“Din pacate, in epoca noastra avem multi care tulbura Biserica Mama. Dintre acestia, cei cu stiinta, au prins dogma cu mintea si nu cu duhul Sfintilor Parinti. Iar ceilalti, care sunt fara stiinta de carte, au prins-o si acestia, dar cu dintii, de aceea si scrasnesc din dinti atunci cand discuta probleme bisericesti, princinuindu-se asftel mai multa vatamare Bisericii din pricina acestora, decat din pricina celor care lupta Ortodoxia noastra”.
“Cei care mustra fara discernamant au intunecare duhovniceasca si rautate, iar pe oameni ii vad, din pacate ca pe niste busteni. Si in timp ce ii cioplesc fara mila, facandu-i pe oameni sa sufere, ei se bucura de “fasonarea” ce le-o fac, de “cubizarea” lor. Cei care se grabesc sa faca pe Parintele duhovnicesc, desi au inca multe toxine duhovnicesti, seamana cu gutuile verzi strepezite, care oricat zahar am pune peste ele, nu vor ajunge niciodata o dulceata buna, iar daca vor ajunge, repede se vor acri”.
“Sfintii Parinti, odinioara, fugeau mai intai in pustie si se pustiau de patimile lor prin nevointa si, fara planuri si programe personale, se lasau in mainile lui Dumnezeu evitand vredniciile si stapanirea asupra altora, chiar si atunci cand ajungeau la masura sfinteniei. Numai atunci cand Maica Biserica avea nevoie, faceau ascultare de voia lui Dumnezeu si proslaveau numele Lui prin viata lor sfanta. Adica deveneau donatori duhovnicesti de sange, dupa ce dobandeau in pustie sanatatea duhovniceasca buna si printr-o supraveghere atenta de sine.
Din pacate, insa, in epoca noastra multi dintre noi, influentati de dragostea lumeasca, care nu are nici un corespondent duhovnicesc, mergem chipurile sa facem binele, sa dam sange, dar sangele nostru este plin de microbi duhovnicesti si astfel mai mult vatamam. Dar daca am fi trait dupa Sfintii Parinti, am fi dobandit cu totii sanatatea duhovniceasca, pe care ar fi invidiat-o toti eterodocsii si astfel si-ar fi lasat inselaciunile lor bolnavicioase si s-ar fi mantuit fara predica. Caci ei nu sunt impresionati de traditia noastra patristica, ci vor sa vada si continuitatea noastra patristica, adica adevarata noastra inrudire cu Sfintii.
Din nefericire, in epoca noastra s-au inmultit cuvintele si cartile si s-au imputinat faptele de virtute, deoarece oamenii au fost influentati de duhul lumesc, care urmareste numai inlesnirile si evita osteneala trupeasca. Adica cei mai multi dintre noi ne odihnim in multa citire, dar din cele citite punem in practica foarte putin sau deloc. Ne minunam de Sfintii nevoitori ai Bisericii noastre, fara sa ne dam seama cat s-au ostenit, deoarece nu ne-am ostenit ca sa intelegem osteneala lor, ca sa-i iubim si sa ne nevoim cu marire de suflet pentru a-i urma.
Dar cei care se nevoiesc cu marime de suflet nu se cruta pe sine, ci se scot ei insisi din orice lucrare a lor, ajuta foarte mult, pentru ca numai atunci se odihnesc sufletele care au nevoie de ajutor si numai atunci se va odihni si sufletul lor atat in aceasta viata, cat si in cea vesnica. Cei care urmaresc stapaniri, dar sunt stapaniti de patimi si prezinta interesele lor personale ca duhovnicesti, apeland chiar si la stapanirile lumesti ca sa le rezolve problemele lor bisericesti, unii ca acestia sunt deja parasiti de Harul lui Dumnezeu.
Sa nu ne insele cel viclean cu “chem pe Cezarul”, deoarece Apostolul Pavel s-a predat in stapanirea Cezarului deoarece primise mai inainte vestire de la Dumnezeu ca va propovadui pe Hristos si in Roma. De aceea, a apelat la Cezarul pentru a fi dus in Roma (ca sa i se asigure transportul). Cand cineva incearca sa rezolve problemele bisericesti intr-un mod ortodox, dar scopul lui este sa se aranjeze cat mai bine pe sine insusi, cum va fi unul ca acesta binecuvantat de Dumnezeu?
Nu trebuie sa se lase nimeni impresionat de cei care aranjeaza treburile bisericesti foarte bine, in chip ortodox, daca ei insisi nu sunt bine inradacinati in Biserica,ci o tulbura cu exagerari sau pogoraminte fara discernamant. Cele doua extreme intotdeauna o chinuiesc pe Biserica Mama, dar si ceicare le sustin se chinuiesc, deoarece aceste doua extreme de obicei strapung… Adica este ca si cum un capat l-ar tine indracitul, care sufera de obraznicie duhovniceasca (dispret fata de toate), iar celalalt capat l-ar tine nebunul, care are ravna prunceasca cu stramtime de minte, si atunci – fereasca Dumnezeu! – cele doua extreme se pot lovi mereu si nimeni “sa nu le poata da de capat“.
