Leonid Uspensky: Primele icoane ale lui Hristos

Tradiţia Bisericii afirmă că prima icoană a lui Hristos a apărut încă din timpul vieţii Sale pământeşti. Era imaginea numită în Occident „Sfântul Chip”, iar în Biserica Ortodoxă, „imaginea nefăcută de mâna omenească” (acheiropoiètos).

Istoria provenienţei acestei prime imagini a lui Hristos ne este transmisă de textele Liturghiei ce-i este dedicată, la 16 august. Astfel, „înfăţişând preacuratul Tău chip, l-ai trimis credinciosului Abgar, cel ce voise a Te vedea, Tu, Care după Dumnezeire, nevăzut eşti heruvimilor” (stihirea glasului 8 de la vecernie)[1].

O stihire de la utrenie (glasul 4) spune: „Trimis-ai lui Abgar epistole înscrise de dumnezeiasca Ta mână, lui care cerea mântuirea şi sănătatea izvorâte din înfăţişarea dumnezeiescului Tău chip”. În general şi mai des în bisericile cu hramul Sfintei Mahrame, aluziile la povestea lui Abgar sunt frecvente, mai cu seamă în serviciul liturgic al sărbătorii. Dar ele nu vorbesc decât despre faptul în sine, fără a intra în detalii[2].

În ceea ce-i priveşte pe autorii din vechime, ei nu fac, până în secolul V, nici o aluzie la imaginea sfintei Mahrame, ea fiind pesemne încă necunoscută, iar existenţa ei, uitată. Cea mai veche menţiune pe care o avem se află într-un document numit Doctrina lui Addaï. Addaï era un Episcop al Edesei († 541) care, într-o lucrare (dacă aceasta este autentică), foloseşte fără îndoială o tradiţie locală sau anumite documente pe care nu le cunoaştem. Cel mai vechi autor necontestat care pomeneşte de icoana trimisă lui Abgar este Evagrie (sec. VI); în a sa Istorie bisericească[3], el numeşte portretul „icoana făcută de Dumnezeu” (Theoteuktoseikôn).

În ce priveşte originalul icoanei, adică pânza pe care era imprimat chipul Mântuitorului, el a fost multă vreme păstrat la Edesa ca cel mai de preţ odor al oraşului. El era foarte cunoscut şi venerat în tot Răsăritul şi, în secolul VIII, creştinii celebrau sărbătoarea sa în multe locuri, după modelul Bisericii din Edesa[4].

În cursul perioadei iconoclaste, Sfântul Ioan Damaschinul aminteşte imaginea făcătoare de minuni, iar în 787, Părinţii Sinodului VII Ecumenic se referă la ea în mai multe rânduri. Leon – lector la Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol – şi participant la Sinod povesteşte că a cinstit Sfântul Chip în timpul unei şederi la Edesa[5].

În 944, împăraţii bizantini Constantin Porfirogenetul şi Roman I cumpărară sfânta icoană la Edesa. Ea a fost apoi transportată cu mare pompă la Constantinopol şi aşezată în biserica Fecioarei din Pharos, iar împăratul Constantin Porfirogenetul a lăudat-o într-un discurs, ca pe o emblemă a Imperiului. În 1204, după cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi, urmele acestei icoane se pierd[6].

În Franţa, există o celebră icoană a Sfintei Mahrame, care se păstrează acum în sacristia Catedralei din Laon. Această icoană de origine balcanică, (probabil sârbească) datând din secolul XIII a fost trimisă de la Roma în Franţa în 1249 de către Jacobus Pantaleo Tricassinus – viitorul Papă Urban IV – care a dăruit-o surorii sale, abesă a mănăstirii Cistercienelor din Monasteriolum (Montreuil-les-Dames, în dieceza Laon)[7].

În serviciul liturgic, sărbătoarea Sfântului Chip este numită „Strămutarea de la Edesa în cetatea lui Constantin a chipului nefăcut de mâna omului (aparţinând) Domnului nostru Iisus Hristos, chip numit Sfânta Mahramă”. Totodată, Liturghia acelei zile e departe de a se limita la simpla comemorare a transferului icoanei dintr-un loc într-altul. Esenţa acestei slujbe este fundamentul dogmatic al imaginii şi al destinaţiei sale.

