Părintele Iachint (Mănăstirea Putna): Taborul – candela nădejdii înaintea unui val de întuneric

„Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit; pe Acesta să-L ascultați” (Matei 17, 5).

Știind Mantuitorul nostru că omul întotdeauna slăbește cu sufletul în vremea suferinței, a voit ca, mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie, să-Și îmbărbăteze ucenicii, încredințându-i, printr-o minune de taină, că El este cu adevărat Mesia, Cel vestit de prooroci. (…)

„O, adâncul bogăției și al înțelepciunii, și al științei Lui Dumnezeu!… Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine s-a făcut Lui sfetnic?” (Rom. 11, 33-34). A revărsat Domnul pe Tabor în inima ucenicilor Săi un strop de bucurie înaintea unui noian de suferințe. A aprins în sufletele lor o candelă a nădejdii înaintea unui val de întuneric. Le-a îngăduit să guste cereasca lumină, pentru ca, în vremea răstignirii, să nu se îndoiască.

Nu te bucura deci, apostole Petre, mai înainte de a suferi și de a ne vesti Evanghelia Mântuirii. De vei rămâne cu Domnul pe Tabor, atunci cine se va mântui, cine va învăța, cine Se va răstigni pentru noi? Cine va muri și Cine va învia pentru noi? Sau cine, în locul tău, mai cu îndrăzneală va învăța, va suferi și cu capul în jos se va răstigni? Cine va mărturisi pe Hristos înaintea cezarilor Romei?

Vino iarăși la noi, Iisuse, nu-l asculta pe Petru! Coboară de pe Tabor și vino în casele noastre, în sufletele noastre! Vino aici unde suferim și ne trudim pentru pâine! Vino aici, unde ne răstignim de oameni, de diavoli, de patimi! Și, dacă Petru nu vrea să coboare, Tu lasă-l pe munte și vino la noi, în inimile noastre!

Învață-ne cum să ne mântuim, arată-ne cum să răbdăm. Deprinde-ne să ducem crucea vieții. Învață-ne cum să ne răstignim. Vino și suferă Tu pentru noi, răstignește-Te în locul nostru, gustă Tu înainte paharul morții, arată-ne calea cea noua a mântuirii prin suferință.

O, cum nu am dori să rămânem cu Petru pe muntele Tabor! Dar noi purtăm trupuri ce se sugrumă de boli, de pofte și de patimi. În noi, avem inimi aprinse de ură. Acasă, ne așteaptă copiii, cerându-ne pâine…!

O, cum am dori să ne desfătăm cu Petru acolo, pe muntele Tabor! Dar ne vedem împresurați de neguri, de păcate. Deci nu ne părăsi, Iisuse, ci vino la noi în vâltoare, la marginea muntelui. Aici Te așteptăm, cu ceilalți ucenici, cu Toma și Andrei, cu Iacov și Matei, cu Iuda și Vartolomeu, cu Simon și Tadeu. Flămânzi și goi, străini și orfani, copii și bătrâni, văduve și săraci, bolnavi și îndurerați, cu toții Te dorim, Te așteptăm; vino și Te împacă cu noi. Coboară și mai jos, la marginea mrăii, acolo unde se zbate viața în valuri, acolo unde se zbat corăbii de stânci și atâtea pânze se sfâșie, atâtea vâsle se rup, atâtea suflete se îneacă de sila cumplită a valurilor. Noi știm că muntele cu liniștea și singurătatea lui Te cheamă la rugăciune, dar totuși, privește cu milă devale, spre mare. Acolo, în zare, se înalță talazuri, se sfărâmă maluri cu atâta furie… Și aceasta este lumea. Și în valuri, corăbii se luptă cu marea, cu vântul, cu noaptea. Și acesta este omul.

Deci vino acolo, în mijlocul mării, în inima omului, în sânul familiei. Acolo unde se amestecă lumina cu întunericul, viața cu moartea, bucuria cu suspinul, pâinea cu țărâna, dreptatea cu minciuna, mierea cu otrava, dragostea cu ura, vinul cu otețul, timpul cu veșnicia. Vino aici, unde suferim noi oamenii, împacă-Te cu noi, schimbă fața lumii, potolește marea, liniștește inimile, unește într-un cuget sufletele noastre.

Și, într-adevăr, fără zăbavă, Iisus Hristos S-a coborât din nou la oameni, căci pentru ei venise El în lume. Taina săvârșindu-se, norul s-a ridicat din nou la ceruri, Moise și cu Ilie nu s-au mai văzut, lumina a dispărut, iar Iisus a mers jos la poala muntelui, la marginea mării, în zarva mulțimii, în freamătul lumii, în calea Samariei, pe drumul Iudeii, în clocotul urii, în mâinile arhiereilor, pe crucea Golgotei.

Acolo Îl așteptau oamenii – unii cu stâlpări de finic, alții, cu pietre în mâini; acolo Îl căutau mulțimile – unele, ca să-L vadă și să se tămăduiască, altele ca să-L ispitească, să-L prindă și să-L răstignească. Și Iisus Hristos S-a dat spre moarte, S-a răstignit pentru sufletele noastre.

Să nu se laude, deci, Taborul mai mult decât Golgota, nici bucuria, împotriva întristării. Ci și Taborul, și Golgota împreună să se veselească; și bucuria, și suferința prin Hristos să se unească. Golgota, prin crucea durerii, ispășește pe pământ păcatele oamenilor. Taborul, prin văpaia luminii de veci, răsplătește dincolo virtuțile creștinilor. Căci pe pământ este locul ispitelor, al căderilor, al trudelor și al încercărilor, al răstignirii, al morții și al învierii – iar dincolo este locul odihnei, al slavei și al vieții de veci.