Cei care vor putea indoi aceste doua capete, astfel incat sa le uneasca, vor fi incununati de Hristos cu doua cununi de smarald. Nu trebuie sa cream probleme in Biserica, nici sa marim micile neoranduieli omenesti care se fac, ca sa nu pricinuim mai mult rau si sa se bucure cel viclean. Cel care se tulbura mult pentru o mica neoranduiala si se avanta brusc, cu furie, chipurile ca s-o indrepte, se aseamana cu paraclisierul usor la minte, care vazand o lumanare curgand, se repede deodata, cu tot avantul, sa o stinga, dar imbranceste oameni si rastoarna sfesnice creand astfel o mare neoranduiala in vremea slujbei.
Din pacate, in epoca noastra avem multi care tulbura Biserica Mama. Dintre acestia, cei cu stiinta, au prins dogma cu mintea si nu cu duhul Sfintilor Parinti. Iar ceilalti, care sunt fara stiinta de carte, au prins-o si acestia, dar cu dintii, de aceea si scrasnesc din dinti atunci cand discuta probleme bisericesti, princinuindu-se asftel mai multa vatamare Bisericii din pricina acestora, decat din pricina celor care lupta Ortodoxia noastra.
Toti cei care isi justifica rautatea lor prin, chipurile, controlul celorlalti si nu prin raul facut asupra lor insisi sau prin a da publicitatii probleme bisericesti – chiar si prin lucruri care nu se spun – pretextand spusa: “Spune-l Bisericii” (Mt. 18,17), acestia sa inceapa mai intai cu mica lor Biserica, cu familia lor sau cu obstea lor si daca li se pare ca este bine, atunci sa-si bata joc si de Biserica Mama. Dar eu cred ca fiii cei buni niciodata nu clevetesc pe mama lor. Din pacate insa, multi necugetati dau un imbelsugat material de razboi ereticilor ajutandu-i astfel pe iehovisti, etc. sa ocupe orase si sate ortodoxe si sa-si mareasca lucrarea lor misionara.
Faptul ca pe multi i-au facut iehovisti prin aceasta metoda diavoleasca, aceea de a teatraliza clerul si Biserica, este cunoscut duhovnicilor, parintilor cu dreapta socoteala, precum de asemenea este cunoscut tuturor ca n-au facut ortodox pe un iehovist prin acest mod neortodox. Asa cum Bunul Dumnezeu ne rabda cu dragoste si nu teatralizeaza pe nimeni, desi, ca un cunoscator de inimi ce este, cunoaste halul in care suntem, tot astfel si sfintii niciodata nu au jignit pe omul pacatos in fata lumii, ci cu dragoste si finete duhovniceasca, in taina, ajutau la indreptarea raului. Noi, insa, cu toate ca suntem pacatosi, facem dimpotriva ca fatarnicii.
Numai omul posedat de diavol este indreptatit sa teatralizeze pe oameni (desigur, numai cei care au dat drepturi diavolului) in fata tuturor, sa le spuna trecutul, ca sa sminteasca sufletele slabe. Duhul necurat, in mod firesc, nu scoate la iveala virtutile oamenilor, ci neputintele lor. Insa oamenii sloboziti de patimi, deoarece nu au rautate, indreapta raul prin bunatate. Si daca ar vedea vreodata putina necuratie care nu se curata, o acopera cu altceva, ca sa nu se ingretoseze cel ce ar putea-o vedea. Iar cei care scormonesc gunoaiele se aseamana cu gainile… Nu este sincer si cinstit cel care spune adevarul in fata, nici cel care il publica, ci cel care are dragoste, viata dreapta si vorbeste cu discernamant atunci cand trebuie, spunand cele ce trebuie la vremea potrivita.
Cei care mustra fara discernamant au intunecare duhovniceasca si rautate, iar pe oameni ii vad, din pacate ca pe niste busteni. Si in timp ce ii cioplesc fara mila, facandu-i pe oameni sa sufere, ei se bucura de “fasonarea” ce le-o fac, de “cubizarea” lor. Cei care se grabesc sa faca pe Parintele duhovnicesc, desi au inca multe toxine duhovnicesti, seamana cu gutuile verzi strepezite, care oricat zahar am pune peste ele, nu vor ajunge niciodata o dulceata buna, iar daca vor ajunge, repede se vor acri. Cuvintele dulci si adevarurile mari au valoare doar atunci cand ies din guri adevarate si prind radacini numai in sufletele binevoitoare si la oamenii maturi duhovniceste, care au minte curata.
Curatia launtrica si frumusetea sufleteasca a omului duhovnicesc infrumuseteaza pe omul din afara, iar dulceata dumnezeiasca a dragostei lui Dumnezeu indulceste chipul sau. Frumusetea launtrica a sufletului, pe langa faptul ca infumuseteaza duhovniceste si il sfinteste pe om chiar si la exterior tradandu-l prin prezenta Harului dumnezeiesc, infrumuseteaza si sfinteste si hainele urate pe care le poarta omul lui Dumnezeu. Mai mare valoare are un om binecuvantat, care s-a schimbat launtric si s-a sfintit si pe dinafara, decat toti oamenii care se schimba mereu numai la exterior (hainele lor), pastrand inlauntrul lor pe omul cel vechi cu pacate arheologice.
Mai mare valoare are un cuvant al omului smerit si nevoitor, pe care il scoate cu durere din adancul inimii sale, decat o gramada de cuvinte mestesugite ale omului cultivat, care ies cu viteza de pe inima instruita, dar care nu vesteste launtric sufletele, pentru ca una ca aceasta este carne, iar nu limba de foc a Sfintei Cincizecimi”.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos).
Sursa: Cuvântul Ortodox
Invitaţie la Ortodoxie 