Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus

sf-ignatie-briancianinovdesen de Gabriela Mihăiță David

Despre îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus

Ucenicul: Arată-mi mijlocul nerătăcit de a mă îndeletnici cu rugăciunea lui Iisus.

Stareţul: îndeletnicirea nerătăcită cu rugăciunea lui Iisus se naşte singură din concepţiile nerătăcite despre Dumnezeu, despre Atotsfântul nume al Domnului Iisus şi despre raporturile omului cu Dumnezeu.

Dumnezeu este o fiinţă nemărginit de măreaţă, Atotdesăvârşită, Ziditorul şi Reziditorul oamenilor, Stăpân deplin asupra oamenilor, asupra îngerilor, asupra demonilor, asupra întregii zidiri văzute şi nevăzute. Această concepţie despre Dumnezeu ne învaţă că trebuie să stăm prin rugăciune înaintea lui Dumnezeu întru cea mai adâncă evlavie, întru frica şi cutremurul cel mai mare, tinzându-ne către Dânsul toată luarea-aminte, adunându-ne în luarea-aminte toate puterile minţii, inimii, sufletului, lepădând toată împrăştierea şi închipuirea, ca pe nişte încălcări ale felului nerătăcit de a sta înaintea lui Dumnezeu, fel pe care îl pretinde cu stăruinţă măreţia lui Dumnezeu (In. IV, 23, 24; Mt. XXII, 37; Mc. XII, 29-30; Lc. X, 27). Minunat a grăit Isaac Sirul:

Continuă lectura

Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre înşelare

sf-ignatie-briancianinovDespre rugăciunea lui Iisus

Convorbire între stareţ şi ucenic[1]

Partea a II-a

Despre înşelare

desen de Gabriela Mihăiță David

Ucenicul: Fă-mă să înţeleg întocmai şi în amănunt cele despre înşelare. Ce este înşelarea?

Stareţul: înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună. Înşelarea este starea în care se află toţi oamenii, până la unul, stare născută din căderea protopărinţilor noştri. Cu toţii suntem în înşelare[2]. Conştiinţa acestui fapt este cea mai de nădejde pavăză împotriva înşelării.

Cea mai mare înşelare este a te crede liber de înşelare.

Continuă lectura

Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre rugăciunea lui Iisus îndeobşte

Sfantul Ignatie Briancianinov

DESPRE

RUGĂCIUNEA LUI IISUS

Convorbire între stareţ şi ucenic[1]

Partea I

Despre rugăciunea lui Iisus îndeobşte

Ucenicul: Pot, oare, toţi monahii unei mănăstiri să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus?

Stareţul: Nu numai că pot, dar au chiar datoria să o facă. La tunderea în monahism, atunci când celui proaspăt tuns i se înmânează mătăniile, numite cu acest prilej „sabie duhovnicească”, primeşte porunca de a se ruga necontenit, zi şi noapte, cu rugăciunea lui Iisus[2]. Prin urmare, îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus este o făgăduinţă a monahului. Împlinirea făgăduinţei este o datorie, de care nu se poate nicidecum lepăda.

Continuă lectura

Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre lacrimi

Sfantul Ignatie Briancianinov

Lacrimile sunt fireşti pentru firea căzută.

Înainte de cădere, firea omenească nu ştia ce sunt lacrimile – nu cunoştea decât preacurata desfătare a fericirii raiului. Când a pierdut această fericire, i s-au dat lacrimile, pentru a-şi arăta dorul de ea; i s-au dat ca mărturie a căderii, ca mărturie că se află sub mânia dumnezeirii, ca nădejde că va recăpăta cândva fericirea.

Nemincinoasă este această nădejde, fiindcă dorul de fericire nu s-a şters din firea omenească. Nemincinoasă este această nădejde, fiindcă golul lăsat de pierderea fericirii cereşti nu poate fi împlinit de nicio împlinire vremelnică; rămânând neîmplinit, aşteaptă împlinire, vesteşte că împlinirea aceasta există.

În lacrimi, trăieşte în chip tainic mângâierea, iar în plâns, se ascunde bucuria.

Continuă lectura

Sfântul Ignatie Briancianinov: Învăţătura despre plâns a Preacuviosului Pimen cel Mare

Sfantul Ignatie Briancianinov

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen ce lucrare se cuvine monahului să aibă. Avva a răspuns: „Avraam, când a intrat în pământul făgăduinţei, mormânt şi-a cumpărat lui şi, prin mormânt, a moştenit pământul făgăduinţei”. Fratele a întrebat: „Ce este mormântul?”. Avva a răspuns: „Locul plângerii şi al tânguirii”.

Şi următoarea spusă e a lui Avva Pimen: „Plânsul îndoită lucrare are: lucrează şi apără ce a lucrat”.