Aceasta însă nu o înțelegea Petru și, ca el, nu o înțelegem nici noi, oamenii. Dar o fericire neclădită pe temelia suferinței nu durează decât o singură zi. Dornic de o asemenea fericire, omul se grăbește să și-o facă cu mâinile sale. Își acoperă gropile în cale, își seamănă flori în locul spinilor, nivelează mormintele, presară în jur aromate, îmbracă haine ispititoare, își umple masa cu îndestulare și ochii, și buzele, și inima, cu tot felul de rele plăceri. Și, stând în pragul casei, își spune grăbit: sunt fericit.

Dar, prin colțurile casei, intră înlăuntru boala, suferința, sărăcia și moartea; și, îndată, palatul fericirii omenești se risipește ca și turnul Babilonului.

Iisus Hristos ne-a arătat o altă cale de urmat, care duce la fericirea veșnică, dincolo de mormânt. Și această cale este trăirea cu adevărat a unei vieți creștinești, ce se poate dobândi numai printr-o schimbare totală a comportării noastre. Domnul nostru Iisus Hristos a venit să schimbe fața lumii; să ne schimbăm, deci, și noi viața. Să lepădăm ura, mânia, răutatea, desfrânarea, minciuna, beția, lenevirea și celelalte patimi. Să ne facem oameni noi, plini de dragoste, bunătate, milă, plini de pacea unei adevărate trăiri creștinești. Și, pentru o asemenea schimbare sufletească, este nevoie să mergem oare așa de departe, până la Taborul Galileii? O, nu! Este prea greu pentru noi. Dar Mântuitorul nostru a înălțat pretutindeni câte un Tabor duhovnicesc. Acestea sunt sfintele biserici și inimile noastre. Pe aceste două dumnezeiești altare, Iisus Hristos întotdeauna Se jertfește, Se răstignește, ni Se dăruiește plin de bunătate, de dragoste, de lumina divină. (…)

Dar Dumnezeu Tatăl ne-a poruncit pe muntele Tabor: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit (…) pe Acesta să-L ascultați” (Matei 17, 5). Așadar, dacă voim să ne asculte Dumnezeu, trebuie să-L ascultăm și noi. Dacă voim să Se schimbe Dumnezeu spre milă, să ne schimbăm și noi spre dragoste și ascultare… Dacă voim să ne audă Iisus Hristos, să-L auzim și noi când ne învață. Puțin aluat toată frământătura o dospește. Puțina silință de tot darul se împărtășește. Dar cel mai greu de convins, cel mai greu de schimbat este omul. El nici din dragoste, nici de vargă, nici de frica morții nu se hotărăște odată să rupă legătura cu păcatul.

Toate zidirile ascultă fără greș de Ziditorul lor. Ele cunosc vremea sosirii și plecării lor, vremea hranei, a cântării și a tăcerii lor. Numai omul vrea să trăiască în neorânduială. Păsările cerului se înțeleg fără grai omenesc. Fără știință de carte și calendar, ele știu când trebuie să plece în țările calde. Se adună din timp, se sfătuiesc, apoi, luându-și rămas bun de la cuiburile lor, se pierd spre zările albastre. Firul de grâu cunoaște și el vremea lui. Din vreme începe a se îngălbeni sub razele soarelui, apoi smerit își pleacă spicul îngreuiat de boabe și așteaptă secera, să-l taie. Codrul cunoaște și el timpul toamnei și din vreme își schimbă veșmântul verde în altul de reculegere. Numai noi, oamenii, nu vrem să ne schimbăm din starea noastră, din trăirea noastră păcătoasă. Iisus Hristos este gata să ne dea tot ce dorim, tot ce ne trebuie. Dar, mai întâi așa ne răspunde: Schimbați-vă voi și Mă voi schimba și Eu. Să lăsăm noi mânia, ura și răzbunarea și va lăsa și El mânia Sa asupra noastră. Trăiți voi în unire și adevărată dragoste și vă va primi întru dragostea Sa. Să facem milă cu cei săraci și sărmani și va face și El milă cu sufletele noastre. Să părăsim toată desfrânarea și uciderea de fii și va lua de la noi bolile, sărăcia și toată lacrima din ochi. Să scoatem din inimile noastre zavistia, minciuna, pofta, beția și tot păcatul și ne va da ploaie la vreme, izvoare de apă, vânturi line, tihnă în casă și pâine pe masă. Deci: Lăsați voi și voi lăsa și Eu; schimbați-vă voi și mă voi schimba și Eu. Așa ne grăiește Multmilostivul Dumnezeu.

Să luăm deci aminte la cuvintele acestea. Să alergăm la sfânta biserică atât cât mai avem vreme. Să ne rugăm în ea cu toată credința și dragostea. Să ne schimbăm haina sufletului prin spovedanie curată, prin sfintele Taine și prin multă, cât mai multă milostenie și dragoste. Și, de vom trăi așa, vom putea birui toate greutățile vieții, toate ispitele trupului, toate șoaptele diavolului. Atunci rugăciunea noastră va fi bine primită, viața, liniștită, sfârșitul, luminos. Și venind la biserica, nu ne vom mai intoarce goi, caci darul se va odihni in coliba inimii noastre si atunci vom putea spune plini de bucurie, împreună cu Petru: „Doamne, bine este nouă ca să fim aici“ (Matei 17, 4).

Cuvântul Ortodox

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s