice, Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 151.

[19]Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, II, 13.

[20] Pr. Ioan Sorin Uscă Facerea, Christiana, Bucureşti, pp. 10-11  http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/fisiere/carti/facerea.pdf

[22]Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 22.

[23]Septuaginta 1, Geneza. Exodul. Leviticul. Numerii. Deuteronomul, Colegiul Noua Europă/Polirom, Bucureşti/Iaşi, 2004, p. 51.

[25]Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I)¸ P.S.B. 21, E.I.B.M.B.O.R. Bucureşti 1987, p. 47.

[26]Sf. Nicolae Velimirovici Simboluri şi semne, Predania, Bucureşti 7517/2009, p. 18.

[27]Faptul că este sunt mai nou socotite a fi perioade de timp uriaşe şi nedeterminate nu schimbă această situaţie cu nimic.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s