Fratele: „Ce să fac cu patimile mele, care mă tulbură?” Bătrânul i-a răspuns: „Să plângem din toate puterile înaintea bunătăţii lui Dumnezeu, până ce va face milă cu noi”.

Continuă lectura

Sfântul Ignatie Briancianinov: Un glas din veşnicie (Cugetare lângă mormânt)

Sfantul Ignatie Briancianinov

În amurgul serii line de seară, stăteam, îngândurat şi singur, lângă mormântul prietenului meu. În ziua aceea, se făcuse pomenire pentru el; în ziua aceea, familia lui rămăsese lângă mormânt vreme îndelungată. Aproape nicio vorbă nu răsunase printre cei de faţă: nu se auzeau decât tânguiri. Din când în când, tânguirile erau curmate de o tăcere adâncă; tăcerea, la rândul ei, era sfâşiată de tânguiri – şi aşa s-a scurs multă vreme: după tânguiri – tăcere şi după tăcere – tânguiri.

Stăteam, îngândurat şi singur, lângă mormânt; stăteam adumbrit de urmele pe care le lăsaseră în mine întâmplările acelei zile. Fără de veste, a pus stăpânire pe mine o neaşteptată, minunată însuflare – parcă auzeam glasul celui răposat! Mă grăbesc a însemna, cu mână tremurândă, cuvântul lui, tainica lui împreună-vorbire, minunata lui propovăduire de dincolo de mormânt, aşa cum s-a zugrăvit ea în sufletul meu.

Continuă lectura

Sfântul Ignatie Briancianinov: Cimitirul

Sfantul Ignatie Briancianinov

După mulţi ani, am ajuns iarăşi în satul pitoresc în care m-am născut. El e al familiei noastre din moşi-strămoşi. Acolo, e un cimitir măreţ, umbrit de arbori seculari.

Sub largile perdele ale copacilor, zace ţărâna celor ce i-au sădit.

Am mers în cimitir.

Deasupra mormintelor, au răsunat cântecele plângătoare, cântecele mângâietoare ale sfinţitei panihide. Vântul se plimba prin culmile copacilor; frunzele lor foşneau; acest foşnet se împletea cu glasurile sfinţiţilor slujitori care cântau.

Continuă lectura

Sfântul Ignatie Briancianinov: Rugăciunea celui prigonit de oameni

Sfantul Ignatie Briancianinov

Mulţumesc Ţie, Doamne şi Dumnezeul meu, pentru tot ce s-a săvârşit asupra mea! Mulţumesc Ţie pentru toate necazurile şi ispitirile pe care mi le-ai trimis pentru curăţirea şi tămăduirea sufletului şi trupului spurcate, rănite de păcate!

Miluieşte şi mântuieşte uneltele pe care le-ai întrebuinţat pentru tămăduirea mea: pe acei oameni ce mi-au pricinuit necazuri. Binecuvântează-i şi în veacul acesta şi în cel viitor! Socoteşte-le întru faptă bună ceea ce mi-au făcut! Dăruieşte-le răsplăţi îmbelşugate din vistieriile tale cele veşnice.

Dar ce Ţi-am adus eu Ţie? Ce jertfe bineplăcute? Nu Ţi-am adus decât păcate, decât călcări ale dumnezeieştilor Tale porunci.

Continuă lectura

Sfântul Ignatie Briancianinov: Cugetare pe malul mării

Sfantul Ignatie Briancianinov

Cui se aseamănă creştinul ce suferă necazurile vieţii pământeşti cu adevărată înţelegere duhovnicească?

El poate fi asemănat cu un călător ce stă pe malul mării învolburate.

Cu încrâncenare se apropie valurile cărunte de picioarele călătorului şi, izbindu-se de nisip, se destramă la picioarele lui, în stropi mărunţi.

Marea, certându-se cu viforul, urlă, ridică valuri cât munţii, şuieră, fierbe. Valurile se nasc şi se înghit unul pe altul; capetele lor sunt încununate de spumă albă ca zăpada; acoperită de ele, arată ca botul necuprins, plin de dinţi, al unui monstru.

Continuă lectura

Sfântul Ignatie Briancianinov: Pom iarna la fereastra chiliei

Sfantul Ignatie Briancianinov

Iarna anului 1828, am petrecut-o în mănăstirea Preacuviosului Alexandru Svirski. La fereastra chiliei mele, stătea un pom despuiat de ger, ca un schelet despuiat de moarte. Însingurarea ascute simţurile; ele bat mai departe. Între timp, marea, de care spune Sfântul Ioan Scărarul că este cu neputinţă să nu se înviforeze, se învifora.[1] Pomul despuiat îmi slujea drept mângâiere: mă mângâia cu nădejdea înnoirii sufletului meu.

