Povestirea Sfântului Dionisie Areopagitul despre Sfântul Carp și doi păcătoși. Iubirea lui Dumnezeu versus răutatea inimii noastre.

Într-o scrisoare, Sfântul Dionisie Areopagitul povestește o întâmplare pe care i-o relatase Sfântul Carp.

La un moment dat, Sfântul Carp s-a mâhnit foarte tare, din pricina unui necredincios care a smintit pe cineva din Biserică și l-a atras la necredința sa. Într-atât s-a amărât asupra celor doi, încât a uitat porunca iubirii și a început a se ruga lui Dumnezeu să îi piardă pe aceia, pentru alunecarea lor din dreapta credință.

Continuă lectura

Sfinţii Mucenici Serghie şi Vah

Sfinții Mucenici Serghie și Vah erau senatori romani și credinciosi sfetnici ai împăratului Maximian. Creștini fiind, își tăinuiau credința, din pricina prigonirii creștinior ce se făcea în vremea aceea. Când a venit însă vremea muceniciei lor, a îngăduit Domnul de au fost pârâți împăratului pentru credința ce o aveau în Hristos.

Maximian îi iubea, pentru credincioșia lor în slujba pe care o aveau, pentru vitejia și pentru neînfricarea pe care o dovediseră în nenumărate rânduri însă el nu putea suferi ca zeii lui să fie defăimați. A socotit astfel să îi prindă cu vicleșug pe cei doi iubitori de Dumnezeu. A făcut un praznic în capiștea lui Die și, băgând de seamă că cei doi (pe care, de fapt, îi urmarea, să vadă ce vor face) – nu intraseră în capiște să aducă jertfe idolului, i-a întrebat despre credința lor și acestia au mărturisit că sunt creștini.

Continuă lectura

O întrebare

ruga femeii cananeenceCâți dintre noi cei de azi, care ne socotim pe noi înșine a fi ortodocși – am suferi cuvântul acesta, chiar de ni l-ar adresa, personal, Însuși Hristos: „lasă întâi să se sature copiii. Căci nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor.”?… Am răbda să fim numiți ”câini”, chiar dacă Dumnezeul nostru ne-ar numi pe noi astfel? Am avea noi smerenia mântuitoare a femeii cananeence?

Evanghelia – oglinda în care ne putem verifica fără greș autenticitatea…

episodul evanghelic aici

Despre deasa împărtăşire a credincioşilor

Iisus-Hristos-euharisticReferitor la frecvenţa împărtăşirii credincioşilor cu Trupul şi cu Sângele Domnului, am întâlnit uneori temerea că împărtăşirea „prea” deasă riscă să ducă la „obişnuinţa” omului cu aceasta, la intrarea lui pe tărâmul rutinei privitor la unirea sa cu Dumnzeu.

Dacă omul duce o viaţă în bună rânduială, în frică şi în dragoste de Dumnezeu şi de oameni, neavând el păcate opritoare de la apropierea sa de Sfântul Potir – se face temerea aceasta străină piedică şi poticnire în calea unirii lui cu Hristos? Iar acolo unde ea se face o astfel de piedică, pe ce poruncă dumnezeiască se întemeiază ori pe care temei canonic se ridică ea?[1]

Continuă lectura

Despărţirea credincioşilor de Hristos – o erezie şi o formă de antihrism!

communion_of_the_apostlesCine hotărăşte când, în ce condiţii, cât de frecvent se poate împărtăşi un credincios?

Răspunsul este unul singur: Duhovnicul şi numai duhovnicul său hotărăşte, în Sfânta Taină a Spovedaniei!

Ceea ce hotărăşte duhovnicul în scaunul spovedaniei, nu poate nimeni desfiinţa, nici chiar arhiereu de ar fi, fără a căuta să desfiinţeze însuşi cuvântul lui Dumnezeu, de vreme ce chiar Domnul Iisus Hristos, mai înainte de Înălţarea Sa, a hotărât: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20; 22-23) şi tot El a instituit: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. (…) Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Mt. 26; 26, 28). Nu a zis Domnul: „doar pentru voi”, ci: „pentru mulţi se varsă…” şi zicând „pentru mulţi”, a zis: pentru toţi cei ce cred drept în Dumnezeu. Iar a crede drept nu este a „crede” în manieră ecumenistă, ci în conformitate cu învăţătura neschimbată întru nimic a Domnului nostru Iisus Hristos.

Continuă lectura

Portretul Sfântului

Pe Părintele Dumitru Stăniloae, l-am întâlnit la vreme de toamnă, în urmă cu şaisprezece ani.

Nu în trup, fiindcă Părintele trecuse deja la Domnul, ci în duh, prin scrierile sfinţiei sale.

Era în vremea căutărilor mele înfrigurate pe tărâmul Ortodoxiei. Prin regăsirea Bisericii străbune, sufletul meu zbuciumat aflase apa cea vie după care însetase fără să ştie, în nesaţiul său după absolut. Setea aceea ucigătoare, de umblet într-un deşert fără nădejde de scăpare, se ostoise, dar o alta îi luase locul acum: inima mea înseta după cunoaşterea mereu mai profundă a Adevărului pe Care Îl întâlnise.

Continuă lectura