Sensul expresiei „imagine nefăcută de mâna omului” apare în lumina (textului de la) Marcu 14: 58; înainte de orice, această imagine este Însuşi Cuvântul întrupat Care Se arată în „templul trupului Său” (In. 2: 21). De aici încolo, legea lui Moisi care interzicea imaginile (Exod 30: 4) îşi pierde sensul şi icoanele lui Hristos devin tot atâtea mărturii inatacabile ale întrupării lui Dumnezeu[8]. Nu este vorba de o imagine creată după vreo concepţie umană; ea reprezintă chipul autentic al Fiului lui Dumnezeu făcut Om şi provine, potrivit tradiţiei Bisericii, din contactul imediat cu faţa Lui. Această primă imagine a Dumnezeului făcut Om este venerată de Biserică în ziua Sfintei Mahrame.

Am văzut că stihirile citate mai sus, precum şi alte texte liturgice subliniază provenienţa istorică a imaginii. Pentru că este esenţial să nu se vorbească despre un „Hristos universal”, de vreo personificare şi nici de vreun Hristos abstract simbolizând cine ştie ce idee sublimă. Într-adevăr, vorbim despre un Personaj istoric, Care a trăit într-un loc anumit şi într-o epocă precisă. „Aşezând în slava dintâi chipul lui Adam cel căzut – auzim într-una din stihirile sărbătorii (a doua stihire, glasul 1, de la Vecernia mică) – Mântuitorul Cel nepriceput după fire a trăit pe pământ, văzut şi pipăit fiind de oameni.”

Deosebit de importante pentru studiul nostru sunt lecturile biblice de la Liturghie. Ansamblul acestor texte dezvăluie sensul evenimentului celebrat; arătând mai întâi prefigurările sale biblice, ele exaltă realizarea lor în Noul Testament şi relevă semnificaţia lor eshatologică. Or, selecţia acestor texte ne arată ceea ce ştim deja din operele Sfântului Ioan Damaschinul şi anume: felul în care înţelege Biserica interdicţia din Vechiul Testament, sensul şi scopul acestei interdicţii, alături de sensul şi scopul imaginii din Noul Testament.

Găsim mai întâi cele trei paremii de la vecernie: două sunt extrase din Deuteronom (prima: cap. 4: 6-7 şi 9-15; a doua: cap. 5: 1-7; 9-10; 23-26; 28; cap. 6: 1-5; 13 şi 18), iar ultima, din A Treia Carte a Regilor (Întâia Carte a Regilor din Biblia ebraică), cap. 7: 22-23 şi 27-30[9].

Primele două paremii vorbesc despre revelarea Legii, pe muntele Horeb, poporului lui Israel, chiar înaintea intrării poporului ales în Pământul Făgăduinţei. Sensul acestor paremii se rezumă în ideea că, pentru a intra în acest Pământ al Făgăduinţei şi pentru a-l stăpâni, este indispensabil să respecţi legea revelată şi să adori singurul Dumnezeu adevărat cu o religiozitate fără compromisuri, fără nici o posibilitate de amestec al cultului dedicat altor „zei”. Se aminteşte totodată faptul că e cu neputinţă să-L reprezinţi pe Dumnezeu, Care rămâne nevăzut: „Aţi auzit glasul cuvintelor Sale, dar nu aţi văzut nici un chip, ci numai glasul” şi „Aveţi grijă, căci nu aţi văzut nici o asemănare” etc. Altfel spus, ansamblul legii, dar mai ales interdicţia de a adora alţi „zei” şi de a-i reprezenta, este indispensabilă pentru realizarea făgăduinţei divine referitoare la intrarea poporului ales în Pământul Făgăduinţei. Or, Pământul Făgăduinţei este el însuşi o prefigurare: el este imaginea Bisericii, a împărăţiei lui Dumnezeu.

Cea de-a treia paremie este – şi ea – o prefigurare a revelaţiei neo-testamentare: este rugăciunea lui Solomon la sfinţirea Templului construit de el: „Ar locui Dumnezeu printre oameni, pe pământ? – spune Solomon. Atâta vreme cât cerul şi cerul cerurilor nu Te cuprind, cu atât mai puţin Te va cuprinde acest Templu pe care l-am făcut în Numele Tău…”. Este vorba de venirea viitoare a lui Dumnezeu pe pământ, de participarea Lui la cursul istoriei umane de-a lungul timpului, de prezenţa într-un Templu pământesc a Celui pe Care „cerul cerului nu L-a cuprins”.