Cu glasul meu, cu glasul minţii mele, cu glasul inimii mele, cu glasul trupului meu suferind, cu glasul neputinţelor mele, cu glasul căderilor mele, am strigat (Ps. CXLI, 2): Doamne, auzi rugăciunea mea (Ps. CXLII, 1), ia aminte spre rugăciunea mea (Ps. CXLI, 8), pe care o înalţ către Tine, din mijlocul luptelor care zguduie mintea şi inima mea, din mijlocul suferinţelor care chinuie şi slăbănogesc trupul meu, din mijlocul mulţimii de neputinţe care cuprind întreaga mea fiinţă, din mijlocul nenumăratelor căderi de care este plină viaţa mea. Continuă lectura

Sfântul Ignatie Briancianinov: Livada în vremea iernii

Sfantul Ignatie Briancianinov

În anul 1829, am petrecut iarna în Sihăstria Ploşceansk.

Până în ziua de azi, se află acolo, în livadă, o chilie de lemn însingurată, în care locuiam cu tovarăşul meu.

Pe vreme lină, în zilele senine şi însorite, ieşeam în cerdac, mă aşezam pe lăicioară şi priveam livada întinsă.

Goliciunea ei era acoperită cu un acoperământ de nea: în jur – totul era lin: o tihnă moartă şi măreaţă. Această privelişte a început să-mi placă: privirile gânditoare fără de voie se îndreptau spre ea, se pironeau de ea, ca şi cum ar fi întrezărit în ea o taină. Şedeam odată şi mă uitam cu stăruinţă la livadă.

Deodată, a căzut un văl de pe ochii mei: înaintea lor, s-a deschis cartea naturii.

Continuă lectura

Sfântul Ignatie Briancianinov: Cugetarea la credinţă

Sfantul Ignatie Briancianinov

Vărsa-voi graiurile inimii mele, lin învăluite de bucurie nestricăcioasă şi negrăită.

Fraţilor! Pătrundeţi cu gând curat în cuvintele mele şi îndulciţi-vă de ospăţul cel duhovnicesc!

Credinţa în Hristos e viaţă.

Cel hrănit prin credinţă gustă, încă din vremea pribegiei pământeşti, viaţa veşnică, care este rânduită drepţilor, după săvârşirea acestei pribegii. Domnul a zis: Cel ce crede în Mine are viaţa veşnică (In. VI, 47).

Prin credinţă, bineplăcuţii lui Dumnezeu au răbdat ispite aspre: având în vase de lut bogăţia şi desfătarea vieţii veşnice, întru nimic socoteau viaţa pământească şi amăgirile ei.

Continuă lectura

Sfântul Ignatie Briancianinov: Apostolul zilei de 1 februarie din anul 1840

Sfantul Ignatie Briancianinov

Prin neurmatele judecăţi ale lui Dumnezeu, un oarecare monah a păşit în arena ispitelor.

În ziua intrării sale în aceasta, s-a citit din prima Epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Petru: Iubiţibr, nu vă miraţi de focul aprins întru voi spre ispitire, şi celelalte (I Pt. 4, 12).

Cu osebire, l-au izbit pe monah cuvintele trâmbiţate de Apostol: Vremea este a se începe judecata de la casa lui Dumnezeu.

Monahului, i s-a părut că aceste cuvinte fuseseră rostite anume pentru el.

Continuă lectura

Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre faptele bune potrivnice celor opt patimi păcătoase de căpetenie

Sfantul Ignatie Briancianinov

1. Înfrânarea

Înfrânarea de la întrebuinţarea peste măsură a mâncării şi băuturii şi, mai ales, de întrebuinţarea peste măsură a vinului. Păzirea fară abatere a posturilor rânduite de către Biserică. Înfrânarea trupului prin întrebuinţarea cu măsură şi mereu aceeaşi a mâncării, care face să înceapă a slăbi toate patimile şi, mai ales, iubirea de sine, care este iubirea fără noimă şi dobitocească a trupului, a acestei vieţi şi a odihnei sale.

2. Întreaga înţelepciune

Păzirea de orice fel de faptă desfrânată. Păzirea de împreună-vorbiri, de rostirea de cuvinte murdare, pătimaşe, cu două înţelesuri. Păzirea simţurilor, mai ales a văzului şi auzului şi, încă mai mult, a pipăitului. Simplitatea. Tăierea gândurilor şi închipuirilor desfrânate. Tăcerea. Liniştirea. Slujirea celor bolnavi şi invalizi. Pomenirea morţii şi iadului. Începutul întregii înţelepciuni este mintea ce nu se clatină de gândurile şi visările pătimaşe; desăvârşirea întregii înţelepciuni e curăţia văzătoare de Dumnezeu.

Continuă lectura

Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre cele opt patimi de căpetenie cu subîmpărţirile şi mlădiţele lor

Sfantul Ignatie Briancianinov

1. Slujirea pântecelui

Îmbuibarea, beţia, nepăzirea şi dezlegarea posturilor, mâncarea pe ascuns, căutarea mâncărurilor alese şi, îndeobşte, încălcarea înfrânării. Iubirea nepotrivită şi de prisos a trupului, a vieţii şi odihnei lui, din care se alcătuieşte iubirea de sine, ce naşte nepăzirea credinţei faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică, faţă de faptele bune şi faţă de oameni.

2. Desfrânarea

Aprinderea desfrânată, simţirile şi dorinţele desfrânate ale trupului, primirea gândurilor necurate, împreună-vorbirea cu ele, îndulcirea de ele, încuviinţarea lor, adăstarea în ele. Închipuirile desfrânate şi uitarea de sine în ele. Spurcarea prin scurgere de sămânţă. Nepăzirea simţurilor şi, mai ales, a pipăitului – îndrăzneală neruşinată care nimiceşte toate faptele bune. Vorbirea spurcată şi citirea cărţilor pătimaşe. Păcate de desfrânare după fire: desfrânarea şi preadesfrânarea. Păcate de desfrânare împotriva firii: malahia, sodomia, păcătuirea cu dobitoace şi cele asemenea.

Continuă lectura

Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre rugăciune (Partea a II-a)

Sfantul Ignatie Briancianinov

Sfântă, mare, mântuitoare este nevoinţa rugăciunii. Ea este cea mai însemnată şi cea dintâi între nevoinţele călugăreşti. Toate celelalte nevoinţe sunt, faţă de ea, nevoinţe slujitoare; ele sunt întreprinse cu scopul ca nevoinţa rugăciunii să poată fi săvârşită cu mai mult spor, ca roadele rugăciunii să fie mai îmbelşugate. „Începutul a toată vieţuirea evlavioasă, spune Sfântul Macarie cel Mare, şi culmea tuturor faptelor bune e adăstarea statornică în rugăciune”[1].

Care situaţie omenească poate fi mai presus, se poate măcar măsura cu situaţia omului care este primit să stea de vorbă cu Împăratul împăraţilor, cu Dumnezeul dumnezeilor, cu Ziditorul şi Stăpânul cu drepturi depline al tuturor celor văzute şi nevăzute, al făpturilor materiale şi al duhurilor? Din pricina însemnătăţii sale, îndeletnicirea cu rugăciunea pretinde să ne pregătim pentru ea în chip deosebit[2].

Continuă lectura

Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre rugăciune. (Partea I)

Sfantul Ignatie Briancianinov

Săracilor li se cuvine să ceară, iar omului sărăcit prin cădere, i se cuvine să se roage.

Rugăciunea este întoarcerea omului care a căzut şi se pocăieşte, către Dumnezeu. Rugăciunea e plânsul omului care a căzut şi se pocăieşte, înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea e revărsarea dorinţelor, cererilor, suspinărilor inimii omului căzut, omorât de păcat, înaintea lui Dumnezeu.

Primul semn, prima mişcare a pocăinţei e plânsul inimii. Acesta este glasul de rugăciune al inimii, care premerge rugăciunii minţii şi mintea, atrasă de ruga inimii, începe degrabă a naşte gânduri de rugăciune.

Dumnezeu este singurul izvor al tuturor bunătăţilor adevărate. Rugăciunea este maica şi capul tuturor virtuţilor[1], fiind mijlocul şi starea de părtăşie a omului cu Dumnezeu. Ea ia virtutile de la izvorul bunătătilor, Dumnezeu, şi le împropriază acelui om care se străduieşte prin rugăciune să rămână în părtăşie cu Dumnezeu.

Continuă lectura

Sfântul Ignatie Briancianinov: Postul

Sfantul Ignatie Briancianinov

Capul virtuţilor este rugăciunea; temelia lor este postul.

Postirea înseamnă a mânca întotdeauna cu măsură, alegând cu luare-aminte bucatele pe care le mâncăm.

Om trufaş! Visezi aşa de mult şi aşa de semeţ cu privire la mintea ta, iar ea atârnă cu desăvârşire şi fără contenire de stomac.

Legea postului, ce pare o lege pentru pântece, este de fapt o lege pentru minte.

Mintea, care împărăţeşte în om, dacă voieşte să intre în drepturile sale de stăpânitoare şi să le păstreze, trebuie mai înainte de orice să se supună legii postului. Numai atunci va fi ea mereu priveghetoare şi luminată; numai atunci va putea să stăpânească dorinţele inimii şi trupului; numai prin trezvie necontenită poate ea să cugete la poruncile evanghelice şi să le urmeze. Temelia virtuţilor este postul.

Continuă lectura