Semnificaţia acestor paremii este precizată de Epistola citită în timpul Liturghiei. Este vorba de Epistola Sfântului Pavel către Coloseni, cap. 1: 12-18: „Mulţumind cu bucurie Tatălui, Celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină. El ne-a scos din puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale, întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor. Acesta este chipul lui Celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” etc. Vedem bine, acest text relevă împlinirea profeţiei: „Moştenirea sfinţilor”, „împărăţia Fiului iubirii Sale” este Biserica, prefigurată de străvechiul Pământ al Făgăduinţei. Astfel, toată demonstraţia Vechiului Testament care apăra puritatea poporului ales şi toată istoria sfântă a lui Israel apar ca un proces mesianic providenţial, ca o pregătire a venirii pe pământ a Trupului lui Hristos, Biserica Noului Testament. Şi în acest proces pregătitor, interzicerea imaginii conduce la apariţia Celui Care era invizibil, a „chipului Dumnezeului nevăzut” descoperit în Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. La Liturghia sărbătorii, auzim: „Înainte vreme cerând, Moisi a văzut slava dumnezeiască în întuneric, prin ghicitură; dar acum, Noul Israel Te vede bine, faţă către faţă” (al doilea tropar de la a patra slavă a canonului).

Să examinăm, în sfârşit, Evanghelia citită în ziua Sfintei Mahrame care este aceeaşi la utrenie şi la Liturghie. Este cea din Luca, cap. 9: 51-56 şi cap. 10: 22-24: „Şi, când s-au împlinit zilele Înălţării Sale, El S-a hotărât să meargă la Ierusalim şi a trimis vestitori înaintea Lui. Şi ei, mergând, au intrat într-un sat de samariteni, ca să facă pregătiri pentru El. Dar ei nu L-au primit, pentru că Se îndrepta spre Ierusalim. Şi, văzând aceasta, ucenicii Iacov şi Ioan I-au zis: Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? Iar El, întorcându-Se, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi oare fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască. Şi s-au dus în alt sat”. „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte Cine este Fiul, decât numai Tatăl, şi Cine este Tatăl, decât numai Fiul şi căruia voieşte Fiul să-i descopere. Şi întorcându-Se către ucenici de o parte, a zis: Fericiţi sunt ochii care văd ce vedeţi voi! Căci zic vouă: Mulţi prooroci şi regi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, dar n-au văzut şi să audă ce auziţi, dar n-au auzit.”

După cum vedem, înţelesurile pe care, pe de o parte, Epistola şi Evanghelia şi, pe de altă parte, paremiile îl atribuie imaginii sunt opuse. Odinioară: „n-aţi văzut chipul lui Dumnezeu”; acum: „Fericiţi sunt ochii care văd ce vedeţi voi”, adică „chipul Dumnezeului nevăzut”, Hristos. De aceea, ultimele cuvinte ale acestui text evanghelic se adresează numai Apostolilor. Într-adevăr, nu doar ucenicii, ci şi toţi cei ce-L înconjurau, Îl vedeau pe omul Iisus. Dar numai Apostolii Îl vedeau în acest Fiu al Omului – Care luase „chip de rob” – pe Fiul lui Dumnezeu, „strălucire din slava Tatălui”. Am văzut că Sfântul Ioan Damaschinul interpretează ultimele cuvinte ale Evangheliei ca pe o abolire a interdicţiei biblice, abolire al cărei aspect manifest este chipul lui Hristos, pe care-l sărbătorim. „Odinioară văzut ai fost de oameni, iar acum Te vedem sub chipul cel nefăcut de mână omenească” (al doilea tropar de la prima slavă a canonului).

Primul pasaj din Evanghelie (Lc. 9: 55-56) subliniază ce îi separă pe Apostoli de lume, adică ce distinge Biserica în raport cu lumea: spiritul şi metodele ei, care nu aparţin lumii (să amintim că această diferenţă determină mijloacele de acţiune ale Bisericii, mai ales în arta ei). Dacă paremiile arată scopul interzicerii imaginii, Evanghelia dezvăluie, dimpotrivă, chiar sensul imaginii. De notat şi faptul că diferenţa dintre spiritul şi metodele Apostolilor, pe de o parte, iar cele lumeşti pe de alta, e dovedită de Hristos înainte de intrarea Sa în Ierusalim. Dacă pornim de la paremii şi trecem prin lecturile neo-testamentare, observăm o anumită creştere a revelaţiei: Vechiul Testament este pregătirea Noului Testament, Pământul Făgăduinţei spre care merge vechiul Israel este o imagine a Bisericii neotestamentare. Noul Testament este realizarea acestor prefigurări pregătitoare. Dar Noul Testament nu este scopul ultim: el nu este decât următoarea etapă către Împărăţia lui Dumnezeu. Or, în Vechiul Testament mărturisirea adevăratului Dumnezeu şi absenţa oricărei imagini a Lui erau una dintre condiţiile esenţiale pentru ca poporul să poată ajunge la (şi stăpâni) Pământul Făgăduinţei. Asemenea, în Noul Testament, mărturisirea lui Hristos şi a chipului Său, mărturisirea credinţei noastre prin acest chip joacă un rol analog: şi ele reprezintă o condiţie esenţială pentru a intra în Biserică, iar prin Biserică, în Împărăţia lui Dumnezeu, în acel Ierusalim ceresc spre care ne conduce Biserica. Iată de ce acest pasaj din Evanghelie este citit tocmai în ziua când Biserica sărbătoreşte icoana de pe Sfânta Mahramă. Hristos Însuşi Îşi conduce Apostolii la Ierusalim. În ce ne priveşte, chipul Său ne călăuzeşte spre Ierusalimul de sus. Iată ce auzim la Liturghia acestei sărbători: „Te cinstim pe Tine, iubitorule de oameni, privind chipul firii Tale trupeşti; prin el, dăruieşte slujitorilor Tăi, Mântuitorule, părtăşia nezdruncinată a Raiului” (stihirea glasului 6).

Prin alegerea acestor pericope, Biserica ne pune astfel în faţa ochilor un imens tablou: ea ne arată lentul şi dificilul drum al lumii căzute, către răscumpărarea promisă.

Aşadar, Biserica afirmă existenţa unor imagini autentice ale lui Hristos; aceste imagini au existat dintru început, iar despre ele avem chiar şi o atestare istorică. Această mărturie este cu atât mai preţioasă cu cât ea provine de la singurul autor antic care a fost, în mod indiscutabil, iconoclast: istoricul bisericesc Eusebiu, Episcopul Cezareei. El nu afirmă doar existenţa unor imagini creştine, „gândind chiar că în vremea lui există încă portretele autentice ale lui Hristos şi ale Apostolilor, pe care afirmă că le-a văzut personal”[10], Într-adevăr, după descrierea statuii ridicate de hemoroisa (femeia „cu scurgere de sânge” – n.tr.) a cărei poveste o cunoaştem din Evanghelie (Mt. 9: 20-23; Mc. 5: 25-34; Lc. 8: 43-48), Eusebiu continuă: „Se spunea că această statuie reproducea trăsăturile lui Iisus; ea a existat până în zilele noastre, aşa încât am văzut-o noi înşine atunci când am fost în oraşul acela. Şi nu e de mirare că păgânii de odinioară, care primiseră binefacerile Mântuitorului nostru, să fi făcut aşa ceva, de vreme ce noi înşine am văzut (observat – historèsamen) nişte imagini ale Apostolilor Petru şi Pavel şi chiar ale lui Hristos Însuşi păstrate cu ajutorul culorilor de pe tablouri: era firesc, fiindcă cei vechi aveau obiceiul de a-i cinsti astfel, fără gânduri ascunse, ca pe nişte salvatori, potrivit datinei păgâneşti ce exista pe acolo”[11]. Eusebiu nu poate fi nicicum suspectat de exagerare, de vreme ce curentul teologic căruia îi aparţinea era – o spunem din nou – departe de a aproba faptele relatate de el.

Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, Studiu introductiv și traducere, Teodor Baconsky, Ediție electronică, Apologeticum 2006. 17-21.

Vedeti si:

Leonid Uspensky: Primele icoane ale Maicii Domnului

––––––––––

[1] Abgar V Ukhama, prinţ de Osroene – o mică regiune între Tigru şi Eufrat, avea drept capitală oraşul Edessa (astăzi: Orfu sau Rogais). Notăm în treacăt că cronica oraşului menţionează existenţa unei biserici creştine considerată a fi veche la anul 201, când a şi fost distrusă de o inundaţie. Regatul Edessei a fost primul Stat din lume care a devenit un Stat creştin (între 170 şi 214, în vremea regelui Abgar IX).

[2] O relatare mai detaliată ne este oferită de Mineiul pe luna august, care se reduce la următoarele: suferind de lepră, regele Abgar a trimis la Hristos pe arhivarul său Hannan (Anania), cu o scrisoare în care Îi cerea lui Hristos să vină la Edessa, pentru a-l vindeca. Cum Hannan era pictor, Abgar i-a recomandat să facă portretul lui Hristos şi să i-l aducă în cazul în care Acesta ar fi refuzat să vină. Găsindu-L pe Hristos înconjurat de o mare mulţime, Hannan s-a urcat pe o piatră pentru a putea să-L vadă mai bine. A încercat să-I facă portretul, dar nu a reuşit, din pricina „slavei negrăite a chipului Său care se schimba mereu sub puterea harului”. Văzând că Hannan încearcă să-I facă portretul, Hristos a cerut apă, S-a spălat, Şi-a şters faţa cu o maramă, pe care au rămas fixate trăsăturile Sale. I-a dat marama lui Hannan, pentru ca acesta să o poarte împreună cu scrisoarea către cel care îl trimisese. În scrisoarea Sa, Hristos refuza să meargă la Edessa, dar îi promitea lui Abgar să i-l trimită pe unul dintre ucenicii Săi, de îndată ce-şi va încheia misiunea. Când a primit portretul, Abgar s-a vindecat de ce avea mai grav, dar câteva urme i-au rămas totuşi pe faţă. După Cincizecime, Sfântul Apostol Tadeu, unul dintre cei 70, a venit la Edessa, pentru a încheia vindecarea regelui, care s-a convertit. Abgar a înlăturat un idol care se găsea deasupra uneia dintre porţile cetăţii, punând în loc sfânta maramă. Dar strănepotul său s-a întors la păgânism şi a vrut să o distrugă. Episcopul cetăţii a zidit-o, aprinzând în nişa din faţa ei o candelă. Nu numai că imaginea a rămas intactă, dar s-a imprimat pe faţa internă a ţiglei sub care stătea. În amintirea acestui eveniment, există astăzi două tipuri iconografice ale sfintei marame: una în care chipul Domnului este reprezentat pe o pânză, cealaltă – unde nu apare o pânză, Sfântul Chip fiind redat aşa cum s-a imprimat pe ţiglă, adică aşa cum se afla la Hierapolis (Mabbugh), în Siria. Împăratul Nichifor Fokas (963 969) ar fi transportat-o la Constantinopol, în 965 sau 968.

[3] IV, 27, P.G. 86, 2745-2748.

[4] Mai târziu, chiar la Edessa – începând cu 843 – această sărbătoare coincidea cu cea din Duminica Ortodoxiei.

[5] Mansi XIII, 169, 190 sq., 192. A. Grabar, Sfântul Chip de la Catedrala din Laon, Seminarium kondakovianum, Praga, 1930 (în lb. rusă).

[6] Nu pomenim aici decât icoanele pe care Biserica le sărbătoreşte astăzi în cadru liturgic. Izvoarele istorice menţionează însă mai multe icoane ale Sfântului Chip, care, în secolele IV şi VII au jucat un rol însemnat, mai ales în războiul bizantinilor cu perşii. Unele dintre ele au înlocuit labarum-ul (steagul militar bizantin – n.tr.)(v. A. Grabar, L’iconoclasme byzantin, Paris, 1957, pp. 30 sq). În Georgia, există astăzi o icoană a Sfântului Chip, pictată în encaustică (procedeu pictural care foloseşte culori diluate în ceară topită şi reîncălzită înainte de utilizare – n.tr.) care datează din secolul VI sau VII (v. Amiranaşvili, Istoryia grouzinskovo iskusstva („Istoria artei gruzine”), Moscova, 1950, p. 126.

[7] În secolul XV, apare legenda Sfintei Veronica, înfăţişată ţinând o pânză pe care este imprimat Sfântul Chip. Istoria Sfintei Veronica are mai multe variante; cea mai cunoscută este cea îndeobşte reprezentată pe „Drumul crucii” (staţiunea a IV-a) inventat de franciscani: pe când Hristos era dus spre Golgota, o femeie pe nume Veronica I-a şters faţa cu un ştergar pe care chipul Său a rămas imprimat (v. în acest sens, articolul lui Paul Perdrizet, în Seminarium Kondakovianum, t. V, Praga, 1932, pp. 1-15).

[8] Vezi V. Lossky, Der Heiland Acheiropietos, în L. Uspensky – V. Lossky, „Der Sinn der Ikonen”, Berna şi

Olten, 1952, p. 62.

[9] Preluăm aceste lecţiuni direct din Biblie, iar nu din Minei, unde au fost abreviate, iar câteva pasaje importante pentru semnificaţia imaginii au fost omise.

[10] Ch. von Schönborn, L’Icône du Christ. Fondements théologiques, Fribourg, 1976, p.75.

[11] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, cartea VII, cap. XVIII, (tr. fr.), Paris, 1955, p. 192. [Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, col. „PSB”, vol. 13, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, lucrare disponibilă şi în format digital pe CD-ul „Bibliotheca Patrum”, editat de Apologeticum, http://apologeticum.